Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (I)

I.Viața și opera marelui povestitor

            1.Viața lui Petre Ispirescu

Născut în ianuarie 1830 în familia frizerului Gheorghe Ispirescu din mahalaua bucureșteană Pescăria Veche, se pare că micul Petre a ascultat numeroase basme (și alte creații populare), îndeosebi de la părinți (Elena, mama viitorului editor, tipograf, folclorist și scriitor, era ardeleancă și o neîntrecută povestitoare), dar și de la calfele sau chiar de la clienții tatălui său.

Neurmând cursurile unei școli (scriitorul îi mărturisea lui J.U. Crainic că n-are nici măcar patru clase primare), copilul Petre Ispirescu a fost educat de dascălii unor biserici, apoi și-a format singur cultura prin citirea cărților apărute la tipografiile unde a lucrat. Astfel, la inițiativa mamei, dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartier l-a învățat pe micul Petre să citească, el și-a continuat studiile cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni, iar la 12 ani a învățat psaltichia cu profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa.

Sperând că acolo unde se tipăresc cărțile se poate și studia, la vârsta de 14 ani, P. Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Zaharia Carcalechi, tipografie care din anul 1843 edita Vestitorul românesc. Lucrând aici câte 14 ore pe zi, Ispirescu devine în anul 1848 tipograf calificat. Dar iată două curiozități din viața tânărului Petre, după moartea tatălui său: (a)Pentru a-i ține de urât mamei sale, adolescentul a învățat să cânte la chitară; (b)Încercările poetice, la fel ca proza memorialistică, au o foarte redusă valoare literar-artistică, fiind doar „îmbinări hibride” de influențe sumar asimilate.

În anul 1854 părăsește tipografia lui Z. Carcalechi și se angajează la cea a lui Copainie, unde se tipăreau lucrări traduse din François-René de Chateaubriand (Atala), Bernardin de Saint-Pierre (Paul și Virginia), Miguel de Cervantes, Jonathan Swift, Jean-Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo. Preocupat în continuare de cultură, în această perioadă el citește Fabulele lui Florian în original…

Anul 1858 vine cu necazuri pentru scriitorul nostru, deoarece – în contextul dezbaterilor privind unirea Moldovei cu Țara Românească – tipografia la care lucra a acceptat să imprime, fără să prezinte textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride, foarte utilă pentru mai mulți unioniști. Desigur, poliția a intervenit, i-a arestat pe toți participanții la această afacere, Ispirescu petrece trei săptămâni la închisoare, își pierde slujba și rămâne trei luni fără loc de muncă. De-abia la sfârșitul anului, politicianul unionist (viitorul ministru de externe) Vasile Boerescu îi oferă direcția unei tipografii mai moderne, ce poseda prima presă mecanică din București și imprima revista Naționalul.

Fiind asociat cu părți egale (Boerescu cu capitalul, Ispirescu cu direcția și activitatea), munca la această tipografie poate fi considerată perioada cea mai fericită și mai liniștită pentru scriitor și mama lui. Treburile mergeau atât de bine/profitabil, încât a putut să-și cumpere o casă pe strada Sălciilor, astăzi strada Thomas Masaryk din centrul Bucureștilor. Totodată, activitatea de tipograf l-a pus în legătură cu scriitori și oameni însemnați ai timpului: Nicolae Filimon, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad și alții.

La îndemnul lui Nicolae Filimon, în anul 1862, Petre Ispirescu publică în Țăranul român primele șase basme culese de el (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea cel voinic și merele de aur, Balaurul cel cu șapte capete, Fata de împărat și pescarul, Făt-Frumos cu părul de aur, Fata moșului cea cuminte), care – împreună cu altele – au fost reunite în prima lui carte/culegere, astăzi o raritate.

După ce Vasile Boerescu vinde în 1863 tipografia, viitorul ministru C.A. Rosetti îl invită pe Ispirescu să lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea Românul, revista Partidului Liberal (aflat atunci în opoziție). Alături de Rosetti, tot atunci scriitorul participă la înființarea primei „Case de ajutor reciproc a tipografilor din România”.

Cum în 1864 este suprimat Românul de guvern, Ispirescu cu doi asociați (Walter Scarlat, Frederic Göbl) înființează „Tipografia Lucrătorilor Asociați”, pentru ca un an mai târziu să conducă foaia Tipograful român. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, acceptă invitația ministrului de interne Ion Ghica de-a conduce Imprimeria de Stat, iar după doi ani, împreună cu trei asociați, înființează „Noua tipografie a laboratorilor români”.

Foarte ocupat cu activitatea de tipograf, vreme de un deceniu (1862-1872) P. Ispirescu n-a publicat niciun basm. Însă în 1872 reia activitatea literară cu culegerea Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi, carte prefațată de B.P. Hașdeu și apreciată pentru calitățile scrisului, respectiv pentru profundele cunoștințe arătate de autor într-ale creației populare.

Un an mai târziu publică Snoave sau povești populare, în 1876 scoate cartea Ispravele și viața lui Mihai Viteazul, iar în anul 1879, editura sa imprimă o colecție de basme culte (prelucrări în limbaj autohton ale unor mituri din folclorul universal și ale unor fragmente din mitologia greacă), prelucrări reunite în volumul Din poveștile unchiului sfătos, basme păgânești, volum care este prefațat și apare prin influența lui Alexandru Odobescu.

În anul 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, P. Ispirescu reunește basmele și legendele (37 cu totul) în Legende sau basmele românilor, principala sa operă, carte elogiată de bardul de la Mircești printr-o scrisoare, ulterior convertită în Prefața volumului: „Prețiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă”.

Deși opera lui Petre Ispirescu se adresează cu precădere copiilor, totuși, prin valorificarea folclorului celor mici, el a publicat colecția Jocuri și jucării de copii (1885).

Și iată o altă curiozitate a scriitorului: spre sfârșitul vieții (mai exact după 50 de ani petrecuți în București), seniorul Ispirescu a călătorit la Roșiorii de Vede, oraș situat la 120 de km de Capitală, unde fiică-sa trebuia să fie numită institutoare…

Sfârșitul în urma unei congestii cerebrale (a doua după cea din 21 iunie 1883) a survenit la masa de lucru, după unii pe 21 noiembrie 1887, după alții pe 27 noiembrie 1887.

2.Privire sinoptică asupra operei (Fabulosul și mitologicul din basmele ispiresciene)

Basmele lui Petre Ispirescu se deosebesc de ale altora (Charles Perrault, Hans Christian Andersen, frații Grimm) prin aceea că la scriitorul nostru se întâlnește la tot pasul fabulosul, ilustrat prin zmei, vrăjitori, balauri cu mai multe capete și alte lighioane, care nu doar că înfățișează ipostazele răului hidos și agresiv de pe aceste meleaguri, dar chiar fac tot ce le stă în putință ca să bage groaza în bieții locuitori (Balaurul cel cu șapte capete), într-o împărăție răpind fetele împăratului (Prâslea cel voinic și merele de aur), în alta furând chiar soarele și luna de pe cer (Greuceanu), așa încât cârmuitorul rămas fără luminătorii cerești, se vede nevoit să promită pe fiică-sa de soție și „încă jumătate de împărăție” viteazului ce-o să scoată aștrii de la zmei, cu condiția că „negreșit i se va tăia capul” aceluia care va încerca și nu va izbândi.

Desigur, răul persistă până ce la curtea împăratului nu-și face apariția acel „român verde, întreg la minte și drept la judecată” (Zâna zânelor), care nu ezită să plece în căutarea răufăcătorilor, chiar dacă la început habar n-are încotro s-o apuce. Însă, consistent ajutat de forțele benefice (sfinți/sfinte, înțelepți, vrăjitori sufletiști ș.a.m.d.) și fără greș călăuzit atât de însușirile sale suprafirești (este nu numai puternic, curajos și mintos, dar deține și arta năzdrăvăniei – capacitatea de-a se metamorfoza în tot ceea ce dorește), cât și de cele ale calului său ieșit din comun (năzdrăvan, vorbitor, zburător), supereroul de fiecare dată ajunge la ținta călătoriei și-i pedepsește/lichidează pe vrăjmașii neamului omenesc, astfel el întruchipând inexorabilul braț al dreptății divine ce, mai devreme sau mai târziu, învinge răul și răsplătește virtutea.

La fel ca în cuceritoarele povești ale lui Ch. Perrault sau H.Cr. Andersen, din basmele lui Petre Ispirescu nu lipsesc animizarea și antropomorfizarea, așa că cititorii lesne întâlnesc animale, păsări, pești și insecte care simt, gândesc, vorbesc și – la o adică – îl ajută pe erou, ba chiar acea miraculoasă alarmă din întreaga pădure, atunci când năzdrăvanul cal al Făt-Frumosului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte „de-abia atinse cu piciorul vârful unui copac”.

Cum se explică violența, cruzimea și valurile de sânge din basmele ispiresciene, scene care în cele occidentale sunt rare și – deci – nesemnificative, deoarece aici pedepsele sunt în general psiho-morale? Prin aceea că românii din cele trei principate neunite au fost veacuri la rând umiliți și jecmăniți de străinii hrăpăreți (romani, migratori, unguri, turci, tătari, ruși, polonezi, austrieci, greci, evrei), lucru care cu necesitate i-a împins la revolta individuală și colectivă de tip haiducesc, revolta fățișă și cea mocnită generând forme specifice ale culturii populare (și nu numai): doine, balade, bocete, basme, cântece de vitejie etc.

Căci iată cum descrie Petre P. Panaitescu perioada fanariotă în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „De la 1711 și până la 1821, au fost nu mai puțin de șase războaie pe teritoriul nostru, dintre care unele au ținut câte cinci-șase ani de-a rândul. Pe lângă pustiirile provocate de lupte, românii trebuiau să suporte toată întreținerea armatelor și să furnizeze provizii pentru turci sau pentru dușmanii lor”.

Sighetu Marmației,                                                                                   George  PETROVAI

1-5 iunie 2025

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 septembrie 2025