Ion Nălbitoru:  Domnul Cichirdan, sunteți un om polivalent: inginer, inovator, scriitor, sculptor, pictor, jurnalist și editor! Purtați cu Domnia voastră o întreagă enciclopedie!

Vă rog să ne dezvăluiți câte ceva despre originile dv, copilărie, școală elementară etc.

Petre Cichirdan: Când mă provoacă cineva cu amintirile mele din copilărie, cu școala haretiană pe care am urmat-o până în clasa a IV-a, apoi cu teatrul și dansurile populare stimulate de învățătorul Constantin Iliescu de la Școala Elementară nr 2 – Cetățuie – Waldorf acum, cu pasiunile stimulate de familie și societate: muzica, desenul, pictura, sportul de performanță – atletismul – sculptura, apoi în liceu Cenaclul literar de la liceul Vasile Roaită cu fondatorii săi: prof. Șinculescu, prietenii Costel Poenaru și George Achim, Ioan Ciobotaru (șeful fotografilor acum și campion național la Juniori II la 60 m plat), editura mea Sus Arta la care am scos, manual, vol. Transfigurări; revistele scrise de mână de Costel Poenaru la care eram serios colaborator, Universul și Balenele, și care făceau furori printre colegi, simt, acum la 75 de ani, că nu am trăit degeaba. Cei 18 ani trăiți în Versaillesul din Râmnicu Vâlcea, și care nu mai este (cartierul Versailles – zona dintre Podul lui Hozoc (Hanul Haiducilor) și până la Școala Silvică; sau și mai redus, mai pitoresc, de la strada Danil Ionescu (Stația de taxiuri) și până la strada Taufer (aproximativ 300 de metri) în lungul străzii V.I. Lenin, astăzi și dintotdeauna numită Calea lui Traian (între 1935 – 1940  s-a numit I.G. Duca)! Până la noi, 1961- 1962, cartierului (și în memoriile lui Nicu Angelescu) i se spunea Țigănie, dar noi, copiii străzii (între orele 13:00 și 15:30, când suna sirena de la CPL, din capătul străzii Matei Basarab, și când veneau tații de la serviciu) i-am zis Versailles fiindcă prenumele țiganilor din șatra de pe Danil Ionescu erau majoritatea Napoleon. În plus colegul Prundeanu, cu vreo patru ani mai mare ca noi, generația 1951, și fratele unui Napoleon, îmi dăduse o sabie adevărată cu care am jucat în piesa În împărăția semnelor de punctuație pe scena Palatului de Cultură din Râmnicul Vâlcea, dar și pe scena Căminului Cultural din Versailles, de acum! Am luat premiul doi cu această piesă de teatru, eu fiind și regizor (învățătorul Iliescu obișnuia ca tot ce făceam noi, elevii, să fie în răspunderea și imaginația noastră)… da în timpul probei a doua de la concurs, la dansuri, eu am fost cap de coloană, și în graba de la spectacol am împrumutat pantalonii de la vecinul Florin Iovan, din clasa VII-a, cu patru ani mai mare, și care, pantaloni, mi-au căzut pe scenă… Hai, nu glumă! În piesă am făcut o primă inovație, eram clasa a III-a, la trucul cu bătutul din palme al împăratului, care eram eu, Punct Împărat, trebuia să dispară de pe masă o farfurie de mâncare, atunci, când Teodoriță elevul neascultător se repezea la mâncare… Ei bine, pe două mese lipite le-am acoperit cu un cearșaf lung pentru ca să intre capetele sub mese, unde, dedesubt erau doi colegi, care au îndepărtat puțin mesele, astfel că farfuria s-a lăsat cu cearceaf cu tot și mesele au revenit… mâncarea dispărând… Da, așa era școala unde am învățat, de tip haretian, cu Iliescu învățător, cu Lemeni director, cu dna Lazanu șefă la pionieri, cu mine care dirijam imnul la începutul orelor, sau eram la altă clasă ținând locul unui învățător… Apoi a venit fratele Modest student la Conservator și m-a trimis la Școala de muzică să studiez violoncelul cu Leca Morariu. Când acesta nu a mai putut să meargă la Școala de Muzică m-a chemat acasă la el să studiez. Leca era cea mai importantă personalitate venită, evacuată din Bucovina de nord, din Cernăuți, unde era decanul Facultății de Limba Română și Literatură, și care pentru un an, a funcționat cu tot cu facultate, evacuată și ea, în Seminarul Episcopiei, Colegiul Mircea cel Bătrân de astăzi… Au venit în Județul Vâlcea 70 000 de basarabeni și bucovineni, jumătate din populația de atunci din județ!… În Râmnic au venit 10 000 se evacuați! Râmnicul avea 7000 locuitori… Palatul de Cultură (actualul Tribunal) sediul tuturor acestor activități culturale a fost cel mai prețuit obiectiv, instituție, din Râmnicu Vâlcea. Odată cu deplasarea lui spre Casa Ofițerilor, și Tribunal, Râmnicul s-a deteriorat enorm de mult, culminând cu demolarea Bărăției de pe Terasa Râmnicului. Este criticat primul secretar Coman pentru demolările făcute. Nu este adevărat, când a venit în 1978 Coman la Vâlcea tragedia se petrecuse, întreg centrul, fost deosebit de elegant, era demolat iar actuala groapă (desigur, astăzi modernizată și loc al drapelului național) era un tăpșan!… Coman nu s-a uitat la groapă și a construit actuala Cale a lui Traian, acum, poate cea mai frumoasă din lume chiar dacă Versaillul meu nu mai este … În cartea mea Oglinda Ed. Intol Press 2012 sunt multe date despre copilăria mea…

Ion Nălbitoru:  Ce liceu ați urmat și ce facultate ați absolvit? De unde pasiunea pentru inginerie? Dar pentru muzică și sculptură? V-a încurajat cineva, v-a îndrumat?

Petre Cichirdan: Liceul Vasile Roaită, astăzi Mircea cel Bătrân, secția reală cu Program de Educație Fizică. Apoi am dat examen în 1970 la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, secția sculptură și nu am reușit. Am rămas în București și cumnatul meu Petru Manzur, unul din șefii TVR, regizor muzical cu studii la Conservatorul din Sant Petersburg mi-a propus să dau o probă și să intru la Animafilm fiind priceput la desen și având Bacalaureatul… Între timp fratele Modest, dirijorul de la Botoșani și de la Craiova, mai apoi, și directorul lor, l-a convins pe Petru să încerce să mă introducă în Atelierul de creație al sculptorului Constantin Lucaci, spunându-i cumnatului despre mine: „Ăsta este Brâncuși, bre!… ce să facă el la desene animate?” Așa, după lupte seculare, am ajuns în atelierul lui Lucaci! Lucaci mi-a spus, de fapt i-a spus lui Petru cu care era amic, fiind amândoi din Reșița, că mă lasă să-l asist o lună, după care mai vedem. Lucaci nu a avut niciodată un ucenic. O lună am stat pe un scăunel, și săream dacă maestrul îmi cerea să-l ajut cu ceva, să mătur, să țin de proptea, să curăț cuva de ipsos. În acea perioadă Constantin Lucaci terminase cu sculpturile sale în granit, acest material în care sculptase 15 ani pe vremea proletcultismului (trei lucrări fiind celebre: Ștefan cel Mare, Cap de oțelar, Brâncuși (poate cel mai frumos Brâncuși) și cap de copil (la fel, poate cel mai frumos cap de copil)… Acum, în 1970, Lucaci uimea Europa cu sculpturile sale în tablă de inox prin deformare plastică, sudată bucată cu bucată, polizată la încheieturi (suduri), apoi lustruită… Simboluri create pentru o lume astrală… Îl vedeam pe Lucaci ca pe un Michelangelo, chiar mai mult. Moneniorul Amato, de la Vatican, îl considera urmașul direct al lui Brâncuși. Eu îl vedeam peste. Îi cunoșteam pe amândoi. Știam ce înseamnă arta sculpturii. Detestam modernismul și iubeam constructivismul. Știam că numai modernitatea este ținta artistului contemporan cu noi. Lucaci era ținta, însă, în 1970, a batjocurii criticilor… Constantin Prut!… scria într-un articol „Se aud tinichelele în Pangrati”. Dar eu din clasa a VII-a învățasem limba italiană, știind că voi studia după a XII-a la… Roma! Citeam Contemporanul, Secolul XX, aveam marea galerie rusă în biblioteca fraților mei. Tatăl meu îl adora pe Nicolae al II-lea, țarul Rusiei, și pe Nicolae Ceaușescu. Asculta seară de seară Vocea Americii, foarte rar Europa Liberă. Eu nu ascultam nici un post. Eu ascultam toate concertele care se dădeau la radio și pe discurile de patefon. Într-o zi Lucaci mi-a spus să pun un disc care îmi place mie (avea o discotecă impresionantă cu aparatură de nivel mondial)… Am pus Sărbătoarea Primăverii de Igor Stravinsky în interpretarea lui Maurice Bejart. Baletele Bejart! Paris! 1956… După terminarea lucrării muzicale Lucaci a venit către mine și mi-a zis: „Di quando parla l’italiano?” „Di quatro anni fa!” „Și muzică de când asculți?” „De la 10 ani!” … Instrumentul central din atelierul lui Lucaci era o planșetă de desen cum sunt cele dintr-o secție de proiectare industrială pe care aveam să le cunosc mai târziu. La această planșetă Lucaci își proiecta angrenajele-roțile dințate care îi puneau în mișcare sculpturile cinetice.  Mi-a zis altă dată: „Și tu vrei să te faci sculptor, să fii unul oarecare? În Franța sau Italia câștigă un inginer mare mai mult decât toți sculptorii la un loc! Ascultă-l pe taică-tău și dacă pici și anul acesta, cum prevăd, că îmi dau târcoale profesorii ăștia de la Grigorescu, niște căcănari, în frunte cu Vlasiu și Irimescu… Am funcționat anul acela ca audient la Institut. După 45 de ani am vrut să-mi fac dosarul personal și m-am deplasat la Institut să iau o adeverință că am fost student audient între 1970 și 1971 și „căcănarii” de-acolo se făceau că n-au auzit nici de Lucaci nici de mine! Era în anul 2015. Când am plecat de la Lucaci, acesta mi-a zis: Vezi cum faci, când ajungi mare inginer, să vii la mine și să construim amândoi un monument. Eu fac monumentul meu cinetic și în loc de apă el să se miște în flăcările unui foc artificial. Tu să faci focul artificial. N-am făcut focul artificial, dar în 1986, ducându-mă la C.C. în București să-mi iau banii pe premiul câștigat la Sesiunea Națională de Informatică aplicată de la Cluj Napoca, Secțiunea aplicată și Secțiunea AI, premiul pentru lucrarea Sculptură cibernetică și lucrarea Metode de programare MUCN prezentate în plen și executate la I Av Craiova în 1978 (anul când Bill Gates inventa Micro Soft), am trecut pe la maestru la atelierul din Pangrati și i-am arătat cele două lucrări executate în duraluminiu de avion și în duraluminiu expandat. Alături am luat cu mine trei lucrări de lemn sculptate în 1968 în lemn de tei… Mi-a admirat lucrările, și mi-a zis apăsat: „Vâlcea și țara asta a câștigat un mare inginer, cu mult mai bine decât să fi fost unul din miile de artiști anonimi și de nimic, precum cei de astăzi!”…

Ion Nălbitoru:  În profesia de inginer și de inovator (inventator) ați avut numai „urcușuri” sau în regimul trecut ați întâmpinat și piedici? Vorbiți-ne despre experiența dumneavoastră la Fabrica de Avioane de la Craiova.

Petre Cichirdan: În general totul mi-a mers ca pe roate începând din anul III când m-am mutat de la I. P. Timișoara, la Institutul Politehnic din București, o construcție excepțională a învățământului superior postbelic! Am început să învăț, să iubesc tehnologia construcțiilor de mașini, mă stimulau și colegii, cu doi ani mai mici, și care mă porecliseră Comisarul! O întâlnisem și pe viitoarea soție, care avea note foarte bune, și care și ea mă stimula. La licența pe care am susținut-o la IMGB a fost un triumf, apoi la Fabrica de avioane la fel, acolo am inventat microprocesoarele-postprocesoare! Munceam amândoi ca doi nebuni. Nebuni de programarea asistată a Mașinilor Unelte. Am realizat primele piese de avion prin procedura asistată de calculator. Ne-am căsătorit după un an, l-am procreat pe Bogdan. Și totuși o întâmplare nefericită, petrecută noaptea, când aveam voie să ne testăm programele pe utilajul cel mai scump la acel moment din România, o mașină de frezat cu comandă numerică marca STARAG – Elveția, am rupt din greșeală banda perforată, a unui coleg, trebuind s-o  scot din cititorul de bandă și s-o înlocuiesc cu a mea… Trebuie să știți că noaptea când testam lucram noi ca frezori (operatorii, culcându-se). Au vrut să mă bage la sabotaj. Am avut noroc cu ofițerul de securitate care avea biroul în fabrică și care m-a apărat… Ioniță îl chema și era colonel. Doi ani de triumf au urmat la Fabrica 444 (de Avioane Craiova) piesele programate de noi, singurele prin procedura asistată, au rămas în fabricație și după 1990! Fac mențiunea că în România, din punctul de vedere al construcției de mașini (care înseamnă tehnologie – cum se construiește – de la roabă, până la navă cosmică), Fabrica de Avioane de la Craiova a fost cea mai importantă întreprindere, prin tehnologiile aplicate… și care după 1981,1982 s-au răspândit pe orizontală în industria republicană… După 1982 inginerii și muncitorii de elită s-au mutat la Elicoptere Brașov și la Băneasa, la Avionul de pasageri Bac 1-11 adus de Henri Coandă… Fabricii i s-a mai spus Fabrica de coșciuge zburătoare fiindcă cele trei avioane prime, realizate, IAR 93, au eșuat la probele de zbor, iar pilotul de încercare Stelică a decedat. După IAR 93 s-a trecut la IAR 99, în proiect pe vremea noastră, și care astăzi deschid defilarea Aviației de Ziua Națională a României. Ne mândrim că am lucrat la Fabrica de Avioane din Craiova unde am realizat cele mai importante invenții și inovații din cariera noastră: am creat mini procesoarele-postprocesoare, probabil cu aceeași valoare a programelor din familia Micro Soft! În tot ce am făcut până în 1989, nu am avut nici un impediment fiind protejați mai mult de Securitate, decât de partidul unic (oricum fiind amândoi, eu și Leontina, membri de partid după 1984). Securitatea înainte de 1989 a fost mai necesară decât partidul unic… În nici un caz pentru noi nu există un înainte rău și unul după, mai bun. Există realitatea de atunci și cea de după, fiecare cu adevărul ei.

Ion Nălbitoru:  Ce inovații ați făcut? Singur sau în colectiv?

Petre Cichirdan:  Desigur, n-am lucrat în Institut de Cercetare ca să semnez cereri de brevet în colectiv… Știam ce se întâmplă în țară, în institute, în marile întreprinderi. În general la majoritatea cererilor de brevet din România înainte, dar și după 1990, au fost trecuți șefii, invențiile și inovațiile, fiind rezultatele unor contracte sau proiecte de la locurile de muncă. Motiv pentru care întreprinderea era Titularul și inventatorii autorii. Menționez că activitatea  de inventică și inovație, de produse noi, sau produse pentru prima dată realizate este puțin diferită de la o țară la alta și diferită de la un judecător la altul. Pe scurt eu am pe CV-ul public toate aceste produse noi care depășesc suta. Nu suta de invenții! La categoria invenții unul este semnat de mine și cei cinci colaboratori din Atelierul de Proiectare Tehnologie (1) și încă unul este semnat de doi autori: eu și Leontina. În rest toate sunt semnate de mine și mi le asum. Foarte multe nu au primit aprobarea OSIM deoarece acesta nu lua în considerare Programele de calculator.

Ion Nălbitoru:   Profesia de inginer sau hobby-urile v-au consacrat și ați ajuns la adevărata valoare de care vă bucurați în prezent?

Petre Cichirdan: Niciodată nu am făcut două lucruri odată, dar m-am plimbat eficient între profesie și marile mele plăceri, care de fapt mi-au prelungit viața. Am avut noroc cu familia mea de origine și familia creată cu soția mea! și profesia și plăcerile, unii le zic talente, mi-au adus bani. Doar anul 2003 mi-a adus cea mai mare nenorocire din viață. Am ieșit la pensie cu două puncte jumătate în anul 2000 și în 2003 guvernul a schimbat modul de calcul, pentru ca în 2005 să mi se recalculeze pensia și care să-mi aducă 1 punct! Cred că România merge prost, economic, de atunci și până astăzi tocmai acestei modificări a calculului pensiei. O legislație a pensiilor, care nu există nicăieri…

Ion Nălbitoru:   Mulți se întreabă cum conlucrează știința exactă cu arta, care este legată de spirit, de emoție, de sensibilitate și chiar subiectivitatea fiecăruia? Cum ați reușit să îmbinați ingineria cu artisticul, scrisul,  pictura, sculptura?

Petre Cichirdan: Răspunsul îl găsim în trecutul poate cel mai luminos, european, privind unitatea dintre știință și artă. Renașterea și mai apoi Barocul nu punea graniță între știința matematicii, prin geometrie, și desenul tehnic, desenul artistic, mai ales cel din urmă, atunci când este în perspectivă, triortogonal drept, axonometric. Arhitectura, sculptura, pictura în Renaștere era adevărată inginerie. Fiecare se chema maestro! La fel în vremurile antice, precum și în Renaștere, desenul era principalul element al comunicării și avea caracter universal. Iosif, fiul cel mic al lui Iacov, s-a impus în fața faraonului pentru faptul că cunoștea desenul tehnic! Linia, gestul, desenul au fost înaintea cuvântului. Mâna a creat hommo sapiens. Am fost printre puținii studenți, și în cei doi ani urmați la Facultatea de Mecanică din Timișoara, și în cei trei ani urmați la Facultatea TCM din București, căruia i s-a permis să predea proiectele executate în creion și în… axonometrie! În fond, interferența artelor cu științele este specialitatea mea. Am trăit împreună cu ele de la șapte ani, poate pentru faptul că nu am avut jucării și a trebuit să mi le confecționez singur. În viitor lumea trebuie să revină la puterea de creație a mâinilor. Poate mă repet, mâinile au creat civilizația, normal, și ochiul, și, tot normal, și urechea!… și toate trei se educă și sunt profund omenești. Și mai normal, omul, când este copil trebuie să știe că este liber, și numai prin munca sa poate să devină și mai liber. Dacă în viitor oamenii nu vor mai crede că esența vieții lor constă în înțelegerea formulei Fabrica-Familia-Strada ca fiind esența tuturor lucrurilor atunci ei nu mai vor exista aici pe pământul acesta…Vedeți acum, de ce știința și tehnologia (ca facere, producție, design, artă) este vitală în tematica care mi-ați propus-o… fiindcă fără ele nici unul dintre cei trei termeni nu pot exista!

Ion Nălbitoru: Pe deasupra sunteți și un veritabil jurnalist cultural. Ce v-a determinat să înființați  editura INTOL PRESS și să aveți propriile reviste de cultură, tipărite și online: „Cultura vâlceană”  „Cultura Ars Mundi”, „Povestea vorbii”, „Forum” etc?

Petre Cichirdan: Imediat după Revoluția din Decembrie 1989, în februarie 1990 am publicat articolul, în ziarul Experiment, Sculptura și calculatorul, o săptămână după, în Șapte zile am publicat Impas OPM. Apoi ciclul Un călător la Varșovia… Știam că România nu se va mai ocupa de lucruri serioase; atunci, fiind cuprins de un elan formidabil am vrut să am linia mea de comportament în presă, invers cu cea care se afirma pe zi ce trece, o presă de scandal! Am înființat în 1993 a doua Direcție în cadrul Societății INTOL srl, Direcția de presă, Editura INTOL PRESS având în vedere o revistă Magazin vâlcean… Doream foarte mult să am presa mea, în care să nu dau socoteală nimănui despre ceea ce scriu. Și trebuia să scriu. Să rămână, și atunci când va trebui să mă justific, să spun: eu am scris, nu am vorbit! Observam lucruri pe care nu le lua nimeni în vizor, deși ele făceau rău României. Am spus de la început, lovindu-mi firma foarte rău, că apariția legii care liberaliza costul materiei prime și nu liberaliza și manopera (1994) va face mult rău în viitor… La fel am atenționat imediat, că modificarea legii calculului vechimii în muncă (2003 – eliminarea perioadei de cinci ani cei mai buni la calculul pensiei va duce la dezastru privind legea unică a pensiilor, a cărei recalculare s-a aplicat în 2005. Am aderat la acest format, presă culturală, datorită Legii 168/2003 care stipulează negru pe alb ce înseamnă presă de cultură, carte de cultură, și faptul că acestea (cărți, reviste, ziare de cultură) beneficiază de ajutor financiar de la editare și până la difuzare!… De fapt ziarele fondate de mine sunt după anul 2003! Aveam baza, desigur foarte greu s-a aplicat această Lege, dar pentru care noi am militat în aproape toate numerele Forumului vâlcean, până în 2022…

Ion Nălbitoru:  Când ați debutat și cu ce volum pe plan literar?

Petre Cichirdan:  În 1968, la Editura „Sus Arta” am scos, scris de mână, volumul samizdat „Transfigurări”. Tot atunci am publicat număr de număr poezie și poze cu lucrările mele de grafică și sculptură în Universul și balenele, la fel, samizdat scrise de mână de colegul și prietenul meu Constantin Poenaru, presă recunoscută oficial de Istoria Jurnalismului în date, Ed. Polirom, 2012. Oficial, am debutat în presă în februarie 1990 și în volum, în anul 2005, cartea Zorlescu, Ed Almarom, împreună cu Mihai Sporiș… În 2008, la Compys, am tipărit trei cărți de poezie…

Ion Nălbitoru: În domeniul scrisului, abordați doar  poezia sau și alte genuri literare? Enumerați câteva din cărțile dv.

Petre Cichirdan:  Cu poezia am început, apoi au urmat cărțile de publicistică, istorie și critică literară, plastică, muzicală!… Romane, teatru – one men show…

Ion Nălbitoru: În domeniul sculpturi, enumerați câteva din creațiile dv. și ce simbolizează,  ce teme predomină?

Petre Cichirdan:  La 15 ani am executat primele miniaturi, sculpturi, în coajă de copac (Zăvoiul era plin de astfel de copaci bătrâni cu coajă groasă); Doi boxeri am executat dintr-o bucată – cea mai valoroasă. Apoi câteva lucrări în lemn de tei mărime naturală, Magul, Extazul (nud stilizat), apoi lucrări în ipsos armat (19 ani- Melcul, Spirala lui Arhimede, Tinerețe) și un TOSCHRIS (anagrama lui Christos) în piatră, trovant, care a ajuns într-o temelie de casă. Desigur, monumentele reprezintă curajul în sculptură: Monumentul Foștilor Deținuți Politici – Vâlcea, marmură și bronz, 2009 (Ocnele Mari) și Vulturul de la Pietrari (zamac, 2005 reconstrucție a Monumentului ostașului necunoscut din Primul Război Mondial). Am avut fericirea ca între 1977 și 1980 să lucrez în Fabrica de Avioane Craiova și să creez trei lucrări de sculptură prin procedura de CNC (Computer Numeric Comande) în materiale neconvenționale, precum: duraluminiu, structură fagure, moltopren… Aceste lucrări: Sfera, Canal zală-Tors, Tors-Moltopren mi-au adus un premiu (râvnit de toată lumea a momentului de pionierat) la Sesiunea de Comunicări Științifice în domeniul Informaticii Aplicate, Secțiunea Inteligență Artificială, Cluj Napoca, 1986, organizată de INID România, premiul II; premiul I fiind acordat Institutului de Tehnică de Calcul din Timișoara. Lucrarea mea Sculptură cibernetică a fost prezentată în plenul sesiunii și mi-a adus un beneficiu financiar de 10.000 lei…

Ion Nălbitoru:  Să trecem la pictură, ce abordați, stilul clasic sau modern? Enumerați câteva din creațiile de suflet ale dv.

Petre Cichirdan:  Prima mea lucrare de pictură este în ulei pe pânză și  reprezintă o încercare de autoportret, execuție 1966. Se află în colecția Constantin Poenaru. Toate lucrările mele au la bază desenul, stil clasic, și au apărut în timp cu mesaje programatice, în cicluri, pe suporți de sticlă și lemn, picturi în ulei și tempera. Seria Carmina Burana pe sticlă este cel mai cunoscut (2002 – 24 de lucrări A3), precum și seria Vechiul și Noul Testament, (2002-2003), sticlă și lemn… În ambele serii am fost influențat de desenul vechiului Egipt și de Logofătul Petrache, sfârșitul sec. XVIII, București, lucrarea Erotocrit pe care am cunoscut-o abia în 2010 prin intermediul lucrării lui Popescu Vâlcea, Miniatura Românească...

Ion Nălbitoru: Pentru că sunteți și jurnalist, cum vedeți viitorul jurnalismului, în general, și pe cel cultural, în particular?

Petre Cichirdan:  Amândouă n-au viitor, lumea acesta nu mai are timp să citească, ascultă știrile pe Tv și telefon; și iubește știrea venită pe grupul din telefon. Să fie clar, propaganda și știrile, radio sau tv, nu sunt parte a creației jurnaliste. Creația jurnalistică este peste activitatea de creație a scriitorului. Ce se întâmplă în propaganda prin presă este politică! Iar politica nu are ce să caute în nici un domeniu de producție și de creație! În, nici unul… Repet, în niciunul! Politicul conduce lumea și ăsta este cel mai mare rău.

Ion Nălbitoru: Vorbiți-ne despre copiii și nepoții dv, despre familie în general. Ce credeți,  va „călca” vreunul pe urmele dv., în domeniul artelor?

Petre Cichirdan:  Eu nu am călcat pe urmele nimănui și, în consecință, nimeni nu a călcat pe urmele mele, căci drumul meu a fost plin de riscuri și riscul nu mai este la modă mai ales timpului de astăzi și care va urma. Acum valoarea se cumpără cu bani și banii sunt ochiul Necuratului; iar Necuratul domină peste tot! Nu doresc nimănui să trăiască sau să gândească în viitor. Viitorul trebuie privit cu spatele… Pentru mine hrana spirituală se află în trecutul imediat pe care pot să-l judec la adevărata valoare… desigur și trecutul mai îndepărtat este foarte important pentru toată lumea!

Ion Nălbitoru: Cine va fost alături în perioadele dificile ale vieții?

Petre Cichirdan:  N-am avut momente grele în viață, dar am folosit și respectat enorm de mult sprijinul moral al părinților și al fraților mei… care mi-au făcut educație prin exemplul lor. Un lucru deosebit de greu, dar natural!

Ion Nălbitoru: Ce mesaj transmiteți nu numai celor care vă cunosc, ci tuturor românilor pentru unitate culturală și păstrarea identității neamului românesc, cu tradiții, obiceiuri, etnografie, folclor etc.

Petre Cichirdan:  România trebuie să-și aprindă lanterna și să caute să redevină ceea ce a fost și, chiar, obligatoriu, și mai bună! Să nu mintă și să nu mai caute cu orice preț succesul la propaganda mincinoasă de la TV-urile de știri. Să reconstruiască statul care a dispărut sau este pe cale… România, românii trebuie să nu-și mai batjocorească trecutul, cum adică, să nu mai poți vorbi de unii dintre șefii statului? Să nu se poată vorbi de bunicii și prietenii lor din trecut? Cred că politica trebuie făcută la nivelul de sus, parlamentar, și nici unde în jos, social și economic, de la vârful societății și până la nivelul sătesc… Pentru ce atâtea consilii cu membri numiți politic?… S-a terminat cu politica din societatea lui Caragiale. S-a râs destul.

Ion Nălbitoru: Domnule Cichirdan vă mulțumesc pentru timpul alocat realizării acestui interviu, care, pentru mine, scoate în evidență experiența vieții unui om care a „înfruntat” două regimuri, diferite, și care s-a realizat profesional și artistic!

                                                                                                                                                            Ion NĂLBITORU : membru UZPR, Vâlcea

by

Referinţă Bibliografică

ION NĂLBITORU: „Înțelegerea formulei Fabrica-Familia-Strada, este esența tuturor lucrurilor” -Interviu cu dl Petre Cichirdan: inginer, scriitor, sculptor, pictor și jurnalist –/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 octombrie 2026