Mă așezasem lângă o fereastră în feribot..ploua! De fapt ploaia asta nu se mai termină, mi-am zis, niciodată! Mergeam pentru prima oară pe insulă și nu-mi păsa de faptul că nu știu ce o să se întâmple, nu! Era adâncimea resemnării mele, să merg fără țintă, să mă golesc de gânduri, să mă vindec!
Priveam la legănarea lentă a vasului în ritmul pescărușilor care ne însoțeau,valuri gălăgioase cu acorduri înalte, stridente. Nu știu dacă ați reușit vreodată să vă îndepărtați de zgomotul din jur, să nu-l simțiți decât ca o mantie, largă …așa simțeam atunci, eram într-o bulă prin care răzbăteau zumzetul motoarelor și cântecul pescărușilor..
De la o vreme, am simțit cum cineva-mi vorbește, privind prin mine, fără să mă deosebească de lumea pestriță din jurul meu, tovarăși neștiuți cu care făceam această traversare. Știți voi, întrebări banale, despre vreme, despre gânduri, intenții pe insulă, despre jacheta mea albastră pentru vânt și ploaie..
La coborâre mi-a zis scurt’ ’Hai!’ ’și am urmat-o! Nici măcar nu o zăream prea bine prin ploaia măruntă, însă o auzeam cumva în mintea mea! Poate nici nu-mi vorbea, poate doar visam și încă eram pe vas. A deschis ușa firesc, și m-a împins înăuntru, pentru că mă oprisem în prag, încurcat!
-Hai să-ți fac un ceai, tremuri, nu vezi?
Am privit-o atunci, pentru prima oară! Doamne ce frumoasă ești!! Nu știu dacă am rostit asta, nu știu, poate doar vocea minții mele a articulat cuvintele… am rotit ochii. Nu mai văzusem niciodată așa ceva! Cald, ca două brațe întinse spre tine, primitoare și aducătoare de liniște. O canapea cu tapiserie înflorată, o măsuță pentru ceai, o pendulă veche, plimbându-și brațul tânguitor…Câteva statuete de alabastru, închipuind îngeri dolofani și zâmbitori, tronau deasupra unui șemineu vechi și nefolosit probabil de multă vreme.
Însă, cel mai neașteptat spectacol îl oferea acel perete din sticlă, prin care se vedea țărmul înalt și stâncos, străjuit de construcția semeață a farului…și..el! Un Doberman zvelt și lucios ca un corb. M-a mirosit curios, m-a privit îndelung parcă prevenindu-mă “ai grijă, străine, nu știi în ce te bagi… nu știi”
Am vrut să-l răsplătesc cu o mângâiere amicală însă caninii lui dezveliți amenințător mi-au oprit mișcarea palmei drepte… tic-tac… tic-tac…
Mi-a turnat ceaiul într-o cană nefiresc de mare fără să scoată un sunet apoi cu o plutire a aprins lampadarul de lângă noi… se însera. Cu fiecare aroma pe care o simțeam aducându-mi căldura alunecând cu o bucurie stranie înlăuntrul meu, simțeam privind-o că o primesc de fapt pe ea…era o vrajă, era oare ?…inevitabil mi-a fugit gândul la ultima melodie pe care o ascultasem înainte de îmbarcare…’’este sezonul vrăjitoarelor’’… am zâmbit… făptura aceea nu putea fi o vrăjitoare, nu… e jocul minții mele obosite și prea încărcate… Totuși, simțeam cum intra fără să ceară voie, fără să scoată un sunet…înainta și cotrobăia prin unghere știute doar de mine, răscolea, învălmășea totul,iar eu?… eu nu mă puteam împotrivi… tic… tac… tic… tac…
Au trecut zile, luni… ani, sau poate vieți, nu știu! Auzeam doar “bună dimineața, străine… sau noapte bună!’’
Băteam străzile pavate greu, cenușiu în piatra veche, alunecându-mi umbra cu gulerul ridicat, numărând pași sau privind lumea în mișcarea ei încurcată. Și totul părea același film aruncat pe o pânză îngălbenită a unui cinematograf de duzină unde rulează în buclă un film mut. Mă mulțumeam deja cu viața asta, cu ceaiul ei nelipsit și cu singurele cuvinte de binețe zilnice și chiar ajunsesem să cred că liniștea pe care mi-o dorisem, mă găsise, mă acaparase, în ciuda oarbelor mele căutări… poate și drumul pentru regăsire a fost mai scurt, pentru că ne-am întâlnit undeva la jumătatea lui…!
Astăzi, m-am întors mai devreme, ca de obicei! Puteam să ajung la ușa aceea cu ochii închiși, da! O zăream de departe, îi știam fiecare bucată de lemn legat în desene de fier negru, știam inelul încuietorii de care, cu un scârțâit de mașinărie veche, o deschideam! Acum, însă era întredeschisă! Ciudat! Am împins ușor și în vreme ce se deschidea, trăgea după canatul ei o imagine necunoscută, străină! Oare greșisem casa, ușa? Nimic din ce știam numai exista, parcă totul fusese schimbat, ca un decor pe o scenă rotativă pentru un alt act dintr-o piesa de teatru. Nu recunoșteam pereții cenușii, nu mai vedeam minunatul perete din sticlă, totul era cufundat într-o semiobscuritate umedă. Undeva într-un ungher, o femeie căreia nu-i puteam desluși vârsta, era aplecată asupra unei oale ciobite așezată pe două bucăți de pavaj cenușiu. amestecând în fiertura ciudată care bolborosea răspândind un miros neștiut…cine ești? Unde-i ea? Unde este casa pe care o știam? A ridicat ochii tulburi din mijlocul unui caier de caneră învolburată, ascunzând fruntea adânc săpată de vreme și a rostit:
– Bună seara, străine!
Vocea ei!! Oh, Doamne… ce se întâmplă cu mine? Totul a început să se miște în jurul meu, iar în spatele timpanelor auzeam doar… tic-tac… tic-tac…
Cădeam în mine, încercam să mă prind de ceva, să nu ating fundul hăului! Am strâns pleoapele cu putere! Dureri necunoscute, îmi sfâșiau fiecare fibră, iar printre zgomot de pendula, se amestecau șoapte nedeslușite, cascade de râs strident, sălbatic și un glas ’’străine… străine, fugi’’!
Am simțit atingerea dobermanului pe palma care nu a putut niciodată să-l mângâie…’’fugi și nu privi înapoi, fugi și nu încerca să pricepi, doar fugi!’’ Brusc, așa cum începuse, tot vuietul se opri și se așternu o liniște de început de lume, așa că am reușit să deschid ochii și să rotesc privirea în jur. Aceeași casă, da, eram sigur de asta, însă era cumplit de goală, pustiită de viață, de culoare!
„Sunt nebun deja!”, mi-am zis și am ieșit alergând! Râuri de sudoare rece mă inundau, alergam, alergam voind să fiu cât mai departe, să se întâmple, să se schimbe ceva din nou! În colțul străzii, un cerșetor zdrențuit așezat pe caldarâm, mi-a întins un pahar gol de cafea pe care încă se mai zărea imprimat cu alb pe fond roșu, simplu “Costa!” Știam brandul și chiar eram fidel cafelei lor, atunci când eram pe continent, dar… aici? Privindu-mă lung și cu un zâmbet abia mijit sub fața acoperită de o barbă deasă și clisoasă, rosti:
– Costă, străine… totul costă și totul trebuie plătit!
Instinctiv am adunat toate monezile din buzunar, lăsându-le să cadă în paharul nefericitului. A privit o clipă ca și cum ar fi putut număra piesele de metal, apoi, fără să-și ridice ochii, a întins mâna dreaptă arătându-mi poruncitor înspre parc!… Fugi… fuuuugi!
Tic… tac…tic… tac…
La capătul unei alei străjuite de rânduri de gard viu înalt, verde negru, o siluetă alerga spre mine! Un trup zvelt, înfășurat într-o pânză albă, cu un păr lung. negru și lucios aidoma dobermanului vorbitor, s-a oprit în fața mea:
-Te rog, ajută-mă… străine!
Doamne, și era doar o copilă, dar vocea…..
De undeva din imensitatea întunericului prăvălit peste noi, o pendulă bătea grav, cântărind miezul nopții.
Iulian Iacob,
Iulie 2020,Bristol
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..