O VIAŢĂ DEDICATĂ ȘCOLII

Prof. Andrei Gheorghe

            Cu ocazia activităţii din 13 aprilie 2018, de la Şcoala gimnazială din Cândeşti l-am cunoscut mai bine pe dl prof. Andrei Gheorghe, pe care îl întâlneam, lunar, la şedinţele CL din Verneşti. Aveam să înţeleg de ce-i simţeam emoţiile în glas, pe care le-a şi recunoscut la un moment dat, când a vorbit la finalul activităţii, în luna următoare când, cu amabilitate, a acceptat să fie invitatul nostru la rubrica  OAMENI DE LÂNGĂ NOI.

                Atunci când ne-am gândit să derulăm proiectul verneștitv,  ne-am propus să invităm în faţa camerei  video locuitori ai satelor comunei noastre care au disponibilitatea şi curajul de a împărtăşi şi altora momente din viaţa lor, de a povesti depre pasiunile lor, despre experienţe plăcute şi mai puţin plăcute. Sunt mulţi oameni în comuna noastră care, prin stilul de viaţă, prin caracterul lor, prin realizările obţinute pe căi cinstite, pot fi exemple pentru alţii, în special pentru tinerii de azi cărora li s-a inoculat ideea  „ muncă puţină, bani mulţi”.

Într-o după amiază plăcută de primăvară, e drept cam fierbinte pentru această perioadă a anului, echipa noastră s-a deplasat la Cândeşti pentru a realiza emisiunea în incinta şcolii gimnaziale, în una din sălile de clasă, liberă la momentul acela al zilei.

Interlocutorul meu este fiul acestui sat. S-a născut în anul 1951 urmând cursurile elementare ( ciclul priamar ) în Şcoala de patru ani din centrul satului Cândeşti, cea de Jos, cum zic localnicii. Pentru a înţelege mai bine traseul educaţional al invitatului meu, amintesc aici că sistemul de învaţământ din ţara noastră a suferit în perioada şcolarizării sale, de invitatul meu vorbesc, nişte transformări. De la învăţământul obligatoriu de 7 ani, s-a trecut la cel de 8 ani, prima promoţie de absolvenţi cu 8 clase fiind cea din  1964-1965. O dată cu trecerea la învăţământul obligatoriu de 8 ani, sistemul de învăţământ avea în perioada 1964-1968 următoarea structură: a) grădiniţe de copii; b) şcoala generală cu durata obligatorie de 8 ani, între 7 şi 15-16 ani – de atunci expresia: cei 7 ani de-acasă-; c) şcoala medie de cultură generală ( liceul) cu durata de 4 ani; d) învăţământul profesional şi tehnic; e) învăţământul superior.

Concetăţeanul nostru le-a urmat pe toate, că sigur a făcut şi grădiniţa, chiar dacă a omis să-mi vorbească despre asta, doar că ciclul preprimar nu era atât de bine organizat ca în prezent. Asta spun din experienţă pentru că şi eu îmi încheiam cei 7 ani de-acasă cam în aceeaşi perioadă. Deci elevul Andrei Gheorghe termina cele 8 clase în cea de a doua şcoală a satului Cândeşti, cea de Sus, cea pe care avea s-o renoveze ceva mai târziu, după parcurgerea tuturor treptelor de şcolarizare.

Ca absolvent de şcoală generală, trebuia să opteze pentru o formă superioară de învăţământ. Cum în oraşul Buzău cele două licee ( Haşdeu şi Eminescu) erau cu internat şi părinţii nu aveau posibilităţi financiare pentru a suporta plata lunară, iar singura Şcoală de meserii   era cea care a devenit mai târziu Liceul Agricol, a optat pentru Şcoala profesională de la Plopeni, din jud. Prahova, unde şi-a ales meseria de strungar, din multele care se învăţau în cei trei ani cât dura şcolarizarea. Pe vremea aceea, intrai la un liceu sau o şcoală profesonală în urma unui examen de admitere şi se întâmpla ca numărul candidaţilor să fie mult mai mare decât al locurilor, asta pentru că natalitatea nu era în scădere şi nici migraţia nu era o soluţie posibilă, decât pentru cei care îşi asumau anumite riscuri.

Pentru a-i motiva pe elevi să înveţe, Uzina mecanică din Plopeni venea cu oferta de a-i angaja, după absolvire, pe cei cu nota 10 la lucrarea susţinută în faţa unei comisii de examinare, în două  sectoare foarte bune în cadrul cărora puteau obţine foarte rapid categoriile meseriei învăţate. Tânărul ambiţios de 18 ani lucrează patru ani, din ’69 până în ’73, la Uzina mecanică, făcând în acelaşi timp şi liceul la seral – Liceul Stejarul din Plopeni.

De acum calea îi era deschisă către ultima formă superioară de învăţământ. Cum practicase sport de performanţă-atletism, se înscrie la Facultatea de sport, pe vremea aceea se numea Academia Naţională de Educaţie fizică şi sport, singura din ţară cu patru ani durată, şi în ’77 primeşte repartiţie guvernamentală la şcoala din satul Haleş, ca profesor de educaţie fizică. Ştia că în satul lui e un post, dar la repartiţie n-a mai apărut pe listă. Pentru că se căsătorise la 25 de ani când încă mai era student, ar fi beneficiat de întâietate în alegerea postului, dar cum postul din satul lui dispăruse, scriptic vorbind, a optat pentru unul din vecinătate. Povestea tânărului de atunci mi se pare cunoscută pentru că şi eu am trecut prin emoţiile de la repartiţie când urmăream dacă mai ajunge postul la care mă orientasem până intru  în ordinea mediei. Şi soţia lui a trăit acele clipe ca absolventă a Facultăţii de matematică, dar pentru ea cel mai apropiat post a fost cel de la Focşani. Şi aşa tânăra familie era împărţită în trei locuri: el, la Haleş, ea, la Focşani şi copilul la Ploieşti, la părinţii soţiei-între timp apăruse şi rodul iubirii. După doi, ani problemele se rezolvă: soţia  vine la Centrul de calcul din Buzău iar tânărul profesor de sport se transferă, în sfârşit, la şcoala din Cândeşti să fie alături de părinţii săi bolnavi şi în vârstă,  de unde iese la pensie.

Timpul trece foarte repede când ai un invitat căruia nu trebuie să-i pui prea multe întrebări ca să se destăinuie. Şi totuşi, o ultimă întrebare: Cum a fost perioada de directorat? Grea. A vrut să fie director ca să scoată şcoala din anonimat, aşa că s-a înscris la concurs în 1996   şi l-a promovat. În cei 10 ani cât a fost director a luptat, şi a reuşit, să renoveze şcoala şi să creeze condiţii moderne de studiu elevilor care sunt în proporţie de 80% de etnie romă. A adus calculatoare în şcoală şi o firmă de specialitate de la Craiova să-i iniţieze pe elevi în IT ( Tehnologia Informaţiei). Şi totuşi, un gust amar când a ieşit la pensie! Încotro se îndreaptă societatea noastră? Nemaiapreciind adevăratele valori, către o lume a nonvalorilor.

Vă mulţumesc, dle prof. Andrei Gheorghe, şi vă mai aştept la o viitoare discuţie! Doamne ajută!

O VIAȚĂ DEDICATĂ ŞCOLII II

Prof. Gheorghe Andrei

                După şedinţa CL din oct. 2018, l-am invitat pe dl prof. Gheorghe  Andrei să reluăm discuţia începută în primul interviu  la rubrica OAMENI DE LÂNGĂ NOI, iar dumnealui, cu amabilitatea-i caracteristică, a fost de acord. Nu mulţi sunt cei care acceptă să poarte o discuţie în faţa camerei de filmat din diverse motive: lipsa timpului, trac, teama de a nu arăta bine pe ecran, neimplicarea în lucruri care nu aduc beneficiu imediat sau niciodată, etc..

De data aceasta discuţia o purtăm la CDI(Cabinetul de Documentare şi Informare) al Şcolii gimnaziale „ N.I.Jilinschi” din Verneşti, unde au loc mai toate înregistrările verneştitv. În primul interviu, invitatul nostru ne povestea despre drumul parcurs în desăvârşirea carierei  de profesor de educaţie fizică ca să se întoarcă, mai apoi, în satul natal să profeseze meseria în şcoala unde a învăţat.

Tema întâlnirii noastre este perioada cât a fost director al Şcolii gimnaziale din Cîndeşti, aşa că îl rog să povestească.

Director a fost între anii 1996 şi 2006-10 ani: două legislaturi cu concurs a 4 ani şi 2 ani cu delegaţie. După ’89, când apele încă nu se limpeziseră, la conducerea şcolii din Cândeşti, ca în mai toate şcolile din ţară, s-au perindat cu Delegaţie de la ISJ Buzău mai multe  persoane. La concursul organizat pentru ocuparea funcţiei de director  s-au înscris şi alţi patru candidaţi împreună cu interlocutorul meu. Cu siguranţă  Planul managerial din dosarul prof. Gheorghe Andrei a cuprins obiective realizabile, ceea ce a cântărit  îndeajuns la reuşita domniei sale la concurs.

Primul mandat a fost destul de greu pentru că şcoala  era veche, construită în 1911, şi avea nevoie de lucrări majore. Aşa că s-a apucat de treabă: de împrejmuit  curtea localului, de asfaltări, reamenajări clase, laboratoare, de construit câte-o sală de clasă cănd populaţia şcolară se mărea- e cunoscut faptul că la Cîndeşti factorul demografic este superior comparativ cu cel al satelor componente ale comunei Verneşti. Recunoaşte că i-a fost cam greu  cu partea financiară, depinzând de şcoala coordonatoare din Verneşti, dir. prof. N.I. Jilinschi, şi de primărie ( Oproescu Ştefan). Fiind şi consilier local era cam Gică contra, şi primarul în exerciţiul funcţiunii nu binevoia să-i dea cei 5 % din bugetul local, cât i-ar fi trebuit să finalizeze lucrările.

Ştiind că un director trebuie să se bazeze şi pe colectivul de profesori, îl întreb pe invitatul meu care era relaţia dintre el şi acesta. Răspunde, fără ezitare: Foarte bună. Unii nu voiau să vină la această şcoală, gândindu-se la ponderea mare a copiilor de etnie romă. Dar au rămas. Şi aflu că nume cunoscute şi de mine au fost scrise în cataloagele claselor la rubrica profesori: Marcela Ştefan-soţia fostului ziarist Corneliu Ştefan ( Opinia-Buzău), Mariţa Ionescu-fostă directoare a şcolii din Verneşti, Stănescu Raica-director la Şc. nr. 5 din Buzău. Toate aceste detalii le face în ideea că,  atunci când a preluat conducerea şcolii, şi-a propus să muncească şi să fie deschis cu fiecare profesor în parte venit în echpa sa, cu care discuta în particular,  pentru a demonstra că şi la Cîndeşti se face carte. Şi a reuşit, pentru că dintre elevii de etnie romă au ajuns preoţi, doctori, ingineri. Aceşti copii sunt talentaţi.

În primul mandat a avut probleme de şcolarizare din cauza exodului părinţilor. Prin plecarea acestora la muncă  în ţările europene, a crescut abandonul şcolar, ceea ce reprezinta o problemă  destul de greu de gestionat. Dar,  prin introducerea cursurilor de pregătire suplimentară prin fonduri Phare, a reuşit să elimine aproape în totalitate acest fenomen. De data asta copiii veneau de plăcere la şcoală.

O investiţie bună pentru şcoală a fost proiectul pentru iniţierea în lucrul cu calculatorul. A încheiat un contract cu o firmă privată de calculatoare de la Craiova, care a venit cu aparatura necesară şi cu specialiştii în IT ( Tehnologia Informaţiei). Condiţia era ca şcoala să asigure cazare şi masă  informaticienilor veniţi pentru perioada în care copiii învăţau noţiunile elementare ale computer-ului, bineînţeles că şcoala în cazul acesta a fost familia  directorului. A fost un lucru benefic pentru copii. Unii îşi aduceau şi fraţii mai mici, ţine să precizeze, iar cele 10 calculatoare au rămas în dotarea şcolii.

În al doilea mandat, a apărut oportunitatea refacerii şcolilor pe priorităţi. Pentru a beneficia de aprobarea ISJ Buzău, inspector general era atunci  prof. George Balica-un om de toată isprava, îşi aminteşte interlocutorul meu, era nevoie de întocmirea unui proiect. Pentru acest proiect a avut o echipă formată din profesori tineri, profesori buni care duceau copiii la olimpiade. Adică vrea să spună dl director că profesorii tineri nu prea prezintă încredere când ajung într-o şcoală, dar aceştia au dovedit că merită aprecierea celorlalţi prin rezultatele obţinute. Proiectul a fost aprobat şi a venit şi finanţarea de la inspectorat, mai puţun de la primărie-acelaşi primar Oproescu Şt..

Perioada lucrărilor de renovare a şcolii a fost destul de grea pentru că se învăţa în trei schimburi, în bisercă, la grădiniţă, şi pe deasupra se mai confrunta şi cu problemele create de lucrătorii firmei care câşigase licitaţia. Pentru că la sfârşitul săptămânii, muncitorii nu erau verificaţi de un reprezentant al firmei, aceştia vindeau cimentul oamenilor din sat. Problema furtului de materiale nu era una de neglijat, başca scândura verde pentru duşumele. Până la finalizarea lucrărilor, între scândurile duşumelelor s-au creat  goluri pe care le umpleau cu rumeguş amestecat cu aracet. Pentru aşa o lucrare de mântuială, e clar că directorul a refuzat să semneze recepţia lucrării. Nu era de calitate. Însă, la intervenţia judeţului, a trebuit să semneze.

Imediat după şcoală a refăcut grădiniţa care fusese construită de fostul primar Argăseală, înainte de ’89, pentru copiii membrilor CAP, un fel de grădiniţă cu program prelungit, dar care n-a  funcţionat niciodată. Era făcută din material prost că se putea dărâma. Şcoala din Cîndeşti are şi Corpul 2, amenajat  într-o casă veche  boierească,  renovată tot de prof. Gheorghe Andrei, unde funcţionează o bibliotecă şi o sală de lectură.

Întrebare de final: Sunteţi mulţumit că aţi făcut ceva pentru comunitate?  Îmi zâmbeşte, semn că da şi adaugă: Am fost crescut în spiritul corectitudinii şi cinstei. Eu luam geamul de acasă, de pe solar, şi-l duceam la şcoală în locul celui spart. Dacă şi la primărie am fi avut aşa ceva, comuna ar fi arătat altfel.

Temă de reflectat. Doamne ajută!

Curierul zoreștean, 2018

by

Referinţă Bibliografică

OAMENI DE LÂNGĂ NOI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 februarie 2022