Romanul PENELOPA

Cap. 36

 Accidentul fatal

După plecarea familiei Delceanu, Ioana l-a întrebat pe George:

— Ai mai fost pe la tușa Floarea?

George a zâmbit:

— Ți-e dor de ea sau vrei să știi dacă i-a mai dat Ionuț telefon?

— Ei, nu! Credeam că te mai duci pe la ea. În ce relații mai sunt cu ea mămica și tăticu’?

— Rareori, mămica mai…, zâmbi trist George. Dar știi, își dau binețe peste gard: „Ce mai faci? Bine!” și cam atât. Tăticu’ o bănuiește că ea umblă cu pâra pe la autorități.

— Ei, asta-i! Ce poate să pârască?

— Că poluăm aerul cu porcii și păsările, că „lumea” s-a îmbolnăvit de când avem noi PFA-ul, chestii d-astea.

− — Da’ de unde știe tăticu’?

− — A venit unul de la mediu, să măsoare gazele „emanate” de animalele noastre și l-a amenințat pe tăticu’. A vrut să-l amendeze, arătându-i pe un aparat cum se mișca un ac. Amenda era de zeci de mii.

— Aoleu! Și i-a dat amenda?

— Ei! A vrut omul un porc și cincizeci de pui. Tăticu’ a negociat și a scăpat cu zece pui și trei cartoane de ouă.

— Și tu crezi că tușa Floarea…

— Eu știu? Inspectorul zicea că lumea reclamă. Că și medicul veterinar ne-a inspectat. Că nu respectăm niște norme de igienă și curățenie. A vrut și ăsta să-l amendeze, că „împrăștiem” nu-ș’ ce molime prin sat, că le mor la oameni păsările și porcii. Și ăsta l-a amenințat cu amenda de zeci de mii.

— Și tăticu’ a negociat?

— Bineînțeles! A scăpat tot cu zece pui, patru cartoane de ouă și două peturi de „prună”. Știi cine este medicul veterinar? Nașul lui Mircică și al Iulianei.

— Te rog, nu mai pomeni de ei.

— Da’ nu știi care-i bârfa satului.

— Nu mă interesează! Ce apleci tu urechea la bârfe?

— Nu eu, bă, lumea. Cică doctorul o cam ține în brațe pe Iuli, cică el ar fi început-o, că, înainte să vină Mirciulică, Iuli și doctorul erau în tiră, dar atunci, i-a dat papucii, că…

— Termină cu mizeriile. De unde știi tu toate astea, mă? Cu cine te-ai înhăitat?

— Lasă-mă în pace! Eu îți spun ce vorbește lumea și tu te iei de mine. Nu-ți mai spun nimic.

— Nici nu mă interesează. Chestia este că tăticu’ este tare jumulit. Și de ăia de la Bacău și de autoritățile de aici. Cine Dumnezeu îl reclamă, că nu cred pe tușa Floarea în stare de așa ceva. Tăticu’ greșește.

— N-ai auzit, bă, cine e? Lumea ne mușcă de… și ăia de la primărie. Primarul îi asmute pe slugile lui: perceptorul, că tăticu’ nu plătește taxe, vicele, că încalcă nu-ș’ ce normative de amplasare, că trebuie să-și mute PFA-ul la cinci kilometri departe de sat. Ăștia când vin la noi cu balivernele astea, tăticu’ nici nu-i primește în curte, de la poartă îi sictirește. Că polițistul l-a avertizat: „Să nu mai ofensezi autoritățile, că ai s-o pățești. Ai înțeles?” Dacă nu dădea telefon lui taică-su, bătrânul Emil, acum eram la răcoare. Pentru că autoritățile „păzesc” ordinea publică.

— Și tăticu’ ăsta… de ce se ceartă el cu oamenii primarului? De ce nu-l ceartă mămica? Și tu, de ce nu-i zici?

— Ce să-i zic, bă? Dacă-i dă la unul, trebuie să dea și la ceilalți, că toți sunt flămânzi… Și sunt mulți. Că, dac-ar fi doi-trei, treacă-meargă, dar toată liota n-o saturi și sigur dai faliment. Tu habar n-ai cum e lumea.

— Nu mai da vina pe lume, ci mai degrabă ai face curat cum trebuie și la porci și la păsări, ca să nu mai pută!

— E-te-te!.. Că veni inspectoarea. Și, cum trebuie, mă? Câți porci, câte păsări, câte ouă? Ca să miroasă frumos, de! Și să fie curat ca în farmacie. Spune, bă, inspectoareo?

Ioana n-a mai vrut să continue discuția. Ce a vrut ea să afle despre tușa Floarea și unde a dus-o George cu discuția. Nu și-a închipuit cum stau lucrurile la PFA-ul lor. Așa că n-a mai întrebat pe nimeni și s-a dus la „tușa” cu un carton de ouă la ea:

— Săru’ mâna! Ce mai faceți?

Floarea a umezit ochii, a îmbrățișat-o și a început să miorlăie și să se bocească:

— Of, fetița mea, fetiță, ți-ai mai adus aminte de mine? Că alții… fie stau aproape, fie că sunt departe, au uitat că mai sunt pe lume. Numai tu, lumina ochilor mei…

Și tot așa, cu pisicisme, dar și cu „țepușe”:

— Că, degeaba te vorbește lumea de rău, că…

— Cine a spus asta, tușă Floare? Cum a putut?..

— Nu-ți fă inimă rea, fetița mea. Asta e lumea. Tu să mai treci pe la mine, să mai stau și eu de vorbă cu cineva. Că numai tu te gândești la mine. Ăla s-a pierdut în lume și nu mai vrea să știe nimic despre mine. Of, of, of!

A plecat Ioana tulburată și cu sufletul zob. Credea că Ionuț măcar cu maică-sa vorbește. Acum era total dezorientată și nu mai știa ce să creadă despre omul ei. Și lumea vorbea despre ea numai răutăți: că Ionuț a părăsit-o definitiv că are…, că este… și, pe deasupra, este un monument de prostie cu „penelopia” ei. „Ce idioțenii! Cine inventează mizeriile astea despre mine? Și de ce le transmite tușii Floarea? Dumnezeule! Bine că nu s-a aflat nimic despre „întâmplările” mele de la Galați. Și dacă răsuflă? De la cine să răsufle? Păi, n-o să fie procesul ticălosului? N-o să facă procurorul cercetări și despre mine? Ce să cerceteze, ce-am făcut? Of! Nenorocită mai e lumea asta! Și Ionuț m-a lăsat singură, în gura ei. Până când, Doamne, până când?”

Dar, de ce i-a fost frică n-a scăpat. În prima zi de curs la liceu, când a intrat în clasă și s-a așezat în bancă, a auzit în spatele ei: „Pe-ne-lo-paa!”, spus tare și răspicat. Furia i-a încețoșat ochii și, când s-a întors fulgerător să-l descopere pe colegul răutăcios, toți, colegi și colege au izbucnit în hohote obraznice de râs, în timp ce ea a izbucnit în hohote de plâns. Degeaba a sărit în sus Mirela și a strigat: „Nu vă e rușine, golanilor?”, că hohotele de râs s-au intensificat, mulți scandând:: „Pe-ne-lo-pa, Pe-ne-lo-pa!” Atunci a intrat profesoara de Merceologie, diriginta clasei, care a țipat la ei:

— Terminați, scandalagiilor, că se aude până la cancelarie! Ce v-a apucat? De ce plângi, Ioana?

Toată clasa a intrat într-o muțenie totală. Ioana s-a ridicat în picioare, spunând încet:

— N-am nimic!

— Cum așa, n-ai nimic? Cine-mi spune care a fost motivul râsului și… plânsului?

Dar stratul gros de muțenie nu s-a împrăștiat. Dirigintei îi tremurau buzele de mânie, întrucât intuise rapid ce se întâmplase.

— Nu mi-am închipuit că sunteți atât de lași.

În acel moment, Mirela n-a mai putut răbda:

— Ne iertați, doamnă dirigintă, că suntem atât de solidari, când e vorba să acoperim rahatul unui coleg, care pute până la cancelarie!

— Poartă-te decent, Delceanu! o admonestă diriginta.

— Nu pot, doamnă dirigintă, când toți vor să acopere murdăria unui coleg! Dar am să trădez eu toată clasa: un coleg din spate, nu știu cine, a strigat cu vocea îngroșată, ca să nu fie recunoscut, numele unui personaj homeric – Penelopa, devenit în zilele noastre o poreclă pentru colega noastră Ioana Dobrescu.

— Penelopa? a zâmbit diriginta. Îl rog pe cel care a strigat porecla Ioanei să ne spună cine a fost Penelopa. Dacă știe ceva despre acest personaj homerian, îl vom ierta. Hai, elev, învinge-ți lașitatea și ridică-te în picioare!

Nu s-a ridicat nimeni. Ceilalți, fete și băieți, stăteau cu capul în jos, tăcând. Din cauza asta nu li se putea citi pe față rușinea, impertinența sau frica. Probabil că toți se simțeau vinovați că au râs, dar știau că e mai ușor să-ți ascunzi vina sub scutul tăcerii colective.

— Am înțeles, îți este rușine de ceea ce ai făcut sau poate că nu știi cine a fost Penelopa și ce a făcut ea. Dar voi, voi ceilalți care ați râs, de ce ați râs? Cine are curajul să ne spună? Pentru că ați fost conștienți de ce ați râs. Credeți că cea poreclită Penelopa a făcut ceva rușinos, de care considerați că trebuie să râdeți?

Câteva fete se uitară una la alta mirate, dar muțenia continua să apese deasupra capetelor aplecate. Mirela n-a mai putut răbda și se ridică în picioare:

— Doamnă dirigintă, vă rog să-mi permiteți ca să clarific eu toată chestia asta. Și o rog pe colega și prietena mea Ioana să mă ierte că voi dezvălui misterul ei, dar nu mai pot suporta buboiul ăsta purulent al clasei.

Și, în câteva cuvinte, povesti despre frumoasa poveste de iubire a Ioanei și despre toate încercările trăite de ea în acești ani. În final completă:

— Nu știu de unde au aflat colegii și colegele mele despre porecla Ioanei și nici nu înțeleg de ce au râs de ea, dar eu o admir pentru caracterul ei frumos. Și le-aș pune eu întrebarea la toți din clasă, mai ales colegelor: ați fi în stare să vă așteptați iubitul ani de zile, necondiționat? Eu una, recunosc că NU. De aceea o admir și țin la ea.

Cu ochii umezi de emoție, diriginta a spus:

— Dragii mei, pentru astăzi eu programasem prima lecție de Merceologie, în care intenționam să vă comunic ce vom învăța tot anul. Dar voi m-ați obligat să o transform în prima lecție de Dirigenție. Sper să fi învățat ceva din cele întâmplate azi, din comportamentul vostru și din cele spuse de Mirela Delceanu. Din atitudinea voastră am înțeles că v-ați dat seama că ați greșit. În acest fel mă scutiți să mai continuăm discuția pe tema Penelopei și a eventualelor măsuri ce s-ar fi impus a fi luate. Eu voi continua pe altă temă. Am înțeles, Ioana, că, nu știu din ce motive, pe care nu doresc să le aflu, tu ți-ai luat un serviciu de vânzător și ți-ai neglijat însușirea cunoștințelor teoretice. De bine, de rău și cu înțelegerea cadrelor didactice, care ți-au cunoscut realizările din primii doi ani, precum și potențialul de învățare, te-am trecut, cu toții, clasa. Toți ți-au recomandat ca în acest ultim an să recuperezi cunoștințele neînsușite sau învățate superficial. Toți ți-am apreciat seriozitatea și vrednicia. Dar nu asta vroiam să vă spun. Eu am auzit, din mai multe surse, că în scurta ta activitate de vânzătoare te-ai comportat mai mult decât onorant și colegilor tăi vreau să le spun că eu mă simt mândră că te-am avut elevă, că ești un model pentru toți colegii tăi și liceul nostru ar fi onorat dacă toți ar avea realizările tale în cariera lor profesională viitoare. În privința poreclei tale, atât pot să-ți spun: ai transformat-o în renume, de care trebuie să fii mândră, nu să te rușinezi. În ciuda celor care au râs de tine, eu îți transmit toată admirația și simpatia mea. Să nu mai plângi dacă o să-ți mai spună cineva Penelopa. Rămâi așa cum ești și Dumnezeu va avea grijă de tine.

Emoționată, Ioana s-a ridicat în picioare și, abia șoptit, a spus:

— Mulțumesc, doamnă dirigintă.

Spre surprinderea dirigintei, elevii au aplaudat.

— Nu știu de ce ați aplaudat, dar cred că a fost o lecție de dirigenție reușită, pentru care vă mulțumesc.

La sfârșitul orei, Ioana a întrebat-o râzând, pe Mirela:

— Ce te-a apucat, mă, să mă pârăști dirigintei că am un iubit? Acum mulți or să mă-ntrebe: pe când nunta?

— Auzi, tu! a făcut pe supărata Mirela. Să-mi pupi mâna! Hai, pupă-mi mâna, că m-am revoltat pe idioții ăia și-am spart puroiul bârfelor. Că tot anul te-ar fi mâncat de fund. Pe cei răi și proști numai cu parul îi pui la locul lor. Diriginta s-a purtat cu mănuși, eu în locul ei i-aș fi întrebat pe toți și pe rând: cine a fost, mă, Penelopa? Nu știi, nota patru. Vii mâine cu lecția Penelopei învățată, ca să-ți repar nota. Asta le făceam.

— N-am știut că ești atât de rea, a râs Ioana.

Din acea zi frumoasă de septembrie, colegii s-au purtat frumos cu Ioana, însă tot Penelopa o strigau, dar fără să mai râdă și nici ea nu se mai supăra că este strigată așa.

În ajunul Crăciunului Vasile s-a ținut de cuvânt:

— Vino, bă, Rică, să vă dau porcul și vinul. Că l-am tăiat, l-am tranșat, gata de „livrare”. Eu o să-l tai pe al nostru după Crăciun, s-avem ce mânca de Revelion.

— Băi, dacă n-aveți ce mânca de Revelion, o să vă aducem noi un curcan, că la Galați se găsește.

Evident că Revelionul l-au făcut tot la țară, la PFA. Au petrecut de minune. George, cu fetele, nevoit să le danseze pe rând, până când s-a supărat:

— Ia mai dansați și singure, mă! Da’ ce sunt eu, cavalerul vostru de servici? Că n-ați fost în stare să agățați de sărbători doi flăcăi de ocazie.

Fetele s-au supărat și l-au trimis la culcare în fața televizorului, care, după miezul nopții, tot „merge” degeaba. Pentru că „babacii” se grupaseră, ca de obicei, în două echipe: „Bucătărie”, formată din Mariana și Drina, care sporovăiau în pauzele dintre meniuri, când spălau vasele și tacâmurile pentru felul următor și echipa „Oală” din sufragerie, unde Rică și Vasile discutau probleme organizatorice, în fața televizorului, la care nu se uitau.

— Băi frate-miu, zicea Vasile, umplând cam des paharele (ale lor, se înțelege), hai să-ți povestesc ce-am pățit cu porcul de Lică, omul directorului. Pe la sfârșitul lui noiembrie a început să mă bombardeze cu telefoane: „Băi, nea Vasile, c-o fi, c-o păți, ce mai face, bă, purcelușul meu, a crescut, e grăsuț, grăsuț?” Măi frate-miu, când l-am auzit, îmi venea să bag cuțitul în telefon. Mă gândeam ce să-i trântesc ca să-i iau piuitul. Să-i spun că așteaptă mort în cocină să-i întocmim procesul-verbal de pierdere pe drum, dar mi-a fost teamă c-o să-nțeleagă că am de gând să-i onorez cererea obraznică.

—  Și ce i-ai spus? încercă Rică să-i scurteze povestea.

— Stai să vezi! Îi zic: „Bă, Lică, purcelușul tău guița într-una. I s-a făcut dor de tine. Și, ce să vezi minune? Într-o dimineață l-am văzut că se rotește de trei ori și zboară. A mai guițat în zbor: pa, mă duc la tata. Ce zici de minunea asta, Lică? A zburat porcul, bă!” „Îți mulțumesc, nea Vasile. Când ajunge la mine, vin și eu la dumneata să ridic ceilalți porci contractați.” Ai auzit, bă, ce răspuns mi-a dat? Ce cap la mine! Să fac pe șmecherul în fața șmecherului. Și m-a pus pe gânduri: hoțul ăsta mă lasă cu marfa-n cocină, până mă rog de el cu porcul. Mi-am dat seama că sunt la mâna lui. Ce era să fac ca să scap de lipitoare!? Îi dau telefon directorului și-i spun tărășenia. Și ăla îmi spune: „Lasă că-i rup eu colții!” Peste trei zile îi dau telefon directorului: „Ce faceți cu mine, dom’le?” ”Stai liniștit, îmi spune, că am negociat cu el. Dă-i și tu acolo, vreo trei-patru puișori, îi treceți în procesul verbal la mortăciuni și vine băiatul.” Ai auzit, bă, Rică, ce afacere făcui? Puii „morți” crescuți de mine și trecuți la pierderi m-au păgubit pe mine, nu pe Combinatul mamii lor! Îți place cum m-au fraierit?

— Ăștia trebuie dați pe mâna procuraturii, la D.N.A.

— Stai să vezi, că povestea nu s-a terminat. Când a ridicat marfa, Lică mi-a spus zâmbind: „Ai noroc, nea Vasile, că am venit să-ți ridic marfa, că m-a certat șeful: I-ai dat, mă, purcel ca să ți-l crească? Atunci, de unde vrei să-ți dea porc crescut? D-aia am acceptat târgul cu puișorii tăi. La anu’ în martie, când îți aduc lotul de purceluși, unul va fi în plus, și pentru mine. Bașca purcelul șefului.” Eu am îngălbenit. Și ce crezi că mi-a mai spus? „Hai, fii optimist, ce te-ai schimbat așa? Doar ți-i dăm gratis, nu te costă nimic.”

Rică a rămas cu paharul în aer. Simțea că nu mai poate înghiți niciun strop. Așa că puse paharul pe masă.

— Asta, frate, nu poate fi înghițită!

Văzându-l că nu mai vrea să bea, Vasile i-a spus:

— Stai, mă, liniștit, că Mandea se descurcă. Hai noroc și dă-i în mă-sa!

Pe la sfârșitul lunii ianuarie, directorul economic l-a sunat pe Vasile:

— La mulți ani cu sănătate, prietene! Continuăm și anul ăsta „colaborarea”?

Vasile înțelese ce colaborare dorește directorul și crezu că este momentul să se descotorosească măcar de Lică.

— N-aș mai vrea, domnule director. Mai ales că s-au înmulțit „colaboratorii”. Nu pot să mai fac față. Înțeleg să dau boabe la purcei, dar nu să muncesc pe boabe.

— Hai, nea Vasile, nu te plânge! Te știu om descurcăreț. Dumneata poți crește cel puțin cu 50% mai mulți porci și păsări. Am să-ți vizitez locațiile și te voi învăța cum poți să te dezvolți. Să știi că întreaga conducere te apreciază și dorește să dezvoltăm colaborarea cu dumneata. Lasă, că îți trimit în martie 35 de porci, din care 15 sunt pentru dumneata personal.

— Nu primesc, domnule director, sunt prea mulți și n-au loc în…

— Sănătate și la mai mare, nea Vasilee!

Vasile începu să tremure de furie: „Ăsta mă bagă-n mormânt, ticălosul. Îl sun pe Rică, să-mi spună ce să fac.” Dar și Rică se eschivă:

— Ce să-ți spun, fratele meu? Dacă el crede că poți crește 35, încearcă!

Vasile crezu că-i bun sfatul lui Rică, dar îl mai întrebă:

— Și dacă o să-mi ceară peste un an, doi să dublez producția, n-o să crăp? Că ăsta se crede un Ceaușescu.

— Nu, frățioare, îi spuse Rică. Acum suntem în capitalism. Crește cererea, crește și prețul. Tot cu 50%.

— Păi așa spune, bă, frate! Acum da, m-am luminat.

— Lasă-mă să-i trimit eu o scrisorică și cer „reașezarea” prețului. În caz că refuză, menținem prețul numai pentru cantitățile din contract.

— Ce deștept ești, bă, frate, acum da, îl lecuim.

Domnul director nu a dat niciun răspuns la scrisorica lui Rică și i-a trimis fără nicio factură 35 de purceluși. De data asta nu i-a mai adus Lică. Nedumerit, Vasile l-a întrebat pe noul șofer:

— Și Lică… ce mai face?

— L-a dat afară directorul general. De fapt, a pus poliția pe urmele lui și a fost „forțat” să-și dea demisia. Și să-ți mai spun ceva în secret: se clatină și scaunul directorului economic. Directorul general vrea să-l aducă înapoi pe vechiul contabil-șef. Că ăsta „prea s-a obrăznicit” și Lică a turnat multe despre el. Ai înțeles? Peste câteva zile vei primi factură numai pentru cei 15 purcei suplimentar. Ceilalți 20 sunt din contract, pe care-i crești gratis. O să primești o anexă la contract, care precizează acest „bonus” pentru că marfa dumitale este de calitate extra, foarte cerută de cumpărători. Livrezi marfă „de curte”, omule, nu d-asta industrială.

— Și eu pentru cine cresc marfa „suplimentară”?

— Pentru cine vrei dumneata și ce preț dorești, că doar ai să plătești puișorii și purcelușii. Domnul director general te roagă să ne vinzi și nouă din marfa suplimentară. Îți cumpărăm cât poți să ne dai.

Vasile a rămas uluit:

— Și… la ce preț?

— La ce preț ai să ceri dumneata. Nu înțelegi, omule, că așa vrea directorul general? Că puii, ouăle și porcii dumitale se vând la chioșcul combinatului la preț majorat cu 50%? Pentru că este „marfă de curte”, marfă ecologică. Hai că am treabă! Dă-mi și mie câteva cartoane de ouă! Ți le plătesc la preț „de curte”. Și nu refuza cererea suplimentară a Combinatului nostru.

— Cum să refuz așa cerere, domnule? Spune-i domnului director general că aștept cu bucurie anexa la contract.

Vasile i-a comunicat imediat „fratelui” Rică vestea cea mare. Dar Rică i-a mai temperat elanul:

— Ai grijă ce faci! Ăștia îți acordă facilitățile doar cu o condiție: să le crești numai marfă „de curte”. Păi dacă suplimentezi cantitățile, o să mai poți obține tu marfă „de curte”? Gândește-te bine ce faci, că asta-i o nadă, Vasile!

— Păi dacă-mi trimite anexa, să încerce careva de-acolo să-mi ceară marfă „moca”. Le dau cu flit, bă, le dau cu flit!

— Dar și ei pot să-ți dea cu flit dacă nu le livrezi marfă „de curte”. Vezi ce faci!

— Mandea pune osul la treabă și se descurcă. Fii liniștit!

Și Vasile a semnat anexa cu „bonificațiile” pentru marfa „de curte” și pentru supliment. „Vor marfă de curte, ha, ha, ha! De-asta vă dau, neică! Dar n-o să aflați niciodată secretul meu.” Și Vasile știa care este secretul mărfii „de curte”: lucernă, zer, tărâțe, aer și mișcare. Plus măcinătură de grâu, porumb și soia. Iar din când în când, desertul: șrot din semințe de floarea soarelui. Dar are 35 de porci, 150 de găini ouătoare, dintre care 50 sunt niște găini negre mari și un cocoș. De aceea erau poreclite „clapoane”. Și în loc de 200 pui de carne, trebuia să crească 300 pe tură. Aoleu! Plus caii și vaca… Aici trebuie hrană, nu glumă.” Făcu socoteala, stabilind rațiile pentru fiecare „viețuitoare de curte”, cum le numea el acuma și se îngrozi câte tone de nutreț trebuie pentru atâtea animale și păsări. Înțelese că trebuie să crească producția la hectar pentru fiecare cultură. Trebuie să „bage”, ca ceilalți agricultori, „chimicale” și „stimulente” la păsări și animale. „Păi atunci nu se mai obține carne de curte. Nu se poate! Stai, prostule, crești procentele la zer și tărâțe, șroturi și soia și compensezi minusul de grâu și porumb. Dar pentru zer și tărâțe, chiar și pentru șroturile de… trebuie bani… din pungă. Din punga casei. Adică din pensii, că nu trebuie să mă ating de banii de la CEC, care-au mai rămas. Îmi trebuie să cumpăr vaci pentru zer… vreo șase vaci. Păi și alea mănâncă. Și astea îți dau lapte, nu zer. Păi, laptele îl fac brânză și obțin zerul necesar. Și cu brânza ce fac? O vinzi, nătărăule! Cui s-o vând? O vând la piață la Galați și Tecuci. Cine s-o vândă? Femeia, cine altcineva!? Păi de Drina am nevoie la păsări și la pui. Găsesc un brânzar, d-ăsta, care mi-o ia pe nimic. Aoleu, păi ce socoteală făcuși, Mandeo? Stai, bă, fii deștept! Păi nu-mi dădu Ilie Curcă vreo două bidoane de zer, că nu mai are ce face cu el, că nu mai vrea să crească porci? Iau de la ăsta zer pe nimic. Dar cu tărâțe și șroturi de unde mă aprovizionez? Păi, fratele Rică ce treabă are? La Galați nu este o moară și o fabrică de ulei? Să se intereseze, facem contractele și de două ori pe lună mă duc cu căruța și mă aprovizionez cu tărâțe și șroturi. Ce naiba, nu sunt PFA?”

Rică se interesă la respectivele fabrici, negocie contractele, dar nu obținu prețurile dorite de Vasile. Erau mai mari cu niște procente, care-i găureau punga, făcând-o „ciur”, cum spuse Vasile la supărare. Și se mai supără o dată că ăia n-au acceptat livrări cu căruța, ci minim un camion de cinci tone pe lună. Pe Vasile îl apucă durerea de cap, că nu avea spațiu de depozitare. Fu nevoit să-l cheme pe Rică la Visa, încărcară port-bagajul cu vreo zece puișori pentru șeful transporturilor de la moară, mai „unse” și un șofer, omul șefului, să-i aducă lunar doar două-trei tone de tărâțe și de la fabrica de ulei, unde „unse” și acolo omul „cheie”, care să țină legătura cu șoferul de la moară, pentru livrarea unei tone de șrot. Nu mai făcu socoteala cât o să-l coste „complicația asta”, ca să nu-l apuce altă durere de cap. Era mulțumit că pusese afacerea „pe roate”. Și roțile astea trebuiau unse lunar, ca să nu scârțâie. „Ale dracului roți, s-au înmulțit, bă!” ofta Vasile, când voia să se mai odihnească după atâta alergătură. Și, de supărare, mergea la „pruna” din damigene tot mai des, că tescovina o dădea la șoferii șpăgari și șefii lor de la Galați, care „îl ajutau”.

De Paște, când familia Delceanu veni la Visa, la „conacul PFA”, cum glumea Rică, Drina l-a chemat pe Rică în bucătărie, să-i spună „ceva”.

— Nene, te rog din suflet, nu-i mai ține hangul la pahar, că sunt îngrozită când îl văd subjugat de sticla asta. Înainte bea un pahar, două, dar acum îmi cere mult mai des să-i umplu sticla. Ce mă fac, nene, ce mă fac cu el? Că ne-a înhămat pe toți la PFA-ul ăsta nenorocit, care…

Și Drina a început să plângă. Rică s-a dus la Vasile, hotărât să-l „certe”:

— Bă, frate-meu, nu-mi place că ai început să bei cam mult. Te rog să renunți „în totalitate” la alcool. Fii hotărât! Ești om responsabil, conduci o firmă grea, ai răspundere mare. Nu ziceai tu că de tine trebuie să ne agățăm speranțele?

Vasile făcuse ochii mari și amuțise:

— Ziceam! Și de ce mă iei tu așa, în resteu? Veniși montat de la bucătărie? Păi eu beau alcool, măi frățioare? Mai ia un păhărel de țuiculiță, să vezi ce unge. Asta numești tu alcool?

— Gata, bă Vasile, gata cu al… țuica! Dacă vrei să mai conduci PFA-ul.

— Bine, mă, te las pe tine să conduci și tu mă lași să…

Văzând că n-are niciun efect mustrarea lui, Rică schimbă vorba:

— Ia spune, cum merge treaba cu efectivele mărite?

— Păcăleală, că d-aia beau, dar n-am ce să fac. Am semnat anexa cu „bonificații”. D-aia beau. De la anu’ renunț la anexă și la suplimente. Nu merge! Știi proverbul? „Nu te-ntinde că te rupi!”

Rică a plecat de la Visa foarte îngrijorat: „Omul ăsta dă mereu cu oiștea-n gard. Cum o sucește și o răsucește, tot prost pică. Pe Drina o chinuiește cu munca. Băiatului i-a stricat rostul la învățătură. Măcar fata să le-o salvez.” Așa-i zburaseră gândurile lui Rică, de era să intre într-o altă mașină.

— Ce faci, mă, unde te uiți? îl certă Mariana. Ai grijă cum conduci!

Într-adevăr, George, deși repetent, nu s-a mai dus la școală, cu toate insistențele disperate ale directoarei:

— Nu-i strica rostul băiatului, domnule, că e păcat de inteligența lui. Dacă mai stau la școală încă un an, o fac pentru băiatul dumitale, să-l văd terminat aici și intrat la liceu. Nu înțelegi că vreau să plec la pensie? O să-ți pară rău, domnule Vasile!

George s-a resemnat. Nici el n-a mai acceptat să intre într-o clasă cu elevi mai mici.

— Ca măgarul între oi? Nu se poate. Apoi, să mă umilească profesorii? Mai ales ăla de istorie, cu nevastă-sa? Ducă-se!

Și a stat lângă taică-su. Îl rugase Drina: „Ai grijă de tata!” Și el era foarte îngrijorat când îl vedea cum bea în fiecare zi. Mersese împreună cu el la muncile câmpului și reușiseră să termine arăturile și semănatul. Acum, la sfârșit de mai, porumbul crescuse frumos și grâul era măricel, promițând o recoltă bună. În urma ploilor crescuse mare și lucerna, iar Vasile îl lua cu el să se învețe cu coasa. Bietului George îi era foarte greu să cosească. Încă neantrenat și cu trupul fraged, îi spunea lui Vasile:

— De ce nu cumpărăm noi o motocoasă, tăticule? Să nu ne mai chinuim atâta.

— Ce, bă, te-a fătat mă-ta călare pe motocoasă? Cât costă aia? Și, mai ales, unde-o găsești?

— Îl rugăm pe unchiul să se intereseze.

— Hai, hai! Numai pe motocoasă nu aruncai banii!

Într-o dimineață din săptămâna Rusaliilor, Vasile se sculă devreme și se duse la George:

— Scoală, bă! Până când dormi? Trebuie să mai aducem o căruță de lucernă, că s-a terminat.

Încă obosit, George privi cerul la orizont:

— Dar astăzi o să plouă, tăticule! Vin dinspre răsărit niște nori negri și grași ca niște tauri.

— Hopa! Ți-e frică să nu te ia în coarne, bă? Până se învârt ei prin cer, noi încărcăm căruța. Că, după ploaie, peste vreo trei zile mai intri pe loc. Și noi ce să aruncăm în gurile astea înfometate?

— Sunt obosit, nu pot! Mai bine fac un rând de măcinătură și câteva găleți de tărâțe cu zer, că mai avem.

— Căpisterea mă-tii de puturos!

— Lasă băiatul în pace, mă! sări Drina. Nu vezi că stă să plouă?

— Bă, pun biciul pe voi, de putori. Plec singur dacă nu vrea. Să facă ce-a zis și, mai ales, să curețe cocina aia împuțită, că iar vine ăla de la Mediu și mă suge. Că m-a uscat.

Și-a luat traista cu mâncare, în care a pus și sticla.

— Iar? Iar, cu sticla? Că mă bagi în pământ cu patima ta.

— Lasă-mă-n pace, femeie. Du o găleată de apă la caii ăia!

Biata Drina a plecat bombănind. Și a plecat Vasile la lucernă ca o vijelie, înjurând și dând bice cailor. Drina a închis porțile după el, dând din cap:

— Omule, omule, ce e cu tine, omule?

Ajuns la câmp, Vasile roti ochii pe cer și văzu la orizont cohorta de nori venind dinspre est, care încercau să înghită soarele abia răsărit, ce-i săgeta cu razele lui de foc. Și le fulgerau fălcile liliachii și căscate. Dar lui Vasile i se părea acea turmă de nori speriați și alergați de vânt o îngrozitoare armată de avioane și tancuri care trăgeau cu rachete de înroșiseră cerul: „Ce, bă, vin rușii-n țară?” se întrebă el în gând. „Când trecură peste Ucraina și Basarabia? Și ai noștri dorm în cizme?”

Tunetele din depărtări și fulgerele abia zărite încercau să schițeze imaginea de război închipuit de mintea tulbure a lui Vasile. Că scosese un coltuc de pâine și o bucată de brânză, din care înfulecă rapid, aproape pe nemestecate. Pretext ca să ia un gât cu gâlgâituri prelungi, de aproape un sfert de sticlă. Mai privi linia orizontului, unde soarele era înghițit bucată cu bucată de hulparii fălcoși. „Bietul Soruț, îl înghițirăți, nenorociților! Daa… n-o să plouă curând, își zise, văzând vânzoleala norilor biciuiți de vântul furios. Am timp să încarc căruța.”

Scuipă-n palme și începu să cosească cu îndârjire: „Mama ei de viață! Pentru ce mă chinuiesc eu, mă? De ce mă las supt de atâtea căpușe?” Că își aduse aminte că, în urmă cu trei zile, perceptorul l-a chemat la el și de data asta i-a fluturat pe sub nas o hârtie:

— Știi ce scrie aici, nea Vasile? Că un PFA ca al dumitale trebuie să ceară autorizație de la primărie pentru funcționare, dom’le și să plătească impozite pentru toate construcțiile alea din curte. Și taxe de gunoi mult mai mari decât cetățeanul obișnuit. Și i-o mai flutură o dată: Ai citit-o, dom’le, ai citit-o? În termen de trei zile, să te prezinți cu toate actele necesare avizării, căci altfel te paște o amendă grasă. Să nu mă faci să alerg după dumneata, că mă supăr! Uite aici o listă cu toate documentele pe care să le aduci.

— În chestia asta, dom’le, vorbești cu reprezentantul meu de la Galați, Tudorache Delceanu. Eu lucrez aici la un punct de lucru al PFA-ului. Sediul este la Galați, a spus Vasile repede și abia bolborosind.

Tocmai atunci intră în biroul perceptorului și viceprimarul:

— Aa! Bine că te-am prins, Dobrescule! Știi că funcționezi ilegal, domnule? Când ți-ai construit șandramalele pe care le-ai numit puicării și porcării, n-ai întrebat pe nimeni dacă ai voie să construiești în curte monstruozitățile alea! Fără nicio autorizatie de la primărie pentru construire, de la Inspectoratul Sanitar-veterinar, de la pompieri, mediu… Uite-l, dom’le cum se uită la mine, parcă e căzut din…

— N-am…, domnule vice, i-a spus Vasile uluit, n-am știut că am nevoie de atâtea aprobări.

— Îți dai seama că trebuie să le muți în altă parte toate… „clădirile” alea, dacă le pot spune așa.

— Unde, domnule vice?

— Pe mine mă întrebi? Asta e problema dumitale. Eu îți cer să respecți legea, dacă nu, demolarea!

Și Vasile iar gândi: „Numai să te mulgă, să te jupoaie de viu, atâta știu, să te ajute cu ceva nu sunt în stare. Și eu trag aici să le dau lor șpagă și impozit, să mă lase în legalitate. De ce, Doamne? Of! Mai am puțin. Da’ s-a întunecat rău de tot.”

Se uită pe cer și văzu un nor negru uriaș care-i aruncă pe pălărie câțiva stropi uriași. Îl apucă frica. „Plecarea!” Puse mâna pe furcă și începu să strângă lucerna tăiată, pe care o aruncă direct în căruță. Mastodontul de pe cer ajunse deasupra lui, plutind amenințător. „Mai lasă-mă, Doamne, să umplu căruța!” Alerga încontinuu, cu o rapiditate și o forță, neștiind nici el de unde-i venise, alerga și umplea căruța repede. Nu deshămase caii, care pășteau lacom și în viteză, dar neliniștiți, în același timp, simțind graba stăpânului și amenințarea ploii. Pe marginile laterale ale căruței pusese în niște belciuge câte trei bețe înalte. O fulgerare uriașă, urmată de un bubuit puternic sperie caii, care fugiră spre lanul de lucernă, gata să răstoarne căruța.

— Hoo, ce vă speriați așa?

Și alergă spre ei, apucându-i de dârlogi. Îi văzu că tremură ca varga, îi mângâie puțin, să se liniștească. Apucă de jos coasa și o înfipse în lucerna din căruță. Tot încet, încet, întoarse căruța și îndemnă caii ușurel:

— Hai, căluții, hai căluții!

Dar își dădu seama că la următorul tunet, caii pot să treacă peste el. Îi liniști, bătându-i pe crupă și, ținând hățurile în mână, se aruncă repede în căruță. Apoi, le spuse încet, trăgând de hățuri:

— Încetișor, căluții mei, încetișor!

Caii trăgeau greu, încordați, roțile făcând șleauri adânci pe pământul moale. Vasile se uita cu teamă pe cer, văzând balaurii negri cum se încolăceau unul într-altul și la ciocnirea lor cum țâșneau fulgerele urmate de tunete înfiorătoare. La un tunet mai mare, caii săriră în două picioare, se opintiră și o luară la fugă spre șosea. Vasile intui pericolul. Degeaba trăgea de hățuri cât putea și striga continuu: „Hoo, hooo!”, caii nu mai ascultau comenzile și fugeau sforăind spre șosea. Fiind sus, pe grămada de lucernă, ținea cu amândouă mâinile hățurile, dar pentru picioare nu avea niciun punct de sprijin. Se lăsă mai în față, ca să atingă marginile capacului, dar își dădu seama că e mai periculos și se retrăsese spre mijlocul căruței una din prăjinile laterale. În sfârșit, o găsi pe cea din partea stângă. Răsuflă ușurat, dar iar se auzi un bubuit uriaș de tunet, ce îi făcu pe bieții căluți să se întindă într-un galop turbat. Mai erau douăzeci de metri până la șoseaua asfaltată. Știa că aici era o mare denivelare, cu o pantă urcătoare spre șosea. Într-o fracțiune de secundă gândi: „Doamne, scapă-mă și de asta!” și lăsă hățurile slobode, să aibă caii elan în galopul lor. Spre norocul lui, nu trecea atunci niciun vehicul pe șosea, iar caii cunoșteau drumul spre casă. În virtutea inerției, căruța ieși cu bine în șosea.

Dar începu să plouă cu stropi mari și reci, pe care caii îi simțeau ca pe o biciuire cu plumbi aruncați de un harapnic de tunete. Cum pe asfalt căruța părea mai ușoară, caii continuau să zboare în galopul lor turbat. Vasile trăgea de hățuri cât putea și striga continuu „Hoo!”, astfel că reuși să-i aducă la trap, cu capetele-n sus. Dar prin perdeaua stropilor vijelioși, Vasile întrezări, din ambele sensuri ale șoselei, mașini de tot felul și atenția lui se distribui pe acestea și șanțul de la margine. Nici nu observă o motocicletă care zbură pe lângă căruță și sperie caii cumplit. În același timp se auzi și un trosnet ca o rostogolire de lovituri cosmice, care înnebuniră bieții cai, transformând trapul lor iar într-un galop disperat. În acea miime de secundă fatală, când atenția lui Vasile era la o înjurătură după nesăbuitul de motociclist, caii înnebuniți își încordară gâturile la maxim, trăgând înainte de hățurile din mâinile furiosului Vasile. Clipa blestemată, clipă a nenorocului, clipă neagră a destinului necruțător, îl aruncă pe Vasile în copitele cailor și sub roțile căruței, în zgomotul infernal provocat de simfonia sinistră a tunetelor, a pocnetelor motocicletei accelerate și loviturilor sacadate ale plumbilor de ploaie. Cu capul zdrobit, cu gâtul răsucit, coastele rupte, trupul însângerat al lui Vasile nu mai reuși să țină de sufletul său revoltat și mânios pe nemernica asta de viață pe care o trăise pe acest pământ păcătos, nici el nu știa de ce.

Acum sufletul lui se ridica aureolat de fulgere, uluit de zgomotele asurzitoare ale unei simfonii a nedumeririi și mâniei. Nu se dumirea încă de cele întâmplate și privea îngrozit și mânios spre șosea, căutând să zărească căruța și caii. Reuși cu greu să distingă silueta căruței și a cailor, care încă zburau într-un galop de neoprit. Dar mai văzu prin ceață mașinile oprite și oamenii alergând prin ploaie spre trupul lui, rămas pe șosea, într-o poziție ciudată, scăldat într-o baltă de sânge. Înfuriat, sufletul său mânios scăpă un gând: „Asta a fost! Viață cusută cu ață! La ce mi-a folosit?” Și se întoarse spre ceața argintie a cerului, zburând dezorientat și însoțit de marșul triumfal al tunetelor și fulgerelor.

Și ploaia furioasă cădea neputincioasă pe asfaltul șoselei, spălând trupul zdrobit al lui Vasile.

NĂSTASE MARIN, Galați

by

Referinţă Bibliografică

Năstase MARIN: Romanul PENELOPA, Cap. 36 – Accidentul fatal/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 iunie 2024