Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Nunta de la Cana

George PETROVAI: Nunta de la Cana

Nunta de la Cana

 Pe-atunci, în Cana Galileii

trăia Estera, dulce floare,

precum frumoasa-ndrăgostită

din a Cântărilor Cântare.

 

Fără-ndoială că era

o roză albă din Sharon –

cu fruntea nea sub păr noptos,

regină-n toate fără tron.

 

Fiind nespusă încântare

pentru atâţi admiratori

(zeiţă-n carne şi în oase

ce-n inimi iscă dulci fiori),

 

fireşte că părinţii ei

nu mai puteau de fericire,

având o fată nepereche

la-nfăţişare şi la fire.

 

Sub influenţa lui Ioan,

apostol de Mesia mult iubit

şi a lor rudă-apropiată,

ei amândoi s-au convertit

 

la noul crez mântuitor,

şi tare s-au mai bucurat

Estera când le-a spus că-n ţel

sunt mai uniţi ca niciodat.

 

Dar inima şi mintea – părţi

dintr-un întreg dumnezeiesc,

în fapte de rutină se-nţeleg

şi-n cele mari altfel gândesc.

 

Căci e ştiut c-adeseori

schimbările în viaţă vin

nu din a minţii-nţelepciune,

ci din al inimii preaplin.

 

Aşa Estera, tot văzându-l

pe Caius, chipeşul roman

cu coiful lui de ofiţer

şi-n port distins patrician,

 

cum călărea cu eleganţă

în fruntea unităţii lui

din garnizoană sau spre ea

(mai zeu ca toţi acei tehui),

 

simţi că-n inima-i doldora

de dragoste pentru Mesia

s-a strecurat o-nfiorare

care-i alungă voioşia,

 

un sentiment nemaicercat

cu-aşa o voluptate grea –

era copilă, dar prin el

femeia-n ea se zvârcolea!

 

La rândul lui, când o-ntâlnea,

se încingea Caius ca focul

şi,-ndrăgostit de ea lulea,

nu cuteza să-şi spună oful…

 

Confuză şi înspăimântată

de ceea ce-i părea păcat,

pe blândul Ioan l-a căutat

cu inima înlăcrimată

 

ca din povară să-i mai ia.

Dar spre adânca ei mirare

şi bucurie totodată,

în loc de severa mustrare

 

la care tocmai se-aştepta,

apostolul, surprins de-abia,

o mângâie cu bunătate:

– Nu-i un păcat, copila mea,

 

pe un bărbat să-l îndrăgeşti

şi-apoi, cu dragoste curată

familie să-ntemeiezi

prin vieţuire-ntreolaltă!

 

Au Cartea sfântă nu divulgă

acea poruncă pentru fiu,

ca rodu-mpreunării cu soţia

să prelungească viu-n viu,

 

aşa ca prin perpetuarea

prezentului în viitor,

Voi creşteţi şi vă înmulţiţi

să fie-n căsnicii izvor?

 

În cazul vostru este-o hibă

ce trebuie pe loc tranşată

(fireşte, de se va ajunge

să-ţi ceară mâna vreodată):

 

Tu o creştină, el roman

la zei jenanţi închinător.

Chiar crezi că peste ani, cu tine

nu s-ar purta îngrozitor?

 

Iar sfatul meu e să alegi

remediul cu mai micul chin:

Ori scoate-ţi-l de la inimă,

ori fă din el un bun creştin!

 

Pe gânduri, dar cu duhul fulg,

porni Estera către casă

şi zile-n şir, fără să-l vadă,

în rugi cătă soluţia miezoasă.

 

În ăst răstimp, sărmanul Caius

– bolnav de-a sorţii silnicie –

porni spre casa ei decis

s-o ceară în căsătorie.

 

Ajunge, şi cu mari emoţii

ca orişicare-ndrăgostit,

el întră-n casa spaţioasă

a unui jidov înstărit,

 

unde-i primit cu deferenţă

de fată şi ai săi părinţi.

Iar el le povesteşte-n pripă

de boala ce l-a scos din minţi

 

– acea a inimii chemare

de-un aprig chin făcut din miere –

şi, în final, cu ochii-n lacrimi

el mâna Esterei o cere.

 

Îngrijoraţi, părinţii vor

un necesar timp de gândire;

Estera, însă, inspirată

iute-şi revine din uimire:

 

– Nu voi ascunde, dragul meu,

că-mpărtăşesc a ta iubire!

Dar diferenţele de crez

nu-ţi par o mare poticnire,

 

dacă nu azi, atunci cu vremea?

Eu sunt creştină, tu te-nchini

la zeii voştri-mprumutaţi,

hazlii dar mai ales haini.

 

Mă iartă că-ţi vorbesc despre ceva

ce-i pentru mine un vital reper –

distanţa dintre zei şi-al nost Mesia

e ca de la Pământ la cer.

 

– O, dulcea mea, ce bine-mi pare

că între noi oprelişti nu-s!

Nu doar că zeilor le râd în nas,

da-s chiar atras de-nvăţul lui Iisus.

 

Dovada cea mai grăitoare:

Botezu-n legea ta-l doresc,

ca nunta şi viaţa noastră

să fie-un lung regal ceresc!…

 

Şi-aşa făcură, iar la nuntă

– printre mulţimi de invitaţi –

a luat parte şi Mesia

cu mama Lui şi câţiva devotaţi.

 

La mesele întinse-n casă

şi în ograda-ncăpătoare,

vinul curgea, curgea întruna

în burţile doldora de licoare.

 

Dar iată că în plin chiolhan

cu horă şi cântări divine,

n-a mai rămas un strop de vin

în vasele la-nceput pline.

 

Atunci Iisus, din apa pusă

de servitori în vasele acelea,

făcu un vin atâta de gustos,

încât în nun stârni nedumerirea:

 

– Voi, mirilor, le zise el,

n-aţi procedat cu judecată

servind la urmă vinul bun –

la nunţi e pus pe mese prima dată!

George   PETROVAI

 

Facebooktwitterby feather