Crud adevăr universal: trebuie să ne asumăm și condiția noastră de muritori. Existența morții nu este negată de nicio știință, de nicio descoperire, ea n-ar exista dacă n-ar fi viața, nici viață n-ar exista dacă n-ar fi moarte. Moartea ar dispărea numai dacă ar dispărea viața, viața ar dispărea numai dacă ar dispărea moartea. Deci, clar și just: murim…, nu este loc de nicio dialectică din care să rezulte un alt adevăr.
Iată cum pot eu gândi, acum, că mi-a venit inima la loc după traversarea iadului de la un capăt la celălalt, trăsnit a doua oară de un lugubru accident vascular cerebral – prima oară s-a întâmplat în urmă cu cincisprezece ani (acesta minor), iar altul la 6 noiembrie 2026 (acesta ischemic, după care eu concluzionez pe seama calvarului prin care am trecut, că a treia oară, cel mai bun lucru ce mi s-ar putea întâmpla ar fi moartea).
Azi spun că și moartea face parte din viața mea, căci, imobil pe patul spital, cu ochii în tavan și zguduit de cumplite dureri corporale și sufletești, am dedus nu filozofic, ci scrâșnind și plângând, că în fiecare secundă trăiesc și deopotrivă mor, fiecare secundă trăită îmi consumă exact aceeași unitate de timp și direct proporțional cu apropierea punctului terminus al meu, în care viața efemeră ia sfârșit și începe moartea eternă. Îmi pun însă problema dacă nu cumva este în această fundamentare a accepției senine a adevărului supremației morții iremediabile, un anume tip de orgoliu al demnității, acceptând provizoriu o realitate provizorie, de asemenea, și întru susținerea unei frivole incitări orgolioase…! Nu cumva vorbim în acest context despre un tip de negare fictiv vitejească a fricii pur umane, nu de demnitate? Ce demnitate mai este aceea acoperită de un orgoliu atât de puternic încât devine consecutiv sacrificiului?! Cea mai nobilă demnitatea este aceea fără jertfe în numele ei, cum să plătești demnitatea prin uzul de orgoliu ce anulează la om întocmai ceea ce l-a perpetuat pe o durată lungă de evoluție: frica de moarte, dragostea de a trăi și apărarea vieții.
Cred că însumi îmbrac gândirea mea prezentă într-un orgoliu de curaj și demnitate…! Cum se mai schimbă oamenii, cât de repede se poate transforma un om în alt om, cât de ușor uită un lucru, o ființă, o stare, în locul cărora conștient sau nu expune facultativ alt lucru și altă ființă, lăsând vibrația altei stări corporale sau morale să îl soarbă cu trup și suflet. Până de curând eram încătușat de durere și descurajare, nu aveam în față decât perspectiva morții până la care voi fi mers în cârjă, cu jumătate de corp amorțit, cu vorbire în dificultate, cu memoria retezată cruciș, cu privirea cețoasă, cu o jumătate a feței lăsată, cu inima dereglată în salturi aritmice, cu puls când repezit, când în surdină și cu întreruperi, cu tensiunea în serpentine pe pante urcate în vârf, de unde se prăbușea în canioanele inimii bătând ca tobele lui Țăndărică.
Mi-am sprijinit mâna stângă în mâna dreaptă ca pe un copil orfan în brațe, îmi era fragilizată, zbârcită, uscată ca de stârv, stoarsă de vlagă, fără nervi, fără putere, fără mișcări coordonate, mi-am târât piciorul stâng ca pe un leș agățat de șold. Nu am știut până atunci cât de fericit poți fi când reușești să miști un deget de la mână ori un deget de la picior, ca și cum ai clipi cu ele. Mi-am spălat fața cu lacrimi, mi-am alungat gândul bun de la mine și-am deschis ușa sufletului groazei, vaietului, suspinului, strigătului după ajutor, descumpănirii zguduitoare…! Vedeam groapa căscându-și gura în fața mea, mă scufundam în iad și dispăream în întuneric.
Azi trăiesc, am reînvățat de la capăt să trăiesc, merg șchiopătând un pic, gândesc lucid, detașat de spaime și dureri, nu mai am fibrilații, inima mi se întoarce în piept, căci făcuse o spărtură fictivă printre coaste și o simțeam smulsă, zbătându-se pe sus, spânzurată de o ață, tensiunea s-a restabilit în limite normale sus și jos…, decadența sufletului s-a împrăștiat în aer sau poate-n groapa imaginară la malul căreia eu auzeam cântecul pământului. Nu mai știu ce sunt durerea și descurajarea, ele mi-au pierdut urma, eu nu le mai cunosc.
Totuși nu uit să mulțumesc unor oameni pentru oameni, celor ce-n zilele mele de pedepsire cumplită m-au ajutat. Fără ei, azi pentru mine nu ar mai fi fost prezentul, el ar fi încremenit în noaptea lui 6 noiembrie 2026; fără ei, mâine nu ar mai fi fost o perspectivă, ci o lumânare pe un mormânt și o amintire topindu-se-n zile ca ceara lumânării; din mine, ca din lumânare, nemairămânând decât un corp și o ceară dizolvate, un suflet și un fitil carbonizate – din lumânare și ceară nu știu a spune ce-ar fi rămas, cu timpul, dar din sufletul meu, poate, cine știe (?) rămânea o fărâmă a veșniciei Universului.
Am spus din toată ființa mea mulțumesc celor ce m-au ajutat – toate paginile de până aici duc solia mea de recunoștință la fiecare, acum scriu cu tot sufletul un mulțumesc omului bun din Gara de Nord a Bucureștiului celui drag mie ca o iubită, ca viața mea, ca amintirile mele, ca dorurile mele, pentru că agonisește în el, din copilărie și până azi, un caier de amintiri. Mulțumesc omului bun din Gara de nord, unde, la Bistro Nord, restaurant de popas pentru niciodată știut cât de mulți călători, venind dinspre sau plecând înspre toate zările României, i-au trecut pragul. Mulțumesc cu toată puterea vocii recunoștinței, omului bun Nelu Hărăbor. El este managerul restaurantului cu de toate cele bune momentului de popas al călătorului în care-și dă trupului și sufletului răgazul de aur al unei mese bune, gustoase, maxim hrănitoare, înmiresmate și-nveselite cu lumina spiritului din pahar. Iar nu în mică măsură servite de către fete frumoase ca nicăieri, pe care călătorul, la plecare le ia cu el în gând, pentru întoarcerea-n aducerile-aminte de mai târziu, căci noi uneori, de frigul și de frica singurătății ne învelim acasă cu amintiri.
Mulțumesc, Nelu Hărăbor, om bun, om drag, om rar printre oameni, căci omul bun nu–și poartă după sine umbra, își poartă nimbul…! Mulțumesc, ești în rândul celor ce înțeleg și ajută omul ajuns victimă a propriei sale traume corporale sau sufletești, ori poate amândouă. Mulțumesc, la o masă din restaurantul Bistro Nord, din capătul dinspre Calea Griviței, intrarea principală a Gării de Nord, curând voi zăbovi iarăși, întru bucuria mea de a te revedea, a revedea și fetele, a gusta bunătăți, ca altădată, dar cu-n pahar întors cu gura-n jos la masa mea, ca niciodată…!
Însă voi veni, 10 mai (2026) va fi ziua aceea, prima revenire a mea la București, de când n-a lipsit mult ca lugubra pentru mine noapte de 6 noiembrie, cu un an în urmă, să fie ultima mea noapte. 10 Mai va fi prima regăsire după acea noapte a renașterii mele, căci a fost să fie ca, ajutat de oamenii printre oameni să pot iarăși să urc într-un tren și să călătoresc fără ambulanță șuierând sinistru în goană contra timp pe bisectoarea autostrăzii Piatra Neamț–Bacău, cu mine pe targă, având asistentă la căpătâi și perfuzie pe venă – întâmplarea aceasta eu o consider renașterea mea.
Mulțumesc, Nelu Hărăbor, înaintea mea trimit la Bistro Nord din Gara de Nord solia recunoștinței mele…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..