Despre putrezimea literoasă eternă. Serviți-vă gloria…
(pamflet)
Am primit o invitație la o manifestare inaugurată (și de mine) acum un deceniu. M-a sunat o doamnă care se ocupă cu cărțile unei biblioteci în care am pus și eu suflet și pagini. Am promis că voi fi ”prezent”, apoi am aflat că vor fi acolo și cei care nu ar trebui să fie nicăieri, mușchiloșii de nimic ai informațiilor de doi bani. Am (re)vorbit cu distinsa doamnă și am constatat că locul meu nu e ”acolo”. I-am scris tristețea și femeii mele: ”Am ajuns acasă. Am aflat de la S. cine va face și va drege busuiocul la C. Gașca de ”membri USR”, ”antichrsitici literari” și un membru strecurat printre bucile ”epigramiștilor”. Mi s-a citit afișul. Vorba lui Gică: ”Imi pare rău că nu-mi pare bine”! Lecții de viață neîngrijită! Te pup.”. Am fost (re)sunat de această doamnă bine intenționată. I-am spus în clar că nu pot fi prezent la o manifestare aranjată de fosta miliție. Biata femeie mi-a spus că nu știe nimic. O cred! Adevărul e întotdeauna în ceea ce nu se vede că există. Nu mai pot fi prezent la astfel de ”culturi” ale gândurilor rele. E vorba de ceva dedicat, printre alte biscuițeli, unui mare dramaturg român. Nu sunt trist. Am ceva ce există. Simt inclusiv jigodiile universale. În minus, despre acest mare dramaturg am scris la greu, am făcut interviuri și am pus botul la o teză de doctorat. Doctorița doctorată s-a dat în van, iar fiul dramaturgului, un nume din nume, deși i-am trimis niște reviste despre ”tăticul” său, nu mi-a răspuns niciodată. Nu aveam nevoie de mulțumiri, voiam să știu că și el știe. Apoi aflu că, la această treabă culturală, va fi prezentă toată „miliția literară” a urbei și nu numai. E ceva cumplit, nu pot decât să fiu trist când văd că literatura română e deturnată. Acolo unde trebuia să fiu, vor fi înlocuitori de cuvinte: „critici literari, istorici, epigramiști”! Ca atare, nu îmi iau bilet de avion spre acest sat. Încă mă ține spiritul Celui de Sus. Am citit mulți „scriitori”, multe opere complete. Când mă duc și mă trec prin gara Buzău, simt nevoia să trec și pe la pișoar. Nu fac pipi de frică! Încă nu sunt ceea ce vor cei care vor. Ca și subsemnatul, din aceleași motive de nonsens spiritual, și-au anunțat lipsa și alți scriitori. Nu mă bucur și nici nu mă scutur de astfel de mici cutremure cu mustăți. M-am împăcat cu soarta. Vorba celui mai mare turnător din literatura română, buzoian de origine, pupat în indiscreție și acum, un Caraion fără talent, care, cultivat de toți rumânii de soi, pretindea că „a fost înlocuit”. Aici e aici și de aici, unii dintre noi nu pot fi „înlocuiți”. Se spune că acest domn, dizident la o vârstă la care conștiința e nulă, în pușcărie, la nimerit și minerit, ar fi omorât un gardian. Să fie la amândoi. Lumea literară e putredă. Pute de aproape 150 de ani, de după Eminescu și Maiorescu. Sunt dezolat. Aș fi putut fi mai fericit și mai bogat fără să mă uit în măruntaiele literelor. Mă simt ca un doctor de morgă. Văd peste tot măruntaie analitice. Mă voi lăsa de scris, de litere, de guițatul acesta silențios. Mi se duce lumea de râpă și nu sunt vreun alpinist care să urce sau să coboare ca și cum ar cânta cu gura și gestica lui Pavarotti. Nu mai cred în cuvinte. La politică ducă-se acestea. Când mă doare sufletul memoriei, ascult cântece de soi care dau lacrimi de la ele, vorbe simple și eterne. Sunt o melodie terminată. Cânt doar pentru mine și pentru iubirea mea. Placă de beton. Încă mai pot iubi ceea ce trebuie citit. Sunt ca să se știe. Un anonim care nu vrea să fie. Vă pup pe toți pe tichie. Să fie la voi totul și la mine nimic. Serviți-vă gloria!
Marin Ifrim, 08.05.2018


