DESPRE CULTURĂ

Am convingerea că există un larg consens în privința faptului că elementul care definește o comunitate umană este cultura. În afara acestui concept foarte vast, complex și greu de încadrat unei definiții de tip didactic, orice comunitate formată din indivizi umani rămâne doar o entitate asemănătoare unei turme ale cărei nevoi primare sunt satisfăcute de oportunitățile înconjurătoare. Acest tip de comunitate rudimentară are toate șansele să dispară atunci când cel mai mic factor perturbator ar interveni în viața ei: reducerea resurselor vitale, amenințări sau ata-curi din exterior sau chiar o epidemie pasageră. În consecință, putem afirma fără teamă de ridicol că acest concept, cultura, este un adevărat catalizator al energiilor individuale, conducând astfel către o energie cumultată a întregului grup, deci mult mai importantă pentru acesta, energie care poate deveni salvatoare în mo-mentele de cumpănă pentru întreaga comunitate.

Vorbind însă despre cultura unui popor se consideră că aceasta este repre-zentată de: Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. (DEX). Însă o societate umană, un popor chiar, este format din indivizi, iar aceștia la rândul lor au cali-tatea, mai mult sau mai puțin relevantă, de om de cultură, definit și el ca: persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice. (DEX) Sigur nu aceasta este starea caracteristică a tuturor indivizilor unei comunități, ci una mult mai realistă numită cultură generală și definită ca fiind: ansamblu de cunoștințe necesare unui individ în viața zilnică.(DEX). Această definiție ne apropie de adevăr însă trebuie să recunoaștem că individul, ca membru al colec-tivității, vine în contact și cu ceea ce numim cultura de masă definită la rândul ei ca fiind: ansamblu de cunoștințe și de valori cu care masele vin în contact prin participare creatoare sau prin asimilare. (DEX). Nu voi comenta definițiile, destul de ambigui și chiar puțin absconse, deoarece nu acesta este scopul propus, dar iau în considerare și limitarea drastică a unei definiții la dificultatea de a se înscrie genului proxim și diferenței specifice

Aceste preocupări referitoare la conceptul de cultură nu sunt deloc noi, prin urmare vom găsi încă din timpul așa-numitei Epoci Clasice, cea pe care o consi-derăm fundamentul culturii europene, preocupări pentru modalitățile prin care cultura trebuia să ajungă până la a fi un ideal pentru omul onest, așa cum gândea Platon sau, potrivit lui Cicero, cultura generală trebuia să fie element distinct față de educație, deoarece aceasta trebuie să devină un scop urmărit de persoana în cauză de-a lungul întregii sale vieți. Trebuie să recunoaștem că acest ideal al culturii, provenit din Grecia secolului al IV-lea, a putut fi transmis până în zilele noastre, datorita încorporării sale în diferitele modele de pregătire școlară.

Fără îndoială, spusele lui Cicero referitoare la răspunderea individului pentru propria sa formațiune culturală devine adevăr axiomatic, însă fără impli-carea statului (indiferent de forma organizării sale sociale) în probelmatica nive-lului cultural al maselor aceasta devine doar o noțiune lipsită de fundament. Statul este, sau ar trebui să fie, primul interesant ca toți cetățenii săi să aibă un nivel de cultură cât mai ridicat fenomenul reflectându-se în nivelul general de civilizație al respectivei entități statale.

Doar de la acest nivel, cel mai înalt al organizării sociale, este organizat învățământul și tot de aici sunt impuse normele coergitive care sancționează refuzul de a participa la acțiunea de școlarizare pe diferite niveluri, iar școlile, împreună cu învățătorii și profesorii, sunt cele care pun primele pietre la temelia culturii pe care mai apoi o vom putea numi generală. Nu putem concepe un individ care ar putea fi numit cult dacă nu știe să citească și să scrie, deși uneori ne sunt date exemple de mari talente interpretative sau creative, dar analfabeți. Aici este vorba de o pervertire a conceptului de cultură și redimensionarea lui în favoarea unui talent, poate incontestabil, care însă nu poate fi asimilat respectivului concept. Omul cu adevărat cult va fi acela care după instruirea de tip școlar va munci enorm, va citi și va afecta mult timp, dar și efort sau investiții financiare, pentru a-și extinde domeniul cunoașterii dincolo de cel profesională spre cultura universală, cea care, la un moment dat, îi poate conferi calitatea de om cult. Este un drum lung, greu și anvoios, necesită o adevărată preocupare și de aceea tot statul ar fi cel care ar avea obligația de a recunoște meritele unui astfel de om fiindcă, să fim sinceri, chiar dacă ne-am imagina că o întreagă generație de tineri ar porni pe un asemenea drum, la final, după decenii, vom constata că foarte puțini dintre aceștia au reușit să performeze. Și atunci apare în mod firesc necesitatea ca acești învingători să fie promovați drept modele demne de a fi urmate, fiindcă în fond ei sunt adevărata forță motrice care face ca statul să abordeze noi trepte de civilizație prin cunoaștere. Fără îndoială, vectorul unei asemenea traiectorii este lectura continuă, acea muncă sisifică despre care marea majoritate a oamenilor tinde să creadă că este doar o metodă de divertisment fiind de cele mai multe ori considerată contraproductivă.

Dar este oare cu adevărat statul interesat pentru acest mod de a ridica nivelul de cultură al cetățenilor săi? Aparent întrebarea pare ilogică și răspunsul ar fi unul singur: Da! Statul este direct interesat în ridicarea nivelului de cultură deoarece este și primul beneficiar al unei asemenea stări de lucru! Însă o analiză mai subtilă posibil să conducă la ideea că lucrurile pot sta și perfect invers, fiindcă o populație cultă este mult mai greu de manipulat în plan politic atunci când situația o cere. Să nu uităm că toate revoluțiile acestei lumi au fost inițiate și conduse de intelec-tuali, deci oameni cu un ridicat nivel de cultură prin comparație cu restul concetățenilor. Așadar, în termeni reali, individul care speră, își dorește și muncește pentru a se cultiva, se va afla cam singur în această luptă pentru că de fapt este într-o continuă confruntare cu o oarecare indiferență a statului, dar și cu ignoranța din jur, cea care va avea grijă să trateze cu ironie (în cel mai bun caz!) strădaniile sale.

Dar cum în prezent suntem înconjurați de unelte care par a ne ușura enorm munca de culturalizare poate ar fi bine să privim mai atent și acest aspect. Dorința de lectură este foarte ușor deturnată de la lucrurile esențiale, cultura de tip enci-clopedic, spre lecturile facile, uneori foarte bine scrise, care ne amuză și ne țin ocupați, dar nu ne oferă nimic din ceea ce numim cultură generală. Și să nu uităm că în zorii oricărei democrații au apărut milioane de publicații care, inclusiv din rațiuni de profit, au mers pe această cale a divertismentului și informației lipsită de consistență intelectuală. În felul acesta, individul se lasă sedus de știrea perfect perisabilă și se va considera chiar foarte bine informat, iar asta îi va da, foarte posibil, și iluzia că este cult! Așa-numitele tabloide, cu formatul lor redus și deci mai ieftine și mai ușor de manevrat decât ziarele obișnuite, apărute și la noi după schimbarea regimului politic, erau o realitate cu vechime pe alte piețe și am con-statat nu numai că au avut tiraje considerabile, ci și, punând accet pe știri prezen-tate ca fiind de senzație, au creat o adevărtă cultură de masă, în relativ puțini ani de la apariție. Comercial, desigur, un succes! Dar în plan cultural?

Nu a trebuit să așteptăm prea mult pentru a vedea efectele sociale ale mareei de informație menită divertismentului. A apărut o adevărată majoritate bine înche-gată în subcultura specifică, una care se scaldă voluptuos în mâlul călduț al unui confort de circumstanță și a transformat ideea de cultura după chipul și asemăna-rea ei. O flecăreală continuă, ceva care s-ar putea denumi și spiritualitate de tipul mahalalei orientale, lipsită de orice tendință de finalitate, un fel de anestezic perfect pentru orice gen de exigență cu adevărat culturală.

Am putea spune că este ceva absolut normal, deoarece întotdeauna so-cietățile umane au fost conduse de o elită, iar masele largi au practicat cultura con-venabilă lor, cea care nu le solicita eforturi intelectuale și nici bugete financiare sau de timp special afectate acestei idei. Numai că acest punct de vedere nu ține cont de dinamica socială, iar aceasta va avea, în mod absolut firesc, tendința de a-și promova reprezentanții majorității către structurile de decizie. Un lucru cât se poate de corect în orice democrație, prin urmare, în timp, elitele vor fi formate din membri ai celor care au trăit dintotdeauna în zona culturii de masă. În consecință, la un moment dat, deciziile la nivelul întregii societăți vor fi luate de oameni mediocri, iar acestea vor reflecta perfect limitele gândirii formate în cadrul majorității. Poate nici până aici lucrurile nu par dramatice, însă așa cum bine știm mediocritatea va promova, din rațiuni de apărare a pozițiilor, întotdeauna submediocritatea, adică acea calitate a subordonaților care îi face pe șefi să se simtă în siguranță pe scaunele lor. Și, de regulă, primul domeniu afectat de acest nefast proces este învățământul!

O parte dintre noi am trăit perioadele în care examenul de bacalaureat era o probă destul de dificilă care făcea trecerea de la o treaptă de școlarizare la următoarea, deci spre zona studiilor universitare. Se considera normal ca acei dintre absolvenți care nu dovedeau aptitudini pentru procesul de instruire prin școlarizare, să rămână în domenii unde să-și poată valorifica aptitudinile și abilitățile proprii ferindu-i astfel de trauma eternului corijent. Acest gen de stratificare socială era unul corect și demn numai că au intervenit orgoliile parentale cele care consideră, absolut subiectiv, propriul copil un geniu, așadar nu se poate concepe că el nu ar putea urma cursurile unei universități indiferent care este aceasta. Aici au mai intervenit și unele rațiuni politice care urmăreau crearea unei imagini pozitive a populației prin comparație cu altele, iar numărul studenților a devenit un punct al strategiei de afirmare a gradului de inteligență a poporului (lato sensu!). Aceste direcții de acțiune s-au intersectat, iar examenul de bacalaureat a devenit prin simplificare o formalitate pe care la un moment dat interesele materiale ale unor instituții de învățământ superior au dorit și chiar au reușită să o elimine din criteriile de apreciere ale absolventului de liceu, dar și de admitere în instituții de învățământ superioare.

Evident, în plan social, scăderea exigenței în instituțiile de învățământ de tip gimnazial sau liceal a dus aproape instantaneu la apariția așa-numiților anaflabeți funcționali, de fapt un eufemism care își dorește să mascheze adevărata tragedie socială, deoarece aceștia sunt cei care în viitorul predictibil vor fi printre decidenții de cel mai înalt nivel, dar și cei care vor conduce sau profesa în diferite domenii de mare interes pentru societate precum: sănătatea, apărarea sau siguranța națională.

În acest context am putea să ne punem întrebarea: Cultura? La ce folosește?

Iar dacă nu găsim răspunsul suntem vinovați de tot ceea ce se va întâmpla în viitor, deci exact copiilor noștri, cei pe care nu am știut cum să-i iubim.

Mihai Batog-Bujeniță

by

Referinţă Bibliografică

Mihai BATOG BUJENIȚĂ: DESPRE CULTURĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 august 2025