ARIPILE DE NISIP

Autor: Lhana Roma-Nova

”Și am văzut și am auzit un vultur care zbura spre înaltul cerului și striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiței celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbițeze!” ( Apocalipsa, 8, 13)

Se sfarmă clipa în veșnicii de-atâta întuneric din lumină

cum nici o noapte pentru zi n-a fost vreodat’ așa velină,

nici când adâncul de început se răsfăța-n cearșaful nopții,

nici când vampiri prin cimitire își sărutau în taină morții,

iar vânători de buburuze trimit gonaci într-un cartuș

s-asmută stelelor sclipirea înspre ghețari cu derdeluș;

acolo speră ca s-o înhațe un vultur renăscut din piatră

ce, spintecându-i nemurirea, nu va lăsa luna să ardă

și, spintecându-i infinitul în bulgări verzi de chihlimbar,

nu va renaște dimineața în buburuza din hambar…

Se prinde vulturul în joc și, năpustindu-se-n lagună,

răpește strălucirea-n cioc, și-n ghearele-i o mătrăgună,

ca s-o răstoarne pic cu pic pe gâtul stelelor flămânde,

preacredincioase în Feți-Frumoși cu straie sângerânde;

tăcerea lor crepusculară (complice cu neantul)

s-a răstignit într-un pocal când admirau versantul,

sperând că nu le-or fi furate perechile de ochi ascunși

printre bordeiele de paie în care hibernează urși…

Din zbor de cuc neprihănit se sparge strălucirea-n cioburi

ce se îndreaptă spre zenit, unde le-așteaptă clipe-n boburi

și-ncep, ținându-se de mână, un vals pe derdelușul vieții

unde speranțele-s stăpâne peste regat de nesperat al gheții…

Or, dacă licuricii morții se zbat în cripte încorsetate

de nepăsări și necredințe, de tălmăciri necugetate,

s-ascundă aripile-n rouă și visele-n trifoiul nopții

pân’ va sosi vultur de treflă, c-așa dictat-au sorții!

Se sfarmă liniștea-n tăceri de-atâtea veșnicii ucise

când cete mov de jitniceri aprins-au focul în narcise!

Când ard narcisele în ceruri, și îngerii-s neputincioși,

iar lumânările se-nchină cu reverențe, în pași sfioși;

de-aceea, cioburi de credință și de lumină răpitoare

de trădători, trișori, perverși, de slugi pe ram lingușitoare

vor a se rezidi din stele ce și-au zdrobit eternitatea

de-acel fior pe care-l poartă în cârca Sa divinitatea…

Mătrăguna, de-l primește să-și găsească-n ea odihna,

stelelor… s-o beți degrabă, vulturul aduce tihna!

Iară tu, Phoebe-Apollo, vrăjitor de stele moarte,

dinspre Zeus – al tău tată și de oameni și de zei,

moștenit-ai dintr-odată iubirea sfântă de nimfe… și iubirea de femei,

de la Leto – ființa blândă, tăcuta zeiță a nopții,

fire tainică plăpândă și-a ta mamă iubitoare,

harul de citire a sorții pre muritori, pre muritoare…

Din două capete de lume tu dat-ai drumul la doi vulturi,

să zboare liber după un nume… aripi de foc, aripi de fluturi,

s-aducă-n cioc frunze de lauri și apa sfântă de Kastalia,

‘învingă-n zbor mii de balauri,

să se-mplinească doar profeția!…

Și scris-au vulturii în piatră cu litere de foc, mărunte,

scris-au cu cioc, ci nu cu daltă:

Delphi e al tău sfânt munte!

”Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângeri, 3, 27)

Oh, tu, mare zeu Apollo, ce-ai ucis pe monstrul Pythos,

până când a ta săgeată va uita că-i vinovată de-a ucide mamă, tată,

va uita de-a sa menire în sirene strămutată?

La Oracolul din Delphi, dacă mergi ca om de rând,

ți-or ghici în boabe elfii, dar în gând,

fiindcă-n ei nuntesc izvoare de speranță dătătoare

când tu – zeu fără onoare – speri în stele căzătoare, să te fure din regat!

Cu-al tău arc sculptat din plopi ai ucis temuți ciclopi, iar pe noi – de vii – ne-ngropi?

Până când va fi iertată clipa ce s-a încumetat ca să pună-n lanț de ceară spiritul înfometat?

De ce aripi de la îngeri cad mereu în văi de plângeri,

dar noi, suflete uitate pe firidă-ntr-o cetate, cărămizi din falsitate,

nu îndrăznim a-ntinde mâna – ciutură pentru fântâna unde numai săptămâna

își trimite zilele, să-și cate copilele care-au fost de zei răpite?

Zboară pană după pană, de la îngeri din pulpană și se face-n ceruri rană,

însă noi ne punem mască, să nu ne lovească, batem din copite… or fi otrăvite?

Pe muntele Citeron, cu picioarele rănite, de destin legate,

când surghiun s-a ordonat ne-am abandonat și cântec de jale noi n-am fredonat,

n-am făcut cântări de cuc, rugăciuni de eunuc și nici crime de haiduc,

nu ne-am îmbrăcat în sac, n-am strâns lacrimi în rucsac, nu ne-am pus cenușă-n cap…

Oare, zeii înfuriați știu că suntem speriați de umbre stinghere – din copaci tăiați –

și-au trimis iscoade, ne-au întins năvoade, îndurări să cerem de la un casap?

Orișice pedeapsă ne va fi trimisă de la Dumnezeu!…

dar, atunci, de unde frica-n noi pătrunde (ființe muribunde!)

și ucide-n taină, precum o liană, pui de lidiană?

Orișice greșeală ne va fi iertată și răscumpărată doar de Dumnezeu!…

pentru ce – atuncea – nu ne răzvrătim, pentru ce în lanțuri ne îndrăgostim

și tragem obloane când lumina lunii cade pe icoane? Cerem noi canoane?

”Și am auzit glas mare, din templu, zicând celor șapte îngeri: Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apocalipsa, 16, 1)

Șapte!

Urgii – semnele înfrângerii aduse de îngerii pe care-i vânduse unul dintre noi pe fuse:

buba rea, ucigătoare i-a lovit pe-aceia care se închinau chipului fiarei și-aveau semnul ei;

marea care plânge, lacrimi, hăuri, sânge ca de mort, orișice suflare se-ntrupează în floare;

râuri și izvoare, păsări călătoare, veacul ăst’ de curge, inimi triste murge;

arșiță dogoritoare ce-a gândit ca să omoare vis de ursitoare;

întuneric fără vrere, limbi mușcate de durere, omul – o părere;

Eufrat, râul care a secat când a-ncălecat împărat după împărat de la Răsărit de Soare, zi de sărbătoare;

cupa vărsată-n văzduh, binecuvântări de Duh: ”S-a făcut!”… cutremur de temut,

fulgere și vuiete, țipete și tunete, grindină-n surdină, lumină divină!

Șapte!

Zilele din săptămână se roagă ca să rămână în suflet fecioare, lângă o bătrână

și să nu-și piardă speranța când va hotărî instanța de-a mări distanța,

și să nu-și piardă puterea de a-și da cu părerea…

Luni, marți, miercuri, vineri, sâmbătă, duminică – firea lor destoinică,

s-au rugat de un trifoi, să trimită la război zi ce cântă din oboi, să moară ziua de joi!

Zilele din săptămână se țin strâns de mână și nu se dărâmă nici cu vreo fărâmă templul lui Apollo;

nu sunt supărate c-au făcut păcate, nu stau izolate,

ci se scaldă-n mare când primesc chemare de la delfini solo, ca să joace pollo!

Șapte!

Păcatele capitale nu-ți aduc viață-n spitale, ci moarte degrabă… mergi de te întreabă:

dacă ai fost mândru mereu

și-ai ucis în empireu

credincios, păgân, ateu?

dacă ai iubit arginții

când plângeau tăcut părinții

și rugau în taină sfinții,

să te ierte prinții?

dacă doar în desfrânare ai aflat iertare de la lumânare?

dacă ai invidiat pe cel sărac și bogat, pe cel binecuvântat, pe mort când a înviat?

dacă lăcomia ți-a furat făclia ce ți-o trimisese-n taină iasomia?

dacă fost-ai mânios pe câinii rozând un os, pe fusul de tors?

dacă lenea ți-a fost leac dintru început de veac și n-ai pus o ață-n ac?

Șapte!

Sfintele Taine de har divin prin care omul-pelin intră în Biserică dintr-o ușă sferică, unde se sfinţeşte în gând și trupește:

Botezul – prima ta haină, n-ai știut că e o taină prin care Domnul te cheamă?

Mirungerea – ”Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”, mărturisirea ta de adevărat creștin!

Euharistia – Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Mântuitorului, Fiul Creatorului!

Spovedania – așa te desăvârșești când păcate creștinești tu mărturisești, află cine ești!

Hirotonia – taina în care preoția naște armonia și-al tău suflet prigonit fi-va mântuit!

Cununia – tu, bărbat și tu, femeie, să nu pierdeți sfânta cheie, nu vi-o fure vreo scânteie!

Maslul – preoți șapte slujind ceasul, untdelemn și lumânări, făină și închinări pentru cei bolnavi, împărați și sclavi!

Șapte!

Laude bisericești, după numărul darurilor Duhului, tu de car’ te învrednicești?

Care ceas din zi, din noapte îți aduce pacea-n șoapte și parfum de mere coapte?

Care oră dintr-o zi se preface în ciocârlii – cântec pentru-ai tăi copii?

Care clipă însetată s-a oprit la tine-n prag și i-ai dat din bolu’ți apă, n-ai lovit-o c-un ciomag?

Îți mai amintești chemarea orologiului din palmă când tu nu l-ai ascultat, i-ai trimis în gând sudalmă,

și când cu-ale sale brațe te-a încolăcit clepsidra, iar tu n-ai simțit iubirea, ci gândit-ai că e Hidra?

Cu-ai tăi colți de rinocer ai făcut găuri în cer și strigai la grănicer: pruncul meu e ienicer?

Oedip, pruncuțul tău, a fost luat de un pârău când l-ai aruncat în hău!

Regele, de este rege și își scrie singur lege, tot nu poate să dezlege

minciuna de adevăr, apa sfântă de chivăr, nici pe Eva de-al său măr;

atunci, cum ca să se poată dezlega carul de roată și bunica de nepoată?

Laios, regele din Teba, a-ncercat să-și schimbe gheba cu o haină din popor

când trei cititori în stele i-au prezis c-o să se spele cu cerneluri din pastele

și-o să fie omorât de-al său fiu ce-i călător doar c-o traistă și-un topor…

”Până la moarte luptă-te pentru adevăr, și Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine.”

(Sirah, 4, 30)

Dacă fluturi cu trei aripi stau ascunși în flori de tei,

vrând să fure ei lumina răstignită într-o petală,

tu, Apollo (zeul ei):

– Te-ai rugat de vreo vestală, să dea foc la porumbei,

să te lupți cu Duhul Sfânt chiar de știi că ești înfrânt și în cer și pre pământ?

– Te-ai rugat de vreo vestală, să dea foc la Nemurire

și-ai aflat că adevărul e un drum fără ieșire?

– Te-ai rugat de vreo vestală, să dea foc la Univers

și-ai aflat că adevărul e un drum cu dublu sens?

Spune-mi, mare zeu Apollo ce-ai furat săgeți din soare să le-ascunzi într-o scrisoare,

cine poate să trăiască făr-a ști ca să citească vise tăinuite-n iască

dacă numai Pythia are voie ca să bea apa vieții din cișmea?

Pentru ce izvorul sfânt s-a născut dintr-un cuvânt

dacă lacrimi din mormânt sunt ghilotinate-n vânt de călăi, nu de împărat?

De ce aripi de nisip l-au trădat pe Oedip când sperat-a în fel și chip

să nu fie adevărat c-ar ucide pe înserat pe-al său tată preferat?

Te-ai rugat de vreo vestală să dea foc la Curcubeu și-ai aflat că adevărul s-a ascuns în Elizeu?

”Și a zis Dumnezeu: << Să fie Lumină! >> Și a fost lumină.” (Facerea, 1, 3)

Se stinge prada înlăcrimată şi-n tine lacrima se stinge

de parcă n-ai ştiut vreodată, de parcă încerci a te convinge…

Se stinge prada ce-ai ucis şi speri că va veni curând

să-ţi şteargă lacrima din vis, să-ţi dea semnal că eşti la rând…

Se stinge felinarul străzii, dar strada ştie vânătorul prăzii!…

Se stinge luna peste omenire și-n noi luminile se sting

cum lumânări de vise ard spre pomenire, cum vis, speranţă nu se mai disting…

Se stinge luna peste întreg pământul şi în pământ durerile se sting

când unii îşi încalcă jurământul, când jurăminte ard şi te ating…

Se stinge luna peste omenire, căci omenirea uită de a sa menire!

Epilog:

La Oracolul din Delphi mers-am și eu să mă închin, căci… „a fi” sau „a nu fi”?

N-aleg eu, al meu destin!

Și, când dat-a să-mi vorbească profeteasa Pythia,

am sperat să nu-mi zărească lacrima, dar… o știa!

Imagine:

Se stinge Luna peste omenire

(20 iunie 2024, orele 22. 35)

by

Referinţă Bibliografică

LHANA ROMA-NOVA: ARIPILE DE NISIP/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 iunie 2024