Dor trădările, dor

iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea;

în acest anotimp al însingurării

să încercăm să ne-mprietenim cu florile.

Cresc prea mulţi mărăcini pe cărarea care duce înspre însumi,

timpul, galant seducător, ucide generaţii de speranţe,

lumea e tot mai mică

dar distanţele dintre oameni tot mai mari

(uneori suferinţa colectivă comprimă aceste distanţe,

însă doar pe termen scurt),

pădurile plâng cu suspine de femei violate,

oceanele scuipă cu cinism resemnări

pe ţărmuri îndurerate, iar eu nu pot să fac nimic,

poate doar să ridic din noroi craniul lui Hamlet

cu degete de bufon şi să invoc Bucuria de-a trăi:

Strânge-mă, Viaţă, la piept, până îmi iese destinul pe gură

şi sărută-mi fruntea cu verdele crud al primăverii!

La ceasul când pe obrazul ţării alunecau,

una… după… alta,

lacrimi mistuite în văpaia indolenţei,

eu nu puteam decât să-mi accelerez pulsul

până se transforma în bătăi de aripi

şi uneori mai departe, până când bătăile de aripi

se îngemănau taciturn şi nocturn,

undeva, într-un nor,

cu zborul îngerului meu păzitor.

Acuma, cum stau aşa, culcat pe spate

în sicriul ce mă poartă spre mine însumi,

iată, pot să-mi număr mai bine stelele şi păcatele,

zâmbetele şi visele ucise, laurii şi bătăliile pierdute.

Undeva, departe şi târziu,

dincolo de orizontul însângerat al acestui tărâm pârjolit, pustiit,

se odihnesc morţii la lumina lumânărilor de ceară

dintr-o poezie încă nescrisă.

Îi simt, îi invoc, le vorbesc.

Ceva mai aproape,

rug lângă rug şi rugă lângă rugă,

un alt fel de incendiu

străbate istoria până la cer şi-napoi

iar sufletul meu, trist şi vulnerabil,

încă mai caută, fără costum de protecţie,

prin fum şi cenuşă,

metafore şi sensul vieţii.

Doamne, ce trişti sunt astăzi poeţii!

Da, ştiu, morţii cu morţii şi vii cu vii,

dar haideţi, totuşi, vă rog,

să-ncercăm să ne-mprietenim cu florile

măcar noi, copiii!

…………………………………………….

Atunci, în miez de toamnă mohorâtă, ploioasă,

printre mii şi mii de flăcări uriaşe, ucigaşe,

se-auzeu ţipete nocturne de groază, de durere,

pe fond de indolenţă, de-aroganţă,

spre cer, printre nori cenuşii urcând, lăcrimând,

ţară, drapel şi suflete sfredelindu-le!

Acum, în miez de primăvară cuminte, frumoasă,

printre milioane de flăcări mici şi gingaşe,

pe fond – când de bătăi de toacă, când de tăcere,

se-aude un cântec nocturn, duios, plin de speranţă:
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând,

şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

by

Referinţă Bibliografică

FLORIN T. ROMAN – Suspin și bucurie colective în noaptea de Înviere (30 aprilie 2016, după 6 luni de durere şi tăcere)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 iunie 2016