Interviu cu poeta Ana Maria Moraru – Poeta Valentina Becart Bisog

V.B: – Spune-ne ceva despre tine, dragă Ana.

A.M.M:”Eu sunt”, înseamnă să cobor într-un spațiu în care identitatea nu mai are contur fix, acolo unde nici emoțiile nici gândurile nu mă definesc. Ca și tine, sunt un suflet aflat într-o călătorie prin carne, spațiu și timp. Dintre toate rolurile pe care viața mi le-a oferit, cel de mamă a fost, cel mai aproape de adevărul esenței mele. Nu pentru că m-ar limita la ceea ce am știut cel mai bine să fiu, ci pentru că m-a învățat să dăruiesc fără a mă pierde. Am învățat să nu mai explic cine sunt. Cine „mă vede”, nu are nevoie. De altfel, nu mă mai confund cu imaginea mea în societate prin prisma viziunii celorlalți. Diplomele obținute nu vorbesc despre mine, meseriile învățate nu mă definesc pe deplin.  Esența sufletului, doar ea rămâne intactă în simplitatea de a fi. Într-o lume în care aparențele primează, libertatea autenticității a devenit un act de curaj iar eu aleg, zilnic, să fiu cea care sunt. Cu bune și rele. O romantică incurabilă, veșnic îndrăgostită, uneori exuberant de visătoare, optimistă, alteori surprinzător de pragmatică, ancorată în realitate…

V.B.: – Există scriitori valoroși în Bacău. Să începem cu Bacovia… Te inspiră?

A.M.M: – Bacovia… Cum era? „Sunt solitarul pustiilor piețe, cu jocuri de umbră ce dau nebunie“el însuși o umbră ce respiră încă în cuvinte. Un pictor al cenușiului interior. Admir poezia bacoviană, dar nu mă regăsesc în ploaia ei sumbră. Poezia sa, este o fereastră către abis, în timp ce a mea caută permanent lumina. Dacă el cobora în melancolie ca într-o catedrală a durerii, eu în poezie mă înalț spre un cer interior sacru, unde sensul nu apasă ci eliberează. Suntem din același oraș, dar nu și din același anotimp al sufletului. Avem și am avut poeți buni la Bacău. Ca români, mai ales băcăuani, de Bacovia, Alecsandri, Genaru… putem fi fără doar și poate, mândri.

V.B.: – Cum și când ai descoperit pasiunea pentru poezie?

A.M.M: Timpuriu… Înainte chiar să știu că se numește poezie.  În cântecele mamei, fredonate nostalgic, atunci când se simțea apăsată. Mamele atunci cântă… În versurile recitate de tata, când devenea patetic de poetic și recita Minulescu sau Labiș… În vocea surorii cele mai mari, o elevă exemplară care învăța poeziile pe de rost, cu o muzicalitate aproape ritualică. Am crescut într-un univers în care poezia era „la ea acasă”. Cărțile mai ales, nu ne lipseau din bibliotecă. La șase ani citeam cursiv, la șapte recitam cu pasiune, mai târziu scriam firesc, fără să înțeleg de ce. Scrisul a fost necesitate nu alegere. Poezia nu a fost descoperită ci recunoscută.  Îmi amintesc o scenă cu mine, înainte să intru în clasa primară, când, în timp ce mama curăța cartofi aplecată peste chiuveta de la bucătărie, eu îi citeam. Pe atunci poetul poeziilor mele era Gelu Naum, cu pinguinul lui din Labrador…. Serbările școlare, unde la deschidere, recitam mereu poezii. În special poezia „Șase pui și-o biată mamă” de Vasile Militaru. M-am identificat cu puii ăia din poezia poetului încă din fragedă copilărie, de aceea poate, a rămas până în prezent una dintre cele mai frumoase poezii pe care le știu pe de rost, mi-a marcat existența până la rădăcină, fiind un adevărat exemplu de viață.  Pe la 13, 14 ani, scriam jurnal. Gânduri, versuri… Vedeam asta la surorile mele mai mari, în acele timpuri în care jurnalele și oracolele erau la modă, credeam că toată lumea scrie. Cel puțin așa mi se părea…

V.B.: – Câțiva poeți îndrăgiți care te-au inspirat.

A.M.M.: – Ohh… Aș avea de înșirat… Am crescut însoțită de multe voci: Eminescu, „un cer fără margini”; Nichita, „o respirație metafizică”, Labiș, „buzduganul unei generații” Păunescu, „o veșnică flacără”; Minulescu, „un joc între lumină, ironie și iubiri nepermise”, Topârceanu, „poetul baladelor vesele și triste”… Și mulți alții. Adevărul este că, fiecare poet citit, devine pentru o clipă, o oglindă, reflectă, ne servește ca idee, dar eu am învățat să nu rămân captivă în aceste oglinzi. Când suflu este poezie, inspirația se naște din orice. Tata iubea poezia. Scria. Mama scrie. Noi toți am avut cumva poezia in sânge. Suntem opt copii, dar nu cred că există unul dintre noi care să nu fi scris măcar o poezie. Momentan am două surori care scriu, chiar promițător de bine. Cine știe? Poate le vom citi cândva într-un volum.. În adolescență mă fascinau Omar Kayyam, Goethe, Esenin, Gyr, Eichendorff… Există și poeți contemporani care mă inspiră…

V.B.: – Ce sentimente, stări te încearcă atunci când scrii? Mi-ai povestit de starea de”transă” când ai scris cele 84 de strofe, în stil eminescian. Să le spunem și cititorilor (atât cât se poate).

AMM: – Când scriu, mă eliberez de tot ceea ce nu mai încape în mine. Uneori în gând, alteori pe hârtie… Nu-mi e rușine să recunosc, scriu încă jurnal, a devenit un ritual aproape zilnic. Intuitiv am învățat că e mai bine să împarți frământările cu hârtia, cei din jur, sunt deja prea preocupați de propriul zbucium. Iubesc oamenii, compania lor dar în același timp și singurătatea. Ea îmi permite să mă retrag in suflet. Noaptea în care am scris fără răsuflare, vers cu vers, până la capăt cele 84 de strofe, a fost noaptea în care am înțeles că Eminescu scria cu sufletul, condus de scânteia sa divină. Nu doar omul Eminescu a lăsat o capodoperă în urmă. Nu sufletul chinuit care încerca să descopere unde-i este locul printre aștrii și care nu a fost apreciat la timp, pentru valoarea sa. Spiritul lui. Acel spirit eminescian care încă dăinuie printre noi și pe care l-am simțit în acea noapte, până în măduva spinării. A fost o experiență inefabilă. Nu cred că aș putea reda în cuvinte starea de transă în care mă regăseam când am scris, pe jumătate conștientă, poezia. Nu am publicat-o până în prezent decât din divertisment, pe Facebook, undeva curioasă de reacția care va urma, fiind într-adevăr scrisă în ritm inconfundabil de eminescian. Dar sunt versurile mele, deși s-au simțit de parcă mi-au fost dictate de cer. În timp ce scriam, știam anticipat, cumva pe de rost, versul care urma să vină, de parcă aș fi recitat o poezie bine cunoscută deși conștientizam că poezia în acel moment se naște.”Plan divin” se numește. Nu am căutat acest nume, despre planul divin ne vorbește însăși poezia. Poate o voi publica cândva, deși știu deja că reacțiile vor fi controversate. Există într-adevăr scriitori și critici literari, care au recunoscut în suflul poeziei mele, ritmul eminescian, ba mai mult, a fost făcută la un moment dat, afirmația: „Dacă ar trăi în țară, poeta, ar putea fi acuzată de epigonism eminescian”.  De aceea.. Cum ar putea vreodată un poet, să „adopte” stilul poetului nepereche? Mare îndrăzneală, să comiți o asemenea blasfemie…

V.B.: – Când ai publicat prima carte? La ce editură? Totdeauna există o emoție! Cine ți-a fost aproape?

A.M.M: – Primul meu volum de poezii „Foc nestins” a apărut în anul 2015 la editura Rovimed Publishers din Bacău. Să public ceea ce scriu, a fost o promisiune făcută unui suflet iubit, care din nefericire a plecat prea devreme dintre noi. Fratele meu, Tomiță Moraru, actor la Iași. El a fost impulsul, iar cartea – un omagiu. Nu am căutat succesul, iar atunci când cartea a devenit realitate, am înțeles că uneori durerea este cea care ne deschide drumurile. Am ales să public la o editură de acasă, chiar în Bacău. Am dat peste editori minunați, doamna și dl. Giosanu. O colaborare impecabilă pentru un vis împlinit. Mulțumiri cu recunoștință infinită, pe această cale. Cartea a fost tipărită dar o lansare special pentru acest volum, nu a avut loc. Abia la al treilea volum, „Flacără divină” apărut în anul 2017 la editura „Ateneul scriitorilor”, cu susținerea prietenei mele de acasă, pictorița Petronela Mihalcea și a poetului/directorul revistei Plumb, dl. Ioan Prăjișteanu, în colaborare cu alți scriitori și editori din Bacău, am reușit să organizez prima lansare de carte, acasă. Lansare, la care deși abia ne-am cunoscut, tu, Valentina, erai deja pregătită cu recenzii și ai vorbit despre poezia mea, de parcă mi-ai fi pășit prin suflet. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare universului. Ție și tuturor celor care mi-au fost alături.

V.B.: – Când și unde a avut loc lansarea? Cum a fost primită poezia de critici, de cititori? Cine a participat la lansare?  S-a simțit ca un succes, dpdv literar?

A.M.M: – Lansarea a avut loc pe data de 03.06.2017 în Bacău. A fost o întoarcere acasă. Nu într-un loc, ci într-o stare. Oamenii, cuvintele, emoția – toate au format un spațiu în care m-am regăsit. Spre surprinderea mea, aprecierea care a venit de la majoritatea recenzorilor, scriitori sau critici literari, a depășit orice vis, dar pe mine nu recunoașterea dpdv. literar m-a încântat cel mai mult, ci faptul că cineva a simțit. Pentru că poezia nu cere admirație, ci rezonanță. Alături de mine au fost prezenți poeți, scriitori, critici literari, prieteni, ființe dragi mie și alți iubitori de poezie din urbea noastră. Personalități ale culturii băcăuane, precum distinsul poet Calistrat Costin, care din păcate nu se mai află printre noi. Prefața cărții a fost scrisă de Dl. scriitor Dan Perșa, care a vorbit cu admirație despre carte, prezentarea cărții a fost făcută de distinsul poet, Dl. Dumitru Brăneanu. La lansare, au luat cuvântul diferiți critici literari, precum Dl. Prof.  Petre Isachi, criticul Dl. Grigore Codrescu,  Poeți, scriitori contemporani remarcabili, precum doamnele poete,  Mioara Băluță,  Cristina Stefan, tu, domnii Theodor Calcan, Constantin Giurgiu, Cornel Galben, Nicolae Mihail și alții… A fost numit „un eveniment literar de excepție” dar nu în asta măsor eu succesul literar ci mai degrabă în rezonanța cititorilor, pentru că atunci când mi se spune” m-am regăsit în versurile tale”, știu că misiunea de a împărți poezia cu ceilalți, este împlinită. Poezia ne înalță, atinge sufletul, ne apropie, ne unește. Este alin. În mare parte, aș putea afirma că orice critică sau laudă au fost constructive și binevenite, m-au ajutat să cresc, să-mi formez un stil literar și mai autentic, să mă redescopăr.

V.B. – Sigur au fost și cronici literare. De cine au fost scrise, unde au fost publicate?

A.M.M: – Există Intr-adevăr mai multe cronici literare, scrise de critici literari sau autori contemporani. Ca de exemplu:  -Revista trimestrială de cultură, „Mărturii culturale”, din Satu Mare, Nr 4/2016 „Empatie-versuri de iubire”, cronică scrisă de Dl. scriitor Dan Perșa.   -Revista de cultură și atitudine Plumb din Bacău, nr.117/2016, „Rezonanțele unui debut poetic”, cronică scrisă de distinsul critic literar Dl. Grigore Codrescu.  – Revista „Spații culturale” Anul X.nr. 50/2017, „O poezie ca o romanță”, cronică scrisă de distinsa doamnă, Irina Amalia Băcăuanu. – Revista de cultură și atitudine Plumb din Bacău,” nr. 21/2017 „Închiși în poezia absenței”, cronică scrisă de Prof. și critic literar, Dl. Petre Isachi.  – Revista Salonul literar „Poezie românească din Germania” , cronică scrisă de criticul literar Dl. Grigore Codrescu. -Revista de cultură și atitudine Plumb din Bacău, nr.132/2018 „Niciodată nu-i prea târziu pentru povești de dor“cronică scrisă de poetul Sebi Șufariu.  – „Duioșii lirice mângâietoare” cronică scrisă de distinsa doamnă, scriitoarea Livia Ciupercă. Desigur, există și recenzii ale cărților, scrise de poeți sau scriitori contemporani publicate în diferite reviste culturale.

V.B.: – De mai mulți ani locuiești în Germania.  Ce te-a impulsionat să pleci din țară? Te-ai gândit vreodată la o „întoarcere acasă”?

A.M.M: – De mai mulți sau de prea mulți ani… Nici eu nu mai știu. Am plecat în  anul 1998, împlinisem 18 ani, nu plănuisem și nu știam că voi rămâne până în prezent.  A fost fără doar și poate autoexil. Pe atunci se simțea ca o călătorie în necunoscut, deși, când am reușit să recunosc față de mine însămi motivele pentru care  „am fugit ” pe alte meleaguri, am înțeles. Un drum lung, deloc ușor… o viață de om, ținând cont de faptul că acum port mult mai multe anotimpuri pe umeri… M-am obișnuit cu străinătatea. La început te păcălești că este doar pentru o vreme. Apoi, când viața își urmează cursul, mai ales când ai copii, accepți că viața ta se petrece într-un loc anume pentru că așa ai decis tu cândva. Uneori visul reîntoarcerii acasă, revine,  dorința nu moare niciodată deși cu timpul, motivele ce o susțin, devin din ce in ce mai puține. Nimic nu e bătut în cuie. Viața mea, cel mai puțin. Nu știu dacă voi reveni vreodată acasă,  Cândva a fost un plan… un vis. Dar încă mă aflu aici, ceea ce înseamnă că locul meu, momentan aici trebuie să fie. Când reușești să îți asumi fiecare clipă, fiecare decizie, nu mai contează de ce și unde te afli.  Pentru unii, întoarcerea acasă se simte grea, necesită curaj, mai ales după aproape trei decenii. Am fost chiar descurajată când am exteriorizat ideea.  „După atâția ani? Înapoi la viața din Romania?” „Te-ai gândit bine”? Da! Sunt un spirit liber, îmi asum responsabilitatea alegerii, în cazul meu, „întoarcerea acasă” nu ar însemna un risc, ci o dorință. Plus de asta, nu văd ce aș risca…  În Germania, trăiesc copiii mei.. Germania este țara mea adoptivă… Dețin dubla cetățenie. Germania este  și rămâne pentru mine, întotdeauna un loc sigur…

V.B.: – Cum poți defini dorul de țară, de cei dragi, de părinți (în special, de mama, care este văduvă).                                                                                                                              A.M.M: -La început dorul de țară a fost acut. Uneori jalnic de usturător. Te macină de zici că treci prin iad, pare greu de depășit.  Doar că dorul nu este despre locuri, ci despre oameni.   De aceea „acasă” nu este geografie, ci o stare pe care o port permanent în suflet. Dorul de țară este nostalgic, mereu viu, în mândria de a fi, până la rădăcini, româncă. Dorul de cei iubiți, ne sfâșie cel mai tare. O absență care respiră. Nu doare mereu, dar este omniprezent. Este firul invizibil care leagă trecutul de prezent. Existența de rădăcini. Mai există și dorul de a simți și auzi în jur limba română deși, o vorbesc zilnic. Mai ales că o parte dintre ai mei sunt alături de mine. Plus de asta, copiii mei, în special fata, care este atașată enorm de România, vorbesc chiar bine limba română. În ceea ce o privește pe mama…  Dorul de mamă, ca și dorul de ființa iubită, te topesc. Pentru că nu poate fi înlocuit de nimic, doar îmblânzit de timp și înțelepciune. De ea îmi este permanent dor, deși într-o lume a tehnologiei, când vorbim zilnic la telefon, nici dorul nu pare să mai fie, ceea ce a fost odată. Mama a venit des la noi în Germania, noi revenim aproape an de an, acasă. Acum, când a ajuns la o vârstă la care călătorește mai greu, îmi doresc să mă întorc, măcar pentru un timp, să-i pot fi în preajmă, să mă bucur de prezența ei. Cât încă simt în mine această dorință, însemnă că nu am renunțat de tot la visul întoarcerii acasă. Și asta ameliorează cumva dorul… de mamă, de țară, de oamenii dragi…

V.B.: – Dragă Ana, ai familie, acolo în Germania? Care este profesia ta, cum le asiguri traiul pe alte meleaguri?

A.M.M: Familia mea este numeroasă și împrăștiată pe mai multe meleaguri. Romania, Germania, Italia… La început am fost singură, acum am alături de mine un frate, două surori și trei nepoței minunați. Mă simt privilegiată. Familia mea, sunt copiii. Băiatul are 24 de ani, a absolvit academia de poliție, este financiar independent. Fata, încă minoră, are 15 ani, este elevă de liceu.  Presupun că, comparativ cu viața din Romania, în Germania este mult mai ușor să duci un trai decent, cu  bănuții câștigați iar eu nu am alergat niciodată după lux, sunt o fire modestă, prefer de când mă știu o viață decentă, cumpătată. Mi-a plăcut întotdeauna să împart din preaplinul meu cu toată lumea. Am absolvit liceul tehnic postliceal, domeniul sanitar, ca asistent medical, cu specializare pe stomatologie și radiologie dentară, am urmat diferite cursuri în asistență implantologie și medicină dentară și studii de specializare ca manager/director cabinet stomatologie. Nu este, însă singura meserie învățată și cu siguranță nici ultima. De ceva timp, mă pregătesc pentru niște  cursuri de calificare, mă aflu cum s-ar spune, exact la pasul ăla când renunți la tot ceea ce ai făcut cândva, pentru a construi ceea ce va urma. Va fi un drum profesional nou deși pentru mine cunoscut, dar încă nu sunt pregătită să împart planurile mele cu toată lumea. Poate din stoicism…  Dă-mi voie să te surprind când îmi voi atinge țelul…

V.B.: – Mai ai timp să scrii? Trăiești o anumită bucurie alături de copii, reușești să mai visezi și pentru tine?

A.M.M: – Clar că am! Și dacă nu am, am învățat să-mi permit tot ceea ce mă împlinește. În trecut duceam o viață febrilă. Acum, știu să apreciez clipa. Dacă mă mai bucur de copii? Cum as putea altfel? Pentru fiecare reușită a lor… Vezi tu, eu nu le sunt doar mamă ci și prietenă, soră, camarad de joacă. Când atingem vârsta maturității, viața ne cere seriozitate, e plină de griji, dar eu am știut mereu să fiu copil cu și alături de copiii mei. Drept dovadă, chiar în weekend am jucat cu fiica mea și prietenii ei, barba oarbă prin casă până aproape de miezul nopții. Uneori ne adunăm împreună, jucâm jocuri de divertisment în grădină, la foc de lemne proaspete sau grătar, unde și băiatul meu, adult în toată firea, redevine copil. Tind să cred că unul dintre secretele fericirii, este acela de a rămâne copil în suflet. Eu una, am retrăit copilăria alături de copiii mei. Copiii visează. Poeții visează. Există în acel spatiu ceva comun.  De aceea, dragă Valentina, eu niciodată nu voi înceta să visez, chiar dacă visele mele vor fi de fiecare dată altele chiar și atunci când viața sau oamenii aleg să le spulbere….

V.B. – Ce fel de poezie scrii?  Are legătură cu structura ta sufletească, cu experiențele (uneori dureroase) care ți-au marcat existența?

A.M.M: – Să fac o glumă? Desuetă. Clasică.  Definită de rimă. Pot scrie și în stil contemporan, dar fără rimă, eu ce mai respir când scriu? Poezia mea este plină de patos, de lumina iubirii, de credință divină. Poezie de suflet, pentru suflet, în stilul meu. Și da. În poezie sunt eu. Directă, necenzurată. Mă definește pe deplin. Vorbește despre trăiri și adevăruri interioare, despre experiență de viață, modul meu de a percepe iubirea, universul, existența. În stil canonic cum spun unii, cadențat, înverșunat, autentic… Scriu și în limba germană. La îndemnul unor prieteni scriitori, de aici din Germania, am tradus  o parte dintre poeziile cuprinse în volumul „Flacără divină”, din limba română în limba germană. Plănuiesc republicarea acest volum, în limba germană. Mai nou, datorită doamnei  Cahris Haska – (scriitoare și traducătoare), fac acum parte dintr-un grup de scriitori din Höchstädt/ Bayern numit Wortwerk-, „Arta cuvântului” unde,  alături de alți scriitori, poeți sau pasionați de literatură, ne întrunim adesea pentru a schimba idei, a recita din propriile creații și a crea împreună, poezie.

V.B.: Ce iubești cel mai mult (sau pe cine) în această existență? Ai cunoscut iubirea la care visează tot poetul?

A.M.M: Viața. În primul rând viața! Cu bune și rele. Existența în sine. Creația. Ființa. Familia. Copiii. Semenii. Demnitatea. Oamenii sinceri, care nu se ascund în spatele aparențelor, empatici, lipsiți de prejudecăți. Poezia!  Iubesc iubirea. Cel mai mult? As vrea să pot afirma :”pe mine” dar încă mă aflu în acest proces. Și da! Există în sufletul meu un spațiu unic, pe care doar o singură ființă îl poate ocupa, pentru a rămâne veșnic acolo. Sufletul pentru care vibrezi cu fiecare fărâmă din tine, a cărui existență te face să simți izvorul vieții curgând prin inimă, al cărui nume devine taină și te transformă cu o atingere din scânteie, în flacără vie. A cărui iubire, te trece prin paradis și infern până devii tu, în toată plenitudinea ta, până înveți că a iubi nu este blestem ci binecuvântare. Din fericire, da! Am iubit și iubesc cu loialitatea aia sufletească, lipsită de posibilitatea sau dorința de a o mai face, în aceeași măsură și o a doua oară. Să poți iubi „cel mai mult”, este fără doar și poate un dar divin, cununa de laur a poetului, izvor nesfârșit de inspirație. Există iubiri care nu se sting, se transformă în artă. Aș putea chiar afirma, că port în suflet un „Luceafăr”, menit să-mi fie muză și poezie, până nu mai încape în versuri…

V.B.: – Un eveniment care ți-a făcut sufletul să vibreze, să cânte de bucurie.

A.M.M.: – Nenumărate!  Momentele în care din mine, s-a născut viață…. Fiecare amintire prețioasă a clipelor trecute. Momentul autorecunoașterii. Există atât de multe clipe în care sufletul vibrează de bucurie, încât este greu să te oprești asupra uneia anume. Am putea vorbi despre orice izbândă cu viața. Despre succes și realizări. Întâlniri cu oameni deosebiți care mi-au marcat existența și alături de care bucuria a fost mai presus decât orice aș putea descrie.

V.B.: – Știu că și mama ta, Forica Moraru, scrie poezie. Ați fost împreună la o lansare a antologiei „Abisale trăiri”, apărută în 2018. în cuprinsul căreia v-au fost publicate poezii. Care au fost sentimentele tale, legate de acest eveniment și, mai ales, să citești poezie alături de mama ta ( în sală fiind prezenți o bună parte dintre poeții cuprinși în antologie, venind din anumite zone ale țării. De altfel, și tu din Germania. Mulțumesc, nu este suficient!

A.M.M: – Mama… Poeziile mamei sunt poezii de suflet, se nasc dintr-o durere sfâșietoare. Pierderea fiului ei, fratele meu, Tom. Mama nu ar fi publicat dacă nu o făceam eu pentru ea. Antologia, a fost o surpriză. I-am spus că vor sosi cărțile urma să mă caute printre poeți,  nu știa însă că se va regăsi publicată acolo. Lansarea a fost un moment excepțional. Intr-adevăr, faptul că o bună majoritate a poeților cuprinși în antologie au fost prezenți, ramâne o amintire marcantă.  Mama, prezentă la fiecare piesă de teatru sau spectacol, unde actorul principal era fratele meu Tom, a suferit o pierdere imensă atunci când pentru el a căzut cortina și toate aceste bucurii și reușite ale lui, au luat sfârșit. Mi-am dorit să-i aduc cumva, ceva, înapoi, ceva ce rămâne veșnic pierdut, sperând că așa va regăsi puterea de a depăși durerea, pentru noi, restul puilor ei. A fost o experiență fantastică, de o emoție colosală. O onoare! Mamă și fiică, publicate în același volum. Și eu, nu pot decât să-ți mulțumesc pe această cale, pentru oportunitatea prezenței noastre la Pașcani, alături de tine, de restul poeților și scriitorilor antologiei „Abisale trăiri”.

V.B.: – Ce ne pregătești pentru viitorul apropiat?

A.M.M:  – Noul meu volum de poezii. În ultimii ani, viața mea personală și profesională au prioritat, necesitând timp, forță de viață, dedicație… Nu am mai publicat un volum personal, dar o parte din poezii, au fost publicate în antologii și reviste culturale.   – Proză, dacă-mi fac mai mult curaj și mă ajută timpul.   – O lansare de carte, la care mi-aș dori ca tu, Valentina, să fii alături de mine și să prezentăm și cele două antologii „Abisale trăiri” 2018 și „Simbol și metaforă” 2019, coordonate de tine, în care din fericire mă regăsesc și eu…    –  O revenire oficială la poezie, după o pauză vitală, în care nu am încetat vreodată să scriu.

V.B.: – Câteva pasiuni…

A.M.M: – Cărțile evident… Dețin o bibliotecă vastă. Iubesc să scriu, să citesc, să pictez, să cânt. Muzica, dansul, mișcarea, meditația. În ultima vreme, grădinăritul. Petrec mult timp în natură, în special în grădina casei, unde mai mereu mă plimb desculță. Îmi plac enorm florile, în special zambilele. Iubesc animăluțele, odată ajunse la noi, ele devin membri ai familiei. În mod deosebit îmi plac pisicile, mai nou, iepurașii.

V.B.: Ce înseamnă poezia pentru tine? E acel loc de”taină” unde te simți tu – în toată plenitudinea și splendoarea ființei?

A.M.M: – Pentru mine poezia este vocea sufletului atunci când tăcerea devine prea grea. și cred că nu-ți este străin acest lucru. Nu este refugiu, ci revelație. În poezie nu mă ascund, ci mă descopăr. Este locul unde umbra și lumina coexistă fără conflict. Cum spuneam, eu simt și respir poezia. Din fericire nu doar în poezie pot fi eu, în toată taina mea. Prin ea, accesez un teritoriu care-mi permite să fiu eu, mai mult decât oricând. Atâta timp cât putem grăi pe limba noastră, să ne bucurăm de oportunitatea refugiului în poezie. Poezia este un dar ceresc!

V.B.: – Cum vezi, viața, viitorul? Există speranță pentru o lume mai bună? Poate calea spirituală… Ce putem face noi?

A.M.M: – Viața … un dans imprevizibil, dansat la brațul sorții. Viitorul ? De creația clipei prezente depinde, de prisma prin care percepem și alegem să trăim viața. De capacitatea de a înțelege că suntem arhitecții propriei existențe. Trăim exact ceea ce gândim, suntem ceea ce alegem să fim. În  ultimii ani, îmi pare că toată planeta a înnebunit. Vorbele lui Florin Piersic: „Mă mir că încă se mai face ziuă”. Mai nimic nu mai este cum era, credințele ne sunt testate până la temelii. Programarea matricei se dezintegrează, omenirea este  forțată să discearnă între adevăr și iluzie. La nivel colectiv, trăim o trezire spirituală care nu mai poate fi ignorată, mi se pare promițător.  Ne regăsim la un punct de cotitură imens, se simte  evoluția spirituală, revenirea la adevărata proveniență a spiritului divin, care ne locuiește. Oamenii încep să înțeleagă, limitările, care sunt mereu ale minții, viziunile și sistemele cu care am fost crescuți și îndoctrinați, se destramă. Cei care percep viața ca fiind o școală de evoluție a sufletului, știu deja să danseze în tandem cu viața. Reușesc să se sustragă limitărilor, dogmelor impuse. Se lipsesc mai ușor de atașamente. Nu mai caută validare. Ochii lumii nu mai au puterea de a decide valoarea individuală a fiecăruia. Pentru o lume mai bună, este necesar să înțelegem că fericirea noastră nu depinde de aprobarea, sau dezaprobarea celor din jur. Să învățăm să trăim autentic, lipsiți de măști. Da, cred cu tărie că lumea deja a devenit un loc mai bun, mai lipsit de prejudecată. Este îndeajuns ca unul dintre noi să facă primul pas. Să fie OM față de semeni, de cei mai slabi. Ceilalți, dacă aleg, îl urmează. Atunci când fiecare schimbă în mai bine, micuța lume din jurul său, întreaga planetă reînvie la viață, devine un loc mai bun, iar noi, esența adevăratei ființe de lumină care suntem de fapt. Pentru o lume mai bună, fă-i pe ceilalți fericiți, dar începe cu tine!

V.B.: Un crez al omului, poetei Ana Maria Moraru.

A.M.M: – Cred în frumusețea și bunătatea smerită, provenite din plenitudinea sufletului, în iubirea pură și adevărată, în scânteia sădită în fiecare ființă și capacitatea tuturor de a o reaprinde. Cred în adevăr și puterea lui de a învinge. Cred în lumina primordială a divinității, în flacăra care arde în mine, în eliberarea sufletului prin trezire la conștiință și reconectarea la sursa de proveniență originală. În înființarea și integrarea totală a spiritului divin în ființa umană. Dar eu nu doar cred, eu știu că va fi așa! Este deja așa.  Suntem cu toții spirite vii, călătorind prin carne, spațiu și timp, privilegiați de a trăi această experiență unică, ca oameni pe pământ…

„De dincolo de curcubeu, în dragoste divină, prin noi, respiră Dumnezeu.  Noi toți, suntem lumină”… Putem crea un paradis pe pământ, prin conștientizare, respect și iubire față de întreaga existență. Cum spunea Ghandi… „Fii tu, schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”…

Mulțumesc mult, dragă Ana Maria Moraru. Cât mai multe apariții editoriale. Mult succes!

Cu dragă inimă, mulțumesc, asemenea! Pe cât mai curând! Să ne fie….

by

Referinţă Bibliografică

Interviu cu poeta Ana Maria Moraru – Poeta Valentina Becart Bisog/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 mai 2026