Înţelepciunea populară românească, ilustrată în adorabile proverbe şi zicători, este nu numai fără egal în ceea ce priveşte profunzimea mesajului transmis (evidentă dovadă că maeştrii anonimi ai bunului simţ au ţinut să ne transmită adevărate bijuterii ale genului), ci şi în uimitoarea capacitate de-a se mula pe diverse situaţii şi de-a surprinde în câteva cuvinte esenţa acestora (dovadă că, prin favoarea divină, ele găzduiesc înfiorări ale gândirii de-o vârstă cu omenirea).

            Aşa stau lucrurile cu cele două senzaţionale picături de înţelepciune românească: Din lac în puţ şi Ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda, pe care mi-am permis să le unesc, în speranţa că astfel voi izbuti să înfăţişez mai lesne şi mai sugestiv starea dezastruoasă a actualei politici româneşti, cu necesitate generată de înfloritoarea stare la care a ajuns politrucianismul postdecembrist în doar un sfert de veac.

            Da, căci caraghioasele străduinţe ale făcăturii penelisto-pedeliste (cu atât mai necurată, cu cât – prin corcire la comandă – şi-a sporit semnificativ numai numărul răufăcătorilor cu ştaif) de a pune cu orice preţ mâna pe putere (Andreea Paul Vass, de pildă, aspirantă la postul de ministru într-un viitor guvern penelist, şi-a programat şi chiar a născut într-o sâmbătă!), este – atâta timp cât mizează în continuare pe vrednica nevrednicie a marilor lichele – totuna cu a schimba prezentul cal răpciugos cu viitorul măgar îndărătnic, sau, mai plastic spus, cu a face  frecţie la un picior de lemn.

            Probă în acest sens stă eşecul ruşinos al recentei moţiuni de cenzură, care avea ca scop smulgerea lui Ponta din scaunul de premier. Cu adevărat un eşec de pomină pentru aşa zisa noastră opoziţie (azi frate cu dracu’, mâine cu foştii amici ai dracului), nu numai prin lovitura în plină figură pe care i-a administrat-o rezultatul final al votului, ci şi prin fâsul supranumit demonstraţia de susţinere din partea cetăţenilor (struţo-cămila penelistă conta pe mai mult de zece mii, dar efectiv şi în zadar au mărşăluit mai puţin de o mie).

            Ceea ce, o dată în plus şi pe un alt plan, arată enorma distanţă dintre vorbele şi faptele politrucilor dâmboviţeni, dintre promisiunile şi realizările acestora în favoarea masei de alegători, în general dintre năzuinţe şi putinţe.

            Căci ce democraţie este aceea în care marii mahări ai principalului partid de guvernământ (am numit PSD) îl determină pe şeful formaţiunii să facă pasul înapoi, deci indirect recunosc că acesta este necinstit şi, ca atare, nedemn de preşedinte, dar fac tot ce neomeneşte e posibil ca să rămână mai departe prim ministru? Fireşte, ea nu poate să fie decât  mult visata democraţie originală a lui Ion Ilici Iliescu şi a ortacilor săi de idei, în care meganelegiuitului nici prin cap nu-i trece să-şi dea demisia, deoarece partidul-stat se situează cu mult deasupra statului.

            Şi, mă rog, ce opoziţie este aceea care, cu tot sprijinul primului om în stat (l-am numit pe preşedintele României), nu reuşeşte să scape ţara de un premier corupt (cu adevărat premieră mondială), adept al principiului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vreau să rămân ce-am fost, ba chiar mai mult, şi voi rămâne, cu sau fără voia voastră, atâta timp cât asta este vrerea partidului meu”…

            N.B.Ca să mai dreagă niţel busuiocul, cei doi copreşedinţi penelişti (ea altă Tanda şi buldogul altă Manda), se vor întâlni zilele următoare cu „sudevaluaţii” (inspirata expresie a unui „preacult” consilier sighetean) din nordul României, mai exact din Maramureş. Indiscutabil că vizita va fi un succes în seria nenumăratelor „succesuri”, vorba Ebei, de acest gen.

            Sighetu Marmaţiei,                                                             George PETROVAI

                10 oct. 2015

by

Referinţă Bibliografică

GEORGE PETROVAI: Din lac (cu Tanda pesedistă) în puţ (cu Manda penelistă)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 octombrie 2015