Coloanele urcă…
Deschisă-i poarta cerului,
aici se frâng printre nori
fulgere,
suspină ploile.
Teama cine o strigă?
În spatele ei se caţără Moartea.
.
Ascunşi în găuri de şarpe
unde nu pătrunde nimeni,
ne ucide prin tăcere
căutarea…
În focul înteţit pe arbori
cu ramuri de tăciune,
înfăşuraţi în inele,
îngheţăm în maduva nopţii.
Coloanele urcă,
noi rîmânem în frig,
în umbra luminii bolnave.
Zidit în coloane
Zidit în coloanele dintre anotimpuri,
mă succed odată cu ele pănă la ultimul
care nu se mai termină.
Vin stelele cu nopţile albe ale nordului,
nu mai ştiu în care dintre lumi mă aflu.
Cineva-mi scrie pe coloane numele tău,
tu urci prin ele într-o pasăre de piatră
pînă pe capiteliu, sub bolţi,
unde te aştept să deschidem calendarul
zilelor de trecere spre astăzi.
În cărţile mele eşti scrisă şi nu te pot descifra
mai mult decât într-un tunel
unde stă încrustat în bazalt miracolul
prin care ai venit afişând un surâs
îngheţat pe feţe de statui.
Pe fiecare treaptă păzeşte un leu,
scara se-nalţă deasupra de nori,
pănă la nivelul când zilele se contopesc
cu anii lumină bântuiţi de vânturi.
Caut scări de stele, să cobori,
înzidit privesc cerul
de unde inima-mi de piatră
spune să nu te mai întorci
şi reci coloanele se aburesc de lacrimi.
Coloane şlefuiesc
în neguri
sapăm tunel,
Învingătorule,
noi fugărim timpul,
vântul instigă
rupe copacii
amprenta de neputinţă doare
şi nu ne oblojeşte
nimeni
unde am putea izbândi.
speranţele căţărate pe vise
gânduri de copil
şi mâini de voinţă
se agaţă de cer,
coloane şlefuiesc
vom înţelege frumosul
înveliţi în cuvinte,
unde luminii nu-i trebuie ferestre
La masa tăcerii
Intr-una din zile
la masa tăcerii
s-a aşezat Dumnezeu şi medita îndelung
la o a doua venire.
Obosit
şi-a strâns toate gândurile
şi a plecat acasă
nevăzut.
De-atunci în lume
cerurile rămân deschise
pentru sufletele curate şi copii.
Oul
Când oul în piatră se va rostogoli,
inima lui
pui de univers va naşte,
de oamenii îl vor urca pe soclu
în pieţele publice
ca pe un vultur.
Taina la masa tăcerii
E vremea când oamenii caută
taina la masa tăcerii,
apa curge-n râul de alături
prin anotimpuri cu veşnicia sub ochi
fără teama de singurătate.
Iar cuvintele sunt ferestre de gând
când atingi cu inima starea
ce înalţă sufletul deasupra de trup,
să se vindece de iubire,
de se dezlipesc faptele de sine
înverzind putreziciunea
unde nici speranţele nu ajung.
Tăceri pe masă aşteaptă şi azi
în măreţia meditaţiei
ce rod gândurile până la os
şi întrebări îţi tot pui
cât respiri miracolul.
Pe scara fără sfârşit
Se aşază întunericul în straturi de vată
şi tăcerea se scurge odată cu teama,
golurile se umplu, între ele pluteşte nevăzutul.
Oamenii se căută pe pipăite cu mâinile,
în ochi au licăriri scurte, diforme,
ce trec prin păduri rămase-n copilărie,
simt cum întinereşte lemnul trupului verde.
Se face dimineaţă-n izvoare şi cer.
Sufletul eşarfă luminoasă n-are umbră
doar un duh care se poate întrupa.
Clipele fug, se strâng în marele Timp
începutul fără sfârşit continuă,
cuvintele denumesc tot ce există.
Sunt germenii unor mişcări ce-şi urmează cursul,
gândurile încearcă să cuprindă măreţia,
să-i fixeze marginile subţiri, puncte şi linii de ordonare,
nimic nefiind definitiv.
Rezultatele obţinute urcă încă o treaptă
pe scara fără sfârşit.
Lumea se-nvârte-n spirală
Pentru că lumea a fost făcută într-o anumită ordine,
ea există prin propria reproducere-n dezordine,
cerul şi pământul îi deschid porţile
sufletul il pune la încercare şi intră
totul se întâmplă între viaţă şi moarte.
În afara noastră este un alt univers fără sfârşit
unde se caută posibilităţi de cunoaştere şi înţelegere,
cu timpul ele cresc deşi raportul scade,
lumea se-nvârte-n spirală.
La masa de piatră
Ne întoarcem în miezul iubirii,
să aşezăm bucuria-n cuvinte
la masa de piatră medităm în tăcere,
în rotunda formă a universului
până pătrunde adânc în lucruri,
de seminţele germinează dezbrăcate
în pământ sub stele cu amfore-n braţe.
Mâinile îţi împlinesc sânii-n mugur,
ovale gurile poftesc sărutu’-n fiecare zi,
de-n odăile inimii înfloresc dorinţele
şi visele îmblânzite capătă trup de pasăre
într-un zbor peste păduri la crepuscul
unde se nasc astre-n aşteptare.
Ochii tăi văd cum se apropie întunericul,
se tulbură rătăciţi în depresiuni
prin care nu trece nimeni, doar vântul
îţi lasă o boare aromată pe faţă,
de parcă de pe drumuri dezbrăcată iubirea
soseşte-n casă odată cu noaptea
şi adoarme-n descântecul mamei.
Sculptorul gânditor cu fruntea-n stele
aşteaptă să-i vină luceafărul la masă.
Întruparea
Nimeni nu mai stă la masa tăcerii,
bunicii sunt plecaţi după piatră
până în miezul munţilor înalţi
unde vor să cioplească porţi
prin care să treacă nepoţii viitorului.
Până la sosirea lor la cină
râul se pregăteşte de învierea sculptorului,
din sub brazda numelui său
ideile devin păsări în zbor
deasupra de coloane nesfârşite.
Ele luminează-n măduva cerului
de unde duhul sfânt coboară
se întrupează în suflete de piatră
ce nu mai mor.
Sculptorul
Brâncuşi îşi ciopleşte gândul
peste inima pietrei
în forme de sărut.
Poarta se deschide
îndrăgostiţii trec
sculptorul moare.
Se aşează masa tăcerii,
pe scaune doar doisprezece
cei care l-au iubit,
Jiul doar murmură.
Spiritul său se înalţă
prin coloana fără sfârşit
apoi familia împuţinată
aşezată pe şase scaune
la masa de parastas
varsă lacrimi în tăcere.
Coloana fără sfârșit
Oul e infinitul care se multiplică,
își păstrează forma perfectă.
Păsările sunt ideea
care iese din inima lui vie,
cu lecția de zbor în aripi.
Tăcerea rămâne un gest
de împărtășire a gândurilor;
nu stă la masă,
caută un scaun de timp,
să-și mărturisească taina-n sărut
înflorind stâlpii porții.
O bucurie dăltuită-n durere
rugăciunea
spusă de cumințenia pământului,
domnișoarei Pogany
înainte de a se ridica la cer.
Pe urmele recunoștinței,
Brâncuși înduioșat a zidit
mineralele pământului
într-o coloană fără sfârșit,
să-și sprijine cerul.
Oul micului infinit
Oul îmi absoarbe micul infinit,
se divide întruna
şi capătă forma perfectă.
Păsările sunt ideea
care ţâşneşte din inima lui
cu lecţia de zbor în aripi.
Tăcerea e doar un gest
de împărtăşanie a gândului;
nu stă la masă –
Aleargă pe alee să prindă scaunul timpului,
memorează forma sărutului
cu o bucurie născută din durere.
Lasă rugăciunea – sufletul pietrei –
în ochi, la cuminţenia pământului,
înainte de a se ridica păsările la cer
pe urmele recunoştiinţei.
Dumnezeu şi-a cioplit cu dalta
marmora cerului nepieritor,
lacrima şi-o sloboade prin ploi,
peste meseni, în curtea casei,
unde i se păstrează în taină un loc.
Poarta sărutului
Abur la poarta unui sărut
unde bat să deschidă,
mirosul fierbinte al pâinii rupte
ce urcă o rugă spre inimi,
magica poartă
în faţa luminii cosmice.
Aştept cu palmele lipite
dulcele ei surâs,
tăcerea care o alungă
cu ochii minţii.
În piatră se coace infuzia
Pe care buzele mele o simt
dragoste devenind.
oul
aș sparge cu un sunet clipa
până când s-ar opri timpul
l-aș închide într-o sferă
ca pe un ou de lumină
dar m-am trezit cu o pasăre
cu aripile întinse mi-a spus
pune oul la clocit în cuibarul
din ovalul lunii pline
clipele se vor opri-n secunde
ca o noapte în prima zi de întuneric
și totuși timpul trebuie pornit
în ceasul dintre viață și moarte
în care curg apele
niciodată nu vor umple marea
cum mișcarea nu va opri sunetul
Rămâne doar zborul
Noaptea-şi omoară întunericul
cu o lamă de cuţit,
pieptul pământului absoarbe
rădăcini din anotimpuri.
Inima închide nesomnul ceasului
în aşternuturile pieptului.
Călare pe caii vântului de nord
ochii mei se sting de aşteptare
şi îşi sapă lumina prin minereu.
Pietrele statui gânditoare
deschid drumul eternităţii,
lăcrimează în clipele de răgaz
în piaţetele oraşelor
durerea lui Brâncuşi.
Se deschide cerul
sub aripile păsărilor,
ne mai rămâne doar zborul
ori mutarea în noi înşine
urcuş prin romburi la infinit.
Zidind în piatră
Încrezători
dau drumul la semne,
zidind în piatră porţi
cu sărutul pe ambele feţe.
Ascultă cântec din fluier
la masa rotundă şi-n taină
foamea a plecat să se culce,
ochii în ochi se pătrund
şi se satură.
Brâncuşi are un mugure ascuns,
izbeşte cu dalta în piatră,
scrie sfârşind în cuvântul
ce iese din fântâni spre cer.
Atingând cu privirea un cuib
rotitor ca un izvor în cremene,
unde lumina gândeşte pe Unul
şi ceilalţi se întrevăd în EL.
Cu zâmbetul, în numele lui,
fructul celest se naşte
cu inima roşie ori verde,
moştenire pământului să-i fie.
Un ou brâncuşian
Voi fi nebănuit ca tunetul
aruncat din senin peste case,
ploaie voi fi şi furtună
cu cel ce rătăceşte cuvântul
în verdele ofilit al trădării.
Chiar aerul primenindu-l,
străluminând coacerea fructului
pus pe o tipsie de lună.
Palmele-mi ude adună sângele
într-un căuş de lumină,
orbitor pe buza unui pahar
unde cade arsă răsuflarea.
Rupt prin semne de întâmplări
mă las purtat de vânt,
ca un cal în creştere sub şa
mai repede decât călăreţul.
Am intrarea în ochi
într-un timp curbat de noroc,
un ou brâncuşian,
aşezat în piaţa publică
şi privesc impasibil universul
cum mă include.
Coloana infinitului
Cine caută cu sufletul arcul luminos
în sferele atinse de înaltul galaxiilor
găsește puterea venită prin ere,
datina și oasele nemuririi
la porțile de piatră dintre generații.
Fulgeră-n inimi iernile lunii,
se descifrează vise în ochiuri de stele;
nimicul existent se șterge.
Coloana infinitului,
virtute a ideii de săgeată în urcare
adoptă și încălzește inimi.
Visează împreună cu păsările,
își deschide vertical aripile
prin siluete de metal,
în zbor,
împreună taie și străpung cerul.
Cu sărutul pe stâlpi
De când trec prin cuvinte cărări foşnitoare
nu osteneşte bucuria,
singurătatea fuge în cutele nopţii,
tristeţile se acoperă cu uitare.
Cad umbre şerpuite din oglinzi,
capătă trup şi-i dau glas luminii,
nopţii din pietre să-i cânt
psalmi prin cuvintele Lui.
De unde te vei pătrunde şi tu
de mierea din miezul vâscos
ce sufletul va face să lunece,
nimicul din noi în pustiu.
Tot strig la ce nu pot să văd,
se înlănţuie tăcerea de pot s-o ating
prin semne ce-mi faci dintr-o umbră,
să trec peste ape străine pe un pod de sudoare.
Iubirea mea nu vrea să ştie,
mereu la tine se-ntoarce,
unde lumina e-n poartă zidită
cu sărutul pe stâlpi.
Brâncuşi
E o masă a tăcerii la care stă
Gânditorul de la Hamangia.
Brâncuşi obosit după călătoria prin lume,
se aşază şi el la masa rotundă din lemn
şi gustă roadele pământului originar.
Suferinţa din gând îşi vede simbolurile
cum se nasc din lucruri simple.
Ideile se cioplesc în masa tăcerii,
pleacă fecund spre poarta sărutului şi coloana fără sfârşit
după ce a iniţiat himere,vrăjitoare, domnişoare, prinţese…
şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa
chiar peşti ori ţestoase zburătoare.
Urmaşii un timp n-au priceput nimic
considerându-l un copil plecat!
Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii
mai mult decât în conştiinţa noastră
de neînsemnaţi muritori.
Brâncușiana
Bat clopotele-n dungă prin oraşe,
Turnurile se-nclină spre apus,
Sub salba rugăciunilor golaşe
Sufletul rămâne-n piatră un’ l-ai pus.
Masa plină de tăceri de-atunci
Pe mal de apă a rămas stimgheră,
Păsări măiastre o să vină-n lunci,
Să le aşezi în ochi câte-o himeră.
Cioplite fin să le dai zborul
Şi oul să rămână sus pe masă,
De sete îţi va fi de infinit, izvorul
Să vină şipotind pân’ lângă casă.
Şi pe alei cu scaune rânduite
Să-şi treacă oamenii sărutul,
Pe sub poartă, nimeni să nu uite
Că nu împărăteşte el pământul.
Cumințenia pământului
Cumințenia pământului
privește în gol orizontul său interior,
lumea-i haotică pierdută în dulcele plin
al neștiinței de sine în care odihnește.
Dezbrăcată de orice orgolii,
cu genunchii și brațele strânse,
pare o stranie făptură
care se apără
de curiozitatea oamenilor
ca sufletul de moarte.
Nenorocirile cad în genunchi,
singure bat clopotele
în turnuri ale tăcerii.
Nimeni nu se miră
doar se întreabă,
ce urmează să se întâmple?
Moartea strânge pe umerii ei
adâncul pământului mamă
ca o balanță a echilibrului
ce măsoară inegal timpul
pentru cei care pleacă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu
Sibiu 10.02.2020
by