Eseu: Zorica Lațcu – O Viață de Credință și Creație

Zorica Lațcu, născută pe 17 martie 1917, la Mezotur, în Ungaria, este o personalitate complexă și remarcabilă a culturii române, o poetă, traducătoare, monahie și deținut politic, care a trăit o viață marcată de pasiune, suferință și credință. Provenind dintr-o familie de intelectuali, cu un tată avocat ardelean, Ion Lațcu, refugiat din cauza războiului, Zorica a fost crescută într-un mediu care a valorificat educația și cultura. După război, familia s-a stabilit la Brașov, un oraș care avea să devină un important punct de plecare în cariera sa academică și artistică.

Între anii 1936 și 1940, Zorica a urmat cursurile de filologie clasică, limba greacă și latină, precum și pe cele de limbă și literatură franceză la Facultatea de Litere din Cluj. Această alegere nu a fost întâmplătoare; Zorica a fost întotdeauna atrasă de cuvinte, de frumusețea lor și de puterea pe care o au de a transmite emoții și idei. După finalizarea studiilor, a devenit preparator principal la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj, unde a contribuit la dezvoltarea limbii române prin colaborarea la Dicționarul limbii române, un proiect de anvergură editat de Academia Română. Această activitate a fost o dovadă a dedicării sale față de limbă și cultură, dar și a dorinței de a lăsa o moștenire durabilă.

Însă viața ei nu a fost lipsită de dificultăți. În 1948, căutând un sens mai profund al existenței, a intrat ca monahie în Mănăstirea Vladimirești de lângă Tecuci, luând numele de Teodosia. Această alegere a fost o manifestare a credinței sale profunde și a dorinței de a se dedica unei vieți spirituale. Mănăstirea a devenit un refugiu pentru ea, un loc unde putea să își exprime credința și să se dedice rugăciunii și meditației. A ales viața monahală și sub povățuirea părintelui Arsenie Boca și datorită deselor vizite la Mănăstirea „Sâmbăta de Sus”, dorința de a intra în monahism a crescut ca o flacără în sufletul Zoricăi, făcând-o să ardă pur și simplu pentru o viață dăruită în întregime lui Dumnezeu. Această trăire profundă este redată în mai multe poezii, între care „Focul” și „Cenușa”, dar și în lucrările scrise ulterior, care descriu puritatea vieții simple a sufletului umplut de har atunci când se predă lui Dumnezeu și se îndreaptă spre El.

În 1956, regimul comunist a decis să închidă Mănăstirea Vladimirești, iar Zorica a fost arestată și închisă la închisoarea din Miercurea Ciuc. Această experiență a fost una traumatică, dar a demonstrat puterea și curajul său. În ciuda suferințelor îndurate, Zorica a rămas fermă în credința sa, găsind în spiritualitate o sursă de putere și inspirație. A fost eliberată din închisoare în 1959, dar amintirile acelor ani dificili au rămas întipărite în sufletul ei, influențând profund creația sa literară.

Poezia Zoricăi Lațcu este o oglindă a trăirilor sale interioare, o călătorie prin labirintul emoțiilor umane. Versurile sale sunt pline de intensitate și sinceritate, reflectând nu doar suferința, ci și bucuria și speranța. Prin cuvintele sale, ea reușește să atingă sufletele cititorilor, invitându-i să se conecteze cu propriile lor trăiri și să își regăsească credința în frumusețea vieții.

Viața Zoricăi Lațcu este o poveste de curaj, dedicare și credință. A reușit să îmbine pasiunea pentru limbă și literatură cu o profundă spiritualitate, lăsând o moștenire valoroasă în ambele domenii. Prin activitatea sa academică, a contribuit la îmbogățirea limbii române, iar prin alegerea de a deveni monahie, a demonstrat că adevărata împlinire vine din credință și din dorința de a ajuta pe ceilalți.

Monahie și poetă, prin tot ce a lăsat în urma sa, ne învață că, indiferent de obstacolele întâmpinate, puterea interioară și credința pot transforma suferința în forță. Viața ei este o inspirație pentru toți cei care caută să își urmeze vocația, să își exprime credința și să contribuie la binele comunității.

Zorica Lațcu este mai mult decât o poetă și traducătoare; ea este o martoră a vremurilor dificile, o femeie care a ales să își dedice viața lui Dumnezeu și artei. Prin creația sa, ea ne invită să ne conectăm cu esența noastră spirituală și să ne regăsim puterea interioară. Moștenirea sa literară și spirituală continuă să inspire generații întregi, amintindu-ne că adevărata frumusețe a vieții se află în credință, iubire și dăruire.

Spre cer

O, suflete, în zborul către cer,

Nu te uita, să vezi, cum toate pier…

Şi lumea cu dorinţele ei mici,

Să-ţi pară o cetate de furnici.

Acolo jos, se mişcă şi aleargă,

Şi ploile vin, ca să le şteargă.

O, suflete, nu mai privi-napoi,

La micul, omenescul muşuroi,

Nu mai cerca cărările cât aţa,

Pe care-acum le-neacă, pustie, ceaţa.

Nu mai căuta luminile ei mici

Ce mor, curând, ca nişte licurici.

Avântă-te spre Marele Mister,

Înoată până dincolo de cer,

Acolo, dorul tău după lumină,

Şi setea după dragostea deplină,

Şi foamea după Unul Dumnezeu,

S-o-ndestula, o, suflete al meu.

Ileana Vladusel

@reper

by

Referinţă Bibliografică

Ileana Vlădușel: Eseu: Zorica Lațcu – O Viață de Credință și Creație/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 martie 2025