Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MIRELA-IOANA DORCESCU, NUMĂRUL DE AUR AL MORȚII

MIRELA-IOANA DORCESCU, NUMĂRUL DE AUR AL MORȚII

 

MIRELA-IOANA DORCESCU

NUMĂRUL DE AUR AL MORȚII

Motto: Pe ţărm,/fiul caută/lespezi de piatră,/prelungi,/caută, altfel/spus,/petrificat,/chipul tatălui./Alege pietrele,/atent,/le sortează,/desenează, apoi, ochii, gura,/ nasul, sprâncenele,/bărbia şi/fruntea,/dă înfăţişării/adâncime, contur,/aşază amintirea-n lumină,/ extrage, din/striaţiuni, din/ovaluri şi/linii,/secţiunea de aur/a morţii (Eugen Dorcescu, Moartea tatălui 3).

Un pas înainte în utilizarea criteriului axiologic al secțiunii de aur în poezie îl reprezintă introducerea acestuia la baza comparației textelor poetice. Am procedat astfel, orientându-mă după varianta extinsă a modelului de cercetare a secțiunii de aur pe care l-am prezentat în cartea mea Hermeneia (Editura Mirton, Timișoara, 2019), pornind de la teoria secțiunii de aur în poezie, formulată de Eugen Dorcescu în Embleme ale realității (Editura Cartea Românească, București, 1978).
Am urmărit ca textele antrenate în demersul comparativ să probeze ocurența „proporției divine”, dar să aibă și o tematică identică, să prezinte similitudini de gândire și de „simțire” artistică, în stare să genereze o expresie apreciată numeric drept „perfectă” prin Phi, numărul de aur. Mai mult decât atât, să dovedească și realizarea unei unități armonice între ideea comună și raportul sonor al elementelor prin care aceasta este enunțată.
În general, ritmul poeziei separă rostirea poetică de cea obișnuită. Însă numai atât cât sistemul limbii române acceptă. Abaterile de la ritmul clasic sunt justificate, pe de o parte, de presiunea limbii, pe de alta, de creativitatea poetului, care își selectează lexemele și în funcție de structura sonoră necesară pentru a pune în acord ideea cu sunetul. E vorba aici nu de intuiție, de inspirație, ci, mai degrabă, de strategie poietică, de buna cunoaștere a limbii și de sublimare a acesteia în structuri lirice cât mai naturale și mai percutante în procesul de comunicare poetică.
Din aceste considerente, în vederea unei analize de tip comparativ, am așezat Poemul 26 din Nirvana dorcesciană (Editura Mirton, Timișoara, 2014) alături de celebra Odă (în metru antic) a lui Mihai Eminescu.
La baza comparației se află excelența construcției textuale (demonstrată de ocurența secțiunii de aur) și tema comună: cea a morții. Modul în care cei doi autori tratează această temă, pe fondul unei filosofii existențiale, mi-a prilejuit identificarea unor asemănări foarte utile comparației: raportarea la moarte din perspectivă literară – romantică, în cazul lui Eminescu; medievală, prin filtrul avatarilor, la Dorcescu –; apelul la cultureme indoeuropene, folosite ca puncte de sprijin în confruntarea cu moartea; perspectiva nirvanică, asociată cu mitul păsării Phonix, care relevă speranța vieții de după moarte etc.
Iată poemele, schemele metrice, calculele aferente, precum și concluzia existenței secțiunii de aur în ambele texte:
„Vom sta alături, uşă
lângă uşă.
În două urne
gemene-n mormânt.
Cu mâna ta firavă, de
cenuşă,
vei bate-ncet, mă
vei chema plângând,
şi-ţi voi răspunde
că acolo sunt,
dar că nu pot
deschide sumbra uşă
a morţii, că sunt mort,
că nu mai sunt
acela care-am fost.
O grea cătuşă
ne leagă cu teluric
legământ.
Să ne desprindem, deci,
tu – gând, eu – gând,
şi-aşa ne vom uni din nou,
zburând,
şi liberi,
şi eterni,
şi jubilând,
ca flacăra zvâcnită din
cenuşă” (Eugen Dorcescu, Nirvana 26).

v _ v _ v _ v
_ v _ v
v _ v _ v
_ v v v _
v _ v _ v _ v v
v _ v
v _ v _ v
v v _ v _
v v v _ v
v v _ v _
v v v _
v _ v _ v _ v
v _ v v v _
v v v _
v _ v _ v _
v _ v _ v
v _ v v v_ v
v v _
v v v _ v _
_ _ _ _
v _ v v v _ v _
v _
v _ v
v v _
v v v _
v _ v v v _ v v
v _ v
Numărul silabelor accentuate: 85; numărul celor neaccentuate: 51. Raportul acestora: 1,6… Adică un număr aproximativ egal cu Phi, indicatorul secțiunii de aur.

„Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!” (Mihai Eminescu, Odă – în metru antic)

v v _ v _ v v _ v _ v
_ v _ v v v v _ v _ v
_ v _ v _ v v _ v _ v
v v v _ v

v v _ v _ v v _ v _ v
v v _ v _ v v _ v _ v
v v _ v _ v v _ v _ v
v v v _ v

_ v _ v _v v _ v _ v
v v _ v v v v _ v _ v
_ v _ v _ v v _ v _ v
_ v v _ v

v _ _ v _ v v _ v _ v
v _ _ v _ v v _ v _ v
_ v v v _ v v _ v _ v
_ v v _ v
_ v _ v v v v _ v _ v
_ v _ v _ v v _ v _ v
v v _ v _ v v _v _ v
_ v v _ v

Silabe neaccentuate: 118; silabe accentuate: 72; raportul dintre acestea: 1,6… Deci, aproximativ Phi, „numărul de aur”.
Așa cum am precizat în numeroase rânduri, chiar și în argumentul acestei lucrări, e greșit să se creadă că secțiunea de aur evaluează doar forma poetică. La urma urmei, ritmurile poeziei nu sunt de natură formală, ci vitală. Ele vitalizează poezia, insuflându-i spiritul limbii în care este rostită și scrisă. Ritmul poeziei românești asimilează ritmul rostirii limbii române în cel mai firesc mod cu putință. Și îl valorifică. După Eugeniu Coșeriu, limbajul poetic reprezintă limba în plenitudinea posibilităților ei de manifestare. Limba poeziei lui Mihai Eminescu confirmă această teză. Și îndrăznesc să afirm că același lucru se întâmplă și cu limba poeziei lui Eugen Dorcescu. Astfel încât prezența secțiunii de aur în poemele supuse analizei comparative nu este deloc întâmplătoare. Și nici un fenomen sporadic, ci definitoriu. Mai cu seamă că și temele abordate de cei doi poeți fac parte din marile teme ale culturii umanității, inepuizabile datorită abisurilor subiacente.
Dereglările de ritm fundamental, iambic – ritm venerat de Eminescu (v. poemul postum intitulat chiar Iambul), au drept consecință sporirea numărului de silabe neaccentuate, din diverse motive. De exemplu, la Mihai Eminescu, armonizarea sensului cu sonoritatea expresiei este frapantă în câteva secvențe. „… la steaua/Singurătății” prezintă o succesiune de patru more într-o structură sonoră de 8 silabe, din care numai două sunt accentuate (stea-, respectiv, -tă-). Intensitatea sonoră redusă corespunde ideii de contemplare, cu ochi visători, a stelei singurătății, aflată la mare distanță. Această liniște de dinaintea oricărei suferințe o invocă eul liric în final: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/Mie redă-mă!”. De asemenea, „voluptatea morții/Nendurătoare” este o structură semantico-sonoră de 11 silabe, dintre care doar trei sunt accentuate. Predominanța morelor redă amuțirea celui ce descoperă moartea, contrariat de apariția ei seducătoare. La Eugen Dorcescu, evidenta corelație dintre idee și expresia sonoră se produce pe fondul aceluiași dramatism existențial. Secvența finală a poemului („ca flacăra zvâcnită din/cenușă”), cuprinzând 11 silabe, dintre care opt sunt neaccentuate, are ca referent viața de după moarte. Acesta este sensul metaforei flăcării: evocarea focului viu, zvâcnit din cenușă, din materie moartă. O indubitabilă aluzie la mitul păsării Phoenix, la care se referă explicit Eminescu: „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/Pot să mai renviu luminos din el ca/Pasărea Phoenix?”
Multiplicarea silabelor neaccentuate rămâne, totuși, sub controlul conștiinței artistice, încât nu se iese din raportul de 1,6… dintre more și silabele accentuate. Reglarea acestei proporții se realizează și prin fenomenul invers, cel al accentelor suplimentare, motivate semantic, în urma cărora se obține o învecinare de silabe aflate sub ictus. La Eugen Dorcescu, apare un vers constituit din patru silabe accentuate, separate de pauze: „tu – gând, eu – gând”. Forța ilocuționară a acestui vers rezidă în ideea decorporalizării, a reducerii ființei la „gând”. Distingerea actanților în proiecția cuplului etern este foarte importantă în plan simbolic. De aceea, deicticele pronominale sunt plasate sub accent. Și la Mihai Eminescu sunt accentuate adjective pronominale posesive, fapt ce determină apariția unor succesiuni de silabe accentuate („De-al meu propriu vis”; „Pe-al meu propriu rug”). Această soluție dovedește relevanța mărcilor eului liric, ce dobândesc relief din rațiunea întoarcerii eului liric către sine, mișcare esențială pentru împlinirea idealului existențial: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/Mie redă-mă!”
Interferențele semantice dintre cele două poeme – nevoia stringentă de eliberare din suferință, redobândirea liniștii de dinainte, descoperirea nemărginirii ființei adânci, precum și speranța în viața de dincolo de moarte – permit lărgirea analizei comparative.
În ambele poeme, tumultul liric stă sub semnul „suferinței… dureros de dulce”. Determinarea oximoronică a suferinței acoperă întreg spectrul de dureri și de plăceri ale unei existențe întru moarte – un nesfârșit șir de chinuri inimaginabile. La acesta se referă atât Odă (în metru antic): „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării.//De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…”, cât și Nirvana 26: „Cu mâna ta firavă, de/cenuşă,/vei bate-ncet, mă/vei chema plângând,/şi-ţi voi răspunde/că acolo sunt,/dar că nu pot/deschide sumbra uşă/a morţii, că sunt mort,/că nu mai sunt/acela care-am fost./O grea cătuşă/ne leagă cu teluric/legământ”. În imaginarul dorcescian, tortura psihică persistă și după moarte, atâta vreme cât duhul rămâne prizonier al materiei.
Visul salvării trece prin moartea insinuată în secvențele incipiente: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” (Odă – în metru antic); „Vom sta alături, uşă/lângă uşă./În două urne/gemene-n mormânt” (Nirvana 26). Acest vis salutar al morții (la care se referă Eminescu încă din Împărat și proletar: „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”) mizează pe revenirea la starea de dinainte de suferință: pe redobândirea „nepăsării triste” (Odă – în metru antic); pe refacerea cuplului distrus – „și-așa ne vom uni din nou” (Nirvana 26). În ambele situații, calea eliberării este de natură spirituală. Este o mișcare de adâncire în sinele genuin, nealterat de suferință, în Odă (în metru antic): „… pe mine/Mie redă-mă!”. Sau un zbor etern al libertății și al jubilației de a fi, cum se întâmplă în Nirvana 26: „zburând,/şi liberi,/şi eterni,/şi jubilând”.
Structurile adânci ale celor două discursuri poetice iau forme diferite în structurile lor de suprafață. Dar genotextul poemelor comparate este același: drama ființei întru moarte. Speranța într-o șansă a ființei după exitus admite o lectură a textelor în spiritul buddhismului, frecventat cu interes de ambii scriitori. Această religie, cu rădăcini în hinduism, postulează „stingerea” nirvanică a suferinței prin iluminarea din suprema clipă a morții. În subtext, apare și ideea nerăbdării eului liric de a ajunge în acel moment decisiv. Graba de a atinge capătul suferinței – și, implicit, al vieții – nu este departe de sentimentul thanatofiliei, sugerat de Mihai Eminescu în Mai am un singur dor: „Mai am un singur dor:/În liniștea serii/Să mă lăsați să mor/La marginea mării”, ori în Rugăciunea unui dac: „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”; iar de Eugen Dorcescu în Cronică 36: „O, Domnul meu, de s-ar sfârși odată!”, precum și în Nirvana 6: „A mai trecut o zi. Și-o noapte grea./Și-am mai trecut și eu, frumoasa mea./Înot în râul timpului, m-avânt,/Să te ajung din urmă mai curând./Înot cât pot de iute și mă zbat…” sau în El Caballero: „Prietene, de te-ai ivi acum,/La ușa mea, de-un veac pecetluită,/Și-ai spune: «Spre soția ta iubită,/Cum bine știi, nu e decât un drum»,//Sătul de subterfugii cronofage,/De viața fără țel și înțeles,/Sătul de mine însumi, mai ales,/M-aș ridica și-aș zice simplu: «Trage!»”.
A fi comparat cu Mihai Eminescu, indiferent pe ce criterii, înseamnă foarte mult pentru confirmarea valorii unui poet român. Prezenta comparație nu pretinde și stabilirea unei egalități de natură axiologică între Nirvana 26 și capodopera Odă (în metru antic). Ea se axează pe fapte textuale incontestabile, pentru a evidenția, pe lângă secțiunea de aur, și alte posibilități de a apropia textul dorcescian de cel eminescian. În esență, similitudinile identificate în analiza comparativă sunt sintetizate de semnificația titlului: numărul de aur al morții…

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.