Totul e bine și când nu se termină cu bine
– interviu cu Ileana Vlădușel –
Issabela Cotelin: Bine te-am găsit, Ileana. Într-o lume în care monologul ia locul retoricii, iar omul deține mai multe răspunsuri decât întrebări, îți propun un joc uitat: dialogul. Așadar, pentru început, cine ești tu? Pentru cei care nu te cunosc, te poți aduna în câteva fraze?
Ileana Vlădușel: Bună ziua, Issabela, mă bucur să ne „întâlnim” și în această ipostază… În viața de zi cu zi aș putea spune că jonglez cu timpul. Sunt expertă în sfaturi pentru copii, mai ales când nu-mi sunt solicitate. Știu să găsesc jucării interesante și să inventez povești pentru cei doi nepoței năzdrăvani. Ca economistă cu master în audit, adun și scad secundele care mi se risipesc printre degete, iar ca voluntară la Centrul de Paliație împart ce am adunat în viață, suma obținută transformând-o în momente încărcate de liniște, câteva zâmbete, câțiva stropi de speranță. Timpul rămas mi-l petrec printre câinii fără stăpân. Nopțile sunt rezervate pentru vise și cărți. Locuiesc în Timișoara, dar originile îmi sunt în Vâlcea, într-un sat cu dealuri verzi și cerul aproape, în care evadam des și inventam personaje. Aceasta sunt.
I.C.: N-aș vedea poezie în economie sau lirism în audit, dar, dacă ne gândim la binecunoscuta Contabilitate a lui Marin Sorescu… Când, cum ai început să scrii, Ileana?
I.V.: Cred că aveam cuvintele în mine dintotdeauna. Copil crescut de o bunică ce a iubit la rândul ei poezia, baladele și poveștile, era cumva predestinat să scriu. Așa simt acum. Faptul că mi-au lipsit cărțile în copilărie m-a făcut să îmi doresc să pun cândva pe hârtie toate poveștile mele imaginare. Ceea ce am și făcut destul de devreme, eram prin generală când am început să scriu poezie și să țin pe ascuns un fel de jurnal al perioadei respective. Chiar am găsit de curând câteva foi îngălbenite cu versuri. Jurnalul, din păcate, s-a pierdut. Firea mea mult prea sensibilă m-a împiedicat să mă deschid în fața lumii, publicând doar câteva poezii în revista liceului. Cu timpul, cuvintele s-au revoltat în mine și am fost nevoită să le scot la lumină. Iar asta mă face să cred că, indiferent de alegerile pe care le facem, există o forță sau un destin care ne ghidează pașii acolo unde am fost „trimiși”.
I.C.: Atunci să considerăm jurnalul pierdut prima ta încercare epică… Cui te dedici mai mult? Prozei sau poeziei?
I.V.: Nu eu decid asta, ci emoțiile mele. Prin prisma profesiei de economistă, aș putea spune că proporția este cam de 60-40, poezie versus proză.
I.C.: Dac-ar fi după mine, aș mai adăuga niște procente la prima, având în vedere câtă sensibilitate ai și-n frază, nu numai în vers. Ce te face să scrii? Ceea ce trăiești sau, dimpotrivă, cele ce ar putea fi, dar nu sunt?
I.V.: Adesea e o combinație între experiența personală și imaginaţie. Mă inspiră profund emoțiile și trăirile mele cotidiene – activitatea la Hospice, de exemplu. Dar, în același timp, îmi place să explorez și subiecte care depășesc realitatea imediată. În poezie tind să fiu introspectivă. Un fel de reflector asupra sentimentelor, amintirilor și momentelor de cotitură din viața mea. Îmi place să surprind nuanțele emoțiilor umane și să le transform în imagini poetice care să rezoneze cu cititorii. În proză, mă las adesea purtată de fantezie. Îmi place să construiesc lumi și personaje care să exploreze teme universale, dar și să pun în discuție dileme morale sau sociale. Astfel, încerc să îmbin realitatea cu imaginația într-o narațiune care să trezească emoții.
Astfel, atât poeziile, cât și proza mea sunt un amestec între ceea ce trăiesc și ceea ce îmi imaginez, fiecare fiind o fereastră către sufletul meu și o invitație pentru cititori de a explora atât realitatea, cât și posibilitățile nelimitate ale imaginației.
I.C.: Ileana, tu scrii și cărți pentru cei mici, care sunt – subliniez cu plăcere! – foarte reușite. Circulă părerea profană că e floare la ureche să scrii pentru copii. Ei bine, mie adevărul îmi pare la polul opus. Cum reușești? Ai două surse de inspirație la îndemână, e drept, dar acesta nu e un criteriu sine qua non.
I.V.: Îți mulțumesc pentru apreciere! Este adevărat că a scrie pentru cei mici este o provocare. Poate părea ușor de la distanță, dar, în realitate, este nevoie de o înțelegere profundă a lumii lor, a emoțiilor și a modului în care ei percep realitatea. Am mai spus că, neavând cărți, în copilărie mi-am folosit imaginația. Scriu, așadar, cu ușurință pentru că am deja bagajele memoriei încărcate cu povești în anii aceia. Bineînțeles că și doi nepoței sunt o sursă continuă de inspirație. Îmi place să mă conectez la imaginația lor, să le înțeleg curiozitatea și dorința de aventură, să le captez atenția cu personaje interesante și, mai ales, să încerc să le ofer lecții de viață într-un mod accesibil și plăcut. Deci, din punctul meu de vedere scrisul pentru copii este o provocare, dar una care îmi aduce o imensă bucurie. Celor care spun că e ușor le-aș aminti că un copil este foarte inteligent, foarte curios, foarte empatic și că nu poate fi păcălit cu vorbe goale. Trebuie să porți poveștile în tine ca să poți trezi personajele la viață!
I.C.: Mi-ai anticipat următoarea întrebare, pentru că am constatat ușor empatia ta extraordinară față de tot ce suferă în jur, fie că e frunză, șoarece sau câine. Nu mai zic de om. Aș spune că modul tău de a ființa e implicarea. Cum te descurci cu această empatie, care poate copleși în cele din urmă?
I.V.: Mărturisesc că uneori îmi e destul de greu. Pentru a gestiona această empatie, mă refugiez uneori în fotografie sau în pictură, acestea două fiindu-mi adevărate terapii pentru suflet.
Când mă confrunt cu durerea sau suferința, fie că este vorba despre oameni, animale sau chiar despre natura din jur, îmi dau voie să simt și să exprim aceste emoții prin scris. Când mă simt copleșită, încerc să mă gândesc la bucuria unui bolnav căruia îi recit o poezie. Poate că nu este locul aici, dar aș vrea să menționez o astfel de întâmplare: o pacientă, la ascultarea unei poezii pe care o înregistrasem, a început să plângă, spunându-mi că i-am făcut ziua fericită… Așadar, cum aș putea să scriu altfel? În concluzie, pot spune că această empatie este și sursă de inspirație, dar și motivație în tot ceea ce fac.
I.C.: Să trecem la alt aspect: cum stai cu premiile? La o astfel de premiere, de altfel, ne-am întâlnit și bucuria acestei întâlniri a rămas vie pentru mine până astăzi.
I.V.: Într-adevăr, așa ne-am cunoscut. Acest fapt m-a făcut să fiu mai deschisă unor astfel de evenimente. Au mai fost premii de atunci, desigur, unele primite de la diverse reviste, altele de la concursuri la care am participat: premiul „Dumitru Dumitrică” la secțiunea poezie, Festivalul-Concurs internațional de creație literară „Vis De Toamnă”, ediția a IX-a, organizat de Societatea Culturală Apollon România; trofeul „Elogiul Iubirii”, ediția a III-a, obținut la Festivalul-Concurs internațional de literatură și artă „Elogiul Iubirii”; premiul II la Festivalul de interpretare și creație „Talente Românești”. Mi-au adus o mare bucurie premiile acordate de Liga Scriitorilor, filiala Arad, pentru cele două cărți: premiul „Cartea pentru Copii și Tineret” pentru „Uimitoarea pasare a fericirii” și distincția „Cartea Anului 2023”, secțiunea roman, pentru „Dans printre stele”. Anul acesta, din motive personale, am stat departe de astfel de manifestări artistice.
I.C.: Poezia ta, odată pornită, curge ca o apă fără stavile în drumul ei. Proza ta pare, de multe ori, poezie, fără a avea pretenția că scrii poeme în proză. Ai lirism în scrisul tău, ai romantism, ai tragism și, simultan, realism. Ai și fantastic atunci când scrii povești. Simți afinități cu vreunul dintre curentele literare clasice? Căci postmodernistă nu ești cu niciun chip.
I.V.: Îți mulțumesc pentru analiza profundă a scrisului meu. Fiecare curent literar aduce cu sine o paletă de emoții și tehnici care pot influența scriitorii în moduri diferite. Personal, simt o afinitate puternică cu romantismul, datorită accentului său pe sentimente. Lirismul și introspecția sunt esențiale pentru mine, iar dorința de a explora complexitatea emoțiilor umane se aliniază temelor romantice. Mă inspiră, clar, și tragismul, pentru că ține de condiția umană, iar realismul mă ancorează în cotidian. Fantasticul, pe de altă parte, îmi oferă libertatea de a explora lumi alternative și de a aborda teme universale printr-o lentilă mai creativă. Este și cel care îmi aduce cel mai des zâmbetul pe buze. Așadar, scrisul meu este un cumul al tuturor acestor influențe.
I.C.: Revin puțin la filonul tragic, observabil în special în proza ta, pentru că sentimentul final cu care rămâne cititorul e totuși un optimism incurabil. Sau o acceptare, unde e cazul, senină a tragismului cu pricina. Chiar smerenie, aș îndrăzni să afirm. De unde această senzație stranie, dar binefăcătoare, că totul e bine și atunci când nu se termină cu bine?
I.V.: Este o observație foarte interesantă și foarte profundă! Doar cineva care într-adevăr a citit ceea ce am scris o putea face. Și care mă cunoaște cât de cât. Cred că acel filon tragic despre care vorbești este, cum am mai zis, reflecția condiției umane. Am, ca să spun așa, destul „material”. Viața este plină de suferință, provocări și momente de disperare, dar în mijlocul acestora există și o frumusețe aparte, o capacitate de a găsi un sens chiar și în cele mai întunecate momente. Optimismul sau acceptarea pe care o menționezi nu e neapărat o negare a tragediei, ci mai degrabă o recunoaștere a complexității experienței umane. Bunica mea ar fi numit asta înțelepciune. Și credință. Chiar și în fața dificultăților, există momente de căldură, de conexiune și de înțelegere care pot oferi o speranță. Această smerenie pe care o observi poate proveni din conștientizarea că, deși nu putem controla întotdeauna circumstanțele vieții, putem alege cum să reacționăm la ele. În plus, cred că literatura are un rol important în a explora aceste teme și în a oferi cititorilor nu doar o oglindă a suferinței, ci și o invitație de a găsi frumusețe și sens în mijlocul ei. Mai mult, cei care scriu au obligația, din punctul meu de vedere, să transmită mesajul că și atunci când lucrurile nu se termină cu bine există întotdeauna posibilitatea de a găsi lumină în întuneric. Ești ceea ce dăruiești. Nu voi întinde niciodată unui om palma goală, mereu se va găsi ceva în ea care să fie de ajutor, chiar și printre cuvinte.
I.C.: Ai un mentor spiritual? Un scriitor preferat?
I.V.: Bunica. Ea m-a influențat profund în parcursul meu M-a inspirat prin înțelepciunea și perspectiva ei asupra vieții. Mi-a oferit nu doar îndrumare, ci și un model de urmat în momente grele. Eu sunt ceea ce m-a făcut ea să fiu. Și acum, când scriu, mă gândesc dacă i-ar plăcea textul sau poezia pe care o scriu.
În ceea ce privește scriitorii, am câțiva preferați care mi-au marcat evoluția, cum ar fi Dostoievski, care mi se pare un geniu absolut (bineînțeles, gusturile nu se discută), Camus, Kafka, Harper Lee, Nicolae Steinhardt, John Steinbeck, Jose Saramago etc. Țin să-i menționez și pe acei puțini scriitori ce mi-au fermecat copilăria, Sadoveanu, Calistrat Hogaș (pe care, din păcate, nu-l mai văd menţionat pe niciunde, dar care mie mi-a plăcut enorm), Nicuță Tănase etc. Ca poeți, pot spune că-i iubesc pe Nichita (îl iubesc absolut!), pe Eminescu, normal, pe George Țărnea, Coșbuc, Goga, Bacovia etc. Îi iubesc oricum pe toți poeții copilăriei mele. Am fost legănată cu poezii și doine și nu aveam cum să fiu altfel decât sunt acum. Încă mai port în mine câteva poezii pe care mi le recita bunica… În orice caz, fiecare dintre autorii numiți m-a ajutat să îmi dezvolt propria voce și să îmi explorez gândurile și emoțiile într-un mod creativ. În concluzie, atât bunica, cât și scriitorii preferați au jucat și încă joacă un rol esențial în călătoria mea, oferindu-mi inspirație și îndrumare pe parcursul procesului de scriere și de auto-descoperire.
Le cer aici iertare acelor scriitori rămași nenumiți, dar care mi-au fermecat viața prin intermediul cuvintelor lor. Ei nu au cum să știe asta, dar o știu eu și este de ajuns.
I.C.: Spune-mi, te rog, crezi că prin scris se poate schimba ceva? Și, dacă întrebarea pare redundantă având în vedere ceea ce tocmai ai spus, atunci te întreb: prin scrisul tău crezi că poți schimba ceva?
I.V.: Absolut. Cred cu tărie că scrisul are acestă putere. Cuvintele pot inspira, pot provoca gândirea și pot aduce la lumină probleme care poate că altfel ar rămâne ignorate. Prin scris, putem crea legături emoționale, putem educa și putem încuraja oamenii să reflecteze asupra propriilor experiențe și asupra lumii din jurul lor. În ceea ce mă privește, sper ca prin scrisul meu pot aduce o mică schimbare. Sper ca fiecare poveste să atingă inimile oamenilor și să-i încurajeze să își pună întrebări sau să își reevalueze perspectivele.
Chiar dacă schimbarea poate părea uneori mică sau lentă, fiecare cuvânt are puterea de a contribui la un dialog mai amplu și de a influența gândirea colectivă. Așadar, continui să scriu cu speranța că, în felul meu, pot aduce o contribuție pozitivă în lume. Viața mea a fost mai frumoasă pentru că au existat cărți și scriitori care să le scrie.
I.C.: Ce ai în plan pentru viitorul apropiat?
I.V.: În viitorul foarte apropiat, am deja două manuscrise pregătite pentru a fi trimise la editură, o carte cu poezii, „Poemele inimii”, dedicată mamei și femeii în general, pe care o voi trimite în ianuarie și sper să fie gata pentru luna martie. Cealaltă este un cumul de influențe, fantastic, realism și multe zâmbete: „Aventurile motanului Tarzan. Io și Ma & Company”, o carte care îmi este extrem de dragă și care sper să fie gata pentru 1 Iunie. În rest, sunt manuscrise începute. pe care sper să le termin, dacă timpul îmi va permite.
De asemenea, în ianuarie am participat la Cenaclul „Mihai Eminescu” din Petrova, Maramureș, la invitația prof. dr. Ioan Petrovai, pentru comemorarea poetului și îmi doresc și sper să particip la cât mai multe astfel de evenimente literare, pentru că aceste întâlniri sunt întotdeauna o sursă de inspirație și îmi oferă ocazia de a învăța și de a împărtăși idei.
I.C.: Ileana, îți mulțumesc mult pentru acceptarea acestei conversații și îți doresc să ți se împlinească toate visele. Visurile, mai precis. Să ne-auzim și să ne citim cu bine în continuare!
I.V.: Și eu îți mulțumesc foarte mult pentru această discuție plăcută și pentru oportunitatea de a-mi împărtăși gândurile și proiectele. Scrisul este o călătorie continuă, iar fiecare interacțiune cu cititorii și colegii scriitori îmi îmbogățește experiența. Sper ca ceea ce scriu să rezoneze cu cititorii și să le ofere inspirație și bucurie. Aștept cu nerăbdare să explorez noi teme și să împărtășesc povești care să aducă o mică schimbare în lume. Îți mulțumesc din nou și le doresc tuturor lecturi plăcute și inspirație în propriile călătorii literare!


