Părinții ni se duc spre veșnicie,
murind orfani prin paturi de spital,
în acest veac lipsit de omenie,
în acest veac modern și imoral.
Îi îngropăm așa cum se cuvine
și de durere, mai scrâșnim din dinți,
apoi plecăm spre alte țări străine –
copiii noștri cresc fără părinți.
Mai revenim, cum datina o cere,
din când în când, măcar de sărbători,
căci nu plecăm de acasă de plăcere,
purtând cu noi în suflet reci fiori.
Ne doare ochiul, sufletul și mâna,
de lacrimi, fluturări și despărțiri,
prin lumi străine ne purtăm țărâna
și acea tristețe veșnică în priviri.
Și în mirosul de gutuie coaptă,
ce stă la soare pe un pervaz de lemn,
o mamă, mai rostește-n șoaptă
ceva între rugăciune și blestem.
(din volumul „Bolnav de drum”)


