Despre maci, știi bine, eu nu am vorbit,
mi-e câmpul prea roșu și vântu-nverzit,
acasă, te-așteaptă petale de dor
cu-aceleași miresme și același izvor.
Aici, ai rămas copilul ce-ai fost ,
amintirile tale , le știu pe de rost…
mă ai printre ele, ascunsă-ntr-un pom,
eu, zâmbet de fată , tu, înger de om.
Am scris împreună povești de copii,
poeme , ce poartă albastre stihii,
toți macii din mine pe care îi cresc,
te știu cu sfială și veșnic roșesc.
Cum să nu-ți amintești despre ei?
Erai un vasal în deșertul cu zmei,
i-ai purtat fără frică, în inima ta
şi floarea raspunde de dragostea mea.
În alt orizont , departe de toate,
când ochi orientali te purtau peste ape,
precum un sultan, ce ascultă-o ghitară
cadâna în păr, poartă floarea cea rară.
Mări se vorbiră să mi te-aduca-napoi,
câmpul cu maci si cerul din noi,
de aceea eu tac, când tu nu ești acasă
şi macii se intreabă: cine-i floarea aleasă?
Lili Lazar


