MIRELA-IOANA DORCESCU

TICU LEONTESCU ȘI „NUFĂRUL PESTE APE”

Poetul Ticu Leontescu și-a marcat printr-o antologie reprezentativă, intitulată metaforic Nufăr peste ape, trecerea într-un nou deceniu de viață. Acest recent volum de poezie, care, după cum observa redutabilul critic literar Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, „limpezește apele” (separând poezia sa gravă, pe teme de natură religioasă, de creațiile „profane”, de facturi diverse, care se interferaseră în volumul precedent – Poeme în clar obscur), este alcătuit în manieră clasică, sub veghea Poetului editor Eugen Dorcescu.

Dacă primul mentor al lui Ticu Leontescu a fost Traian Dorz, sub influența căruia a scris, timp de aproape două decenii, cea mai mare parte dintre poeziile ce compun volumul de debut Răstignită iubirea (2004), după acest eveniment editorial, poetul bănățean, originar din Dersca Botoșaniului, a devenit discipolul lui Eugen Dorcescu, alături de care a rămas, cu o fidelitate admirabilă, până acum, deși de mult și-a conturat și consolidat propria identitate, devenind o voce singulară, inimitabilă, în literatura română contemporană. Totuși, în toate detaliile sale, această relație maestru-discipol, de impresionantă durată și cu roade semnificative, clădită pe respect reciproc și într-ajutorare, merită toată atenția. Iată ce am aflat despre începuturile ei, citind pagini nepublicate din Jurnalul dorcescian, foarte utile, de altfel, pentru reconstituirea unor aspecte din istoria literară a orașului de pe Bega:

„Vineri, 24 noiembrie 2005.

Ticu Leontescu a sosit la ora 10, conform înțelegerii. Am băut împreună un ceai fierbinte, mi-a arătat volumul lui, mi-a dăruit un exemplar, și-a notat conștiincios în caiet tot ce l-am sfătuit să facă în continuare. I-am spus că am discutat cu Paul Banciu despre lansarea de la Biblioteca Județeană, i-am dictat dedicațiile pentru diverse persoane și personalități etc. A plecat, spre cenaclu [i.e. întâlnirile scriitorilor de la ORIZONT, patronate, în fiecare vineri, începând de la ora 12, de regretatul Prof. univ. dr. Cornel Ungureanu], cu tolba plină de cărți, la 11:45. […] Vom merge la Billa. Și îmi propun să o duc pe mama la o scurtă plimbare. Poate atunci, sau poate mai devreme, făcând un ocol în drumul spre Billa, voi lăsa cartea lui Ticu Leontescu la Ion Arieșanu și la Alexandru Ruja (în cutia poștală).”

De cel puțin patru ani, Ticu Leontescu s-a alăturat Școlii de literatură „Eugen Dorcescu-80”, în care maestrul a format, prin prelegeri și activități de editare amănunțite, exemplare, numeroși eseiști și critici literari. Această antologie aniversară, de pildă, s-a definitivat în cadrul prielnic al Școlii, ca ediție critică de referință, conținând:

• o selecție de texte, tematică și estetică, din nouă volume de autor (Răstignită iubirea, 2004; Plâns transfigurat, 2005; Iașii în… haiku, 2007; E toamnă în Eden, 2008; Crucea – răscruce, 2010; Se poartă negru, 2012; Beduin, 2014; Peste edenice ruine, 2017; Poeme în clarobscur, 2021);
• o prefață de Eugen Dorcescu, în care ni se furnizează și clarifică noțiuni operaționale fundamentale, în baza cărora Ticu Leontescu este încadrat în istoria literară, explicându-se și de ce exegeza sa nu este atât de bogată cât ar merita. De pildă, din moment ce este un poet mistico-religios, predominant religios, adresându-se doar celor ce cred în Dumnezeu și cunosc Cuvântul Acestuia, relevat în Scripturi, fiind, ca și dânsul, „ființe întru mântuire”, în cazul său numărul receptorilor avizați este restrâns. Subliniem faptul că un poet religios nu este un scriitor de nișă, dimpotrivă, dacă probează că are talent, acces la marile culturi, o voce distinctă și performează cu succes în plan artistic, poate fi un scriitor de primă linie.
• o postfață de Mariana Anghel, licențiată în Litere și Teologie, excelentă cunoscătoare a Scripturilor. Autoarea postfeței, care, adesea, își armonizează punctele de vedere cu Ticu Leontescu în interpretarea unor texte religioase, remarcă în opera poetică analizată „o lectură sacră a vieții și a condiției creștine”, dovedită de multiplele referiri la Biblie, drept caracteristică de căpătâi a unei arte poetice originale;
• opinii critice, semnate de Adrian Dinu Rachieru, Al. Ruja, Olimpia Berca, Zenovie Cârlugea, Ion Arieșanu, Claudiu Arieșan etc., personalități ale literaturii contemporane, care privesc, din unghiuri felurite, scrierile lui Ticu Leontescu și găsesc cu prisosință motive de a-l elogia;
• o biobibliografie adusă, profesionist, la zi.

Pe coperta I a volumului Nufăr peste ape (Editura Waldpress, Timișoara, 2025), își pune pecetea reputatul sculptor Remus Irimescu, colaborator de elită al Școlii de literatură sus-menționate. Distinsul sculptor a oferit, pentru acest proiect, imaginea „Rugăciunii”, emblematică pentru poezia religioasă. Pe coperta a IV-a figurează poemul Candelabre albe de Ticu Leontescu. Dacă inaugurala „Rugăciune” indică genul de poezie dintre coperte, poemul care încheie acest demers editorial este o invitație foarte inspirată la lectură. Este simptomatic pentru lirica poetului omagiat, probând inspirația din Creația infinită a Divinității, relația personalizată cu Creatorul și o matură strategie de expresie. Legătura cu lumea metafizică începe, la Ticu Leontescu, de… la nivelul mării, de pe câmpia Banatului ce-i poartă acum pașii, iar avântul său transcendent, vectorul întregii trude creative, se resimte în modul cum sunt evocate realități proxime a căror frumusețe nu poate fi telurică. Acestea ne facilitează întrezărirea sau măcar presupunerea superioarelor frumuseți celeste („Precum în cer, [uneori] așa și pe Pământ”). Într-o asemenea paradigmă plasăm castanul-templu, cu trunchi înalt, drept, cu o coroană „rotundă, vastă”, precum „bolta înstelată” de deasupra noastră. Florile maiestuosului copac sunt îndreptate spre tăria de Sus, luminând, din aproape în aproape, drumul într-acolo. Sunt dispuse în „candelabre albe”, asemănătoare sfeșnicelor din temple și biserici, menite să ne călăuzească spre adevăr. Făptura naturală îl „îndumnezeiește” pe poet. Contemplând un castan, acesta se întâlnește cu Dumnezeu. Două siluete – Domnul și eul liric – oficiază „discret”, „precum doi preoți tămâind”, în „tăcere castă”, sub coroana umbroasă. Intensitatea emoției duce spre sublim. Cuvintele puține fac loc tăcerii, care-l fascinează pe Ticu Leontescu, strecurându-i în suflet „fior de veșnicie” (Masa tăcerii, din volumul Răstignită iubirea, 2004). Veșnicie pregustată, în condiții asemănătoare, de Lucian Blaga, dar în alt sens. Peisajul circumscris de un singur castan se aseamănă cu cel al „ gorunului din margine de codru”, contemplat odinioară de Blaga într-o liniște deplină. Numai că acea liniște genera tensiune, îndemna privitorul să presimtă eternitatea morții: „Gorunule din margine de codru,/ de ce mă-nvinge/ cu aripi moi atâta pace/ când zac în umbra ta/ şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?// O, cine ştie? – Poate că/ din trunchiul tău îmi vor ciopli/ nu peste mult sicriul,/ şi liniştea/ ce voi gusta-o între scândurile lui/ o simt pesemne de acum:/ o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –/ şi mut/ ascult cum creşte-n trupul tău/ sicriul,/ sicriul meu,/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru”. Un peisaj similar, stenic însă, întâlnim la Eugen Dorcescu, în Salcâmii sacri, ce-i inspiră Poetului un lung traseu spiritual înspre veșnicia iubirii: „Privesc salcâmii sacri, grei de floare,/ Tălăzuind din cer spre caldarâm/ – Edenic ceas al florilor-fecioare –,/ Și-mi amintesc de Țarigrad, de Râm,/ De-oștiri, și de Scripturi, și de odoare,/ De crucea spadei, fulgerând în soare,/ Ca-n vechile-anluminuri legendare…// Îmi amintesc  și magicul tărâm,/ Al întâlnirii noastre. Știi tu, oare?// Iubirea-i o pădure de salcâm…”

În lirica lui Ticu Leontescu, „tăcerea castă” ce învăluie castanul-templu vorbește despre eternitatea preoției, practicate „prin har” și în comuniune cu Dumnezeul veșnic viu (v. poemul Prin Har din volumul Răstignită iubirea, 2004). Asistăm aici la o memorabilă epifanie:

„Candelabre albe

Iar a-nflorit castanul.

Pare un templu impozant,

plin de candelabre

albe!

Pe sub coroana lui

rotundă, vastă,

precum doi preoți tămâind,

pășim discret noi doi:

Domnul și… eu!

Tăcere castă.” (din vol. Peste edenice ruine, 2017).

O epifanie reiterată, răsplată pentru inocenta, nesfârșita iubire pentru Domnul, adesea mărturisită în poezii de blândă emoție, precum cea care conferă titlul prezentei antologii:

„Ce dornic stam la sânu-Ți în ochii Tăi privind,

lumina feței Tale pe chipu-mi strălucind.

Îmi tâlcuiai misterul din sacrele agape,

călătorind alături ca nuferii pe ape.” (Nufăr peste ape, în vol. Răstignită iubirea, 2004).

Albul, reunind misterios toate culorile sub aparența unei non-culori, simbolizează lumina „neînserată”, strălucirea divină – o forță a Existenței dincolo de orice posibilitate de reprezentare. Este cea spre care aspiră autorul:

„Absorb mereu în mine Lumina

Și însăși Ea mă absoarbe pe mine”.

Asimilarea luminii face parte dintr-un proces purificator și înălțător, vizând nemurirea (v. Din Sine, în volumul Răstignită iubirea, 2004). Această eclatantă și sfântă lumină a nemuririi înconjoară creștetele celor ce L-au văzut pe Dumnezeu, într-un nimb în care eul liric s-ar vrea rază (v. În nimbul lui Hristos, din vol. Răstignită iubirea, 2004).

Culoare polivalentă, albul se corelează cu imaginile delicate ale florilor și miresmelor simbolice, care semnalează în opera lui Ticu Leontescu prezențe dumnezeiești pe pământ: v. crinul (în special Crinul din Vale), nufărul, floarea de colț – enigme la temelia unei construcții spirituale ce pornește de la litera și spiritul Bibliei și se concretizează în litera și spiritul poeziei. Ele reprezintă, în coerență, dimensiunea vizuală și cea olfactivă a purității, a candorii, a pacifismului și a perenității celor sfinte.

În contrast, lumea în derivă: v. Răstignită iubirea, Invazia bălăriilor, Jungla urbană, Lăudărosul, Păcatul indiscreției. Fiindcă Ticu Leontescu nu cântă pe o singură coardă. După cum nu se exprimă doar în dulcele stil clasic. Domnia sa experimentează, realist, și gustul amar, și îndoiala de sine, și „plânsul neplâns”:

„Cântecul cocoșilor copilăriei,

în metafizice insomnii,

aminte-mi aduce

de nemărturisitele-mi trădări.

De-amarul unui plâns neplâns.” (Cântecul cocoșilor, din volumul Crucea-răscruce, 2010)

Nu doar introspecția, ci și explorarea împrejurului este complexă și cutremurătoare:

„Doamne, ce har felurit

mi se-arată-n Cuvânt!

Oglindă, oglindind chipul meu,

în suprapunere peste al Tău.

Fereastră, apoi,

spre alții-arătând…

Privesc în Cuvânt:

la fereastră, în oglindă,

să descopăr lumea Ta,

lumea altora, lumea noastră.

Lumea… mea!

Pământ adumbrind,

Cer strălucind.

Și-ntre ele –

un… Calvar sângerând.” (Ipostazele Cuvântului, din vol. E toamnă în Eden, 2009)

Scriitor al echilibrului, strunind, cu aceeași gravitate, imaginație și responsabilitate, și cuvântul, și tăcerea, Ticu Leontescu își „traduce” în limbaj poetic, de multe decenii, gândurile și trăirea, lucrând neobosit pentru Domnul. Harul și charisma, dezinvoltura cu care se mișcă printre scriitori îi completează profilul de literat. Destinată în special unui public creștin, poezia sa și-a asigurat, prin valoarea artistică, un loc al său în patrimoniul liricii contemporane. Sunt onorată că am avut prilejul să vorbesc și să scriu despre aceasta. Cu ocazia împlinirii unei vârste rotunde, precum coroana castanului cast, îi doresc pastorului-poet Ticu Leontescu să-și îmbogățească talanții preoției și scrisului până la adânci bătrâneți. La mulți ani luminoși, cu sănătate, spor și fericire!

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, TICU LEONTESCU ȘI „NUFĂRUL PESTE APE”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 mai 2026