PR. DR. VIOREL COJOCARU
Dumnezeu este atent mereu la activitatea omului, la cererile lui, dar și la căderile lui. Creatorul deseori se minimalizează în fața creaturii ca să fie cunoscut și să-I urmeze calea. Îndumnezeirea omului este o poruncă, nu o dorință opțională. Pentru împlinirea acestui imperativ, Dumnezeu a trimis pe pământ oameni de îngeri, care să lumineze prin cuvânt și viața lor. Avem mii de liste și sute de vieți în sinaxarele noastre cu diverse tipuri și metode de desăvârșire. Harul lui Dumnezeu este într-o continuă lucrare, atât prin cler, cât și prin tot omul care a primit botezul. Preoția este o stare deosebită, unde Duhul Sfânt plinește toate absențele din conștiința omului, mai ales când se solicită acest dar.
Societatea intelectuală națională îl cunoaște foarte bine pe poetul Traian Vasilcău, îl cunoaște prin prisma scrierilor sale valoroase, fiind devotat gândirii critice și poetice. Întâlnirea poetului cu Dumnezeu l-a făcut să fie un profund căutător de dulceața teologiei, înfruptându-se la maximum din cărțile Sfinților Părinți și scriitorilor bisericești. Cunoașterea teologiei l-a redirecționat spre o practică gnoseologică creștină, așa că acceptă cu bucurie chemarea de a fi slujitorul Domnului, pășind cu vrednicie în tagma clericală, în treaptă de diacon. Ajungând la acest moment, Duhul Sfânt schimbă nu doar ritmul peniței, ci și profilul, scopul acesteia. Odată cu primirea Sfintei Taine a Hirotoniei în treapta de diacon, se convertește și opera poetului, se clericalizează într-o formă mistică, duhovnicească, care-și păstrează în același timp și partea ei laico-artistică. Opera diaconului Traian îndeamnă cititorul nu doar la cunoașterea lui Dumnezeu, ci și la trăirea în poruncile Lui.
Este o bucurie să împărtășim acest eveniment al lansării romanului-revelație „Predicile de la pianul din Bibliotecă” în acest cald timp pascal. Pentru că în inima noastră încă mai pâlpâie lumina Învierii, care ne aduce bucuria și încrederea în Dumnezeu. Învierea Domnului se actualizează mereu prin faptele luminate ale oamenilor. Avându-L pe Hristos lângă noi, nu suntem niciodată în întuneric. El ne convinge „cât aveți Lumină, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii” (Ioan 12, 36).
Îl felicităm pe Preacucernicul Părinte Diacon Traian Vasilcău pentru această frumoasă realizare duhovnicească și, nu în ultimul rând, trebuie să spun că toate aceste cărți scrise de Sfinția Sa confirmă canonicitatea Harului preoțesc în Biserica Ortodoxă Română din Basarabia, și iată, vedem un Har lucrător prin părintele. Dacă tot ni se spune că Biserica Ortodoxă Română nu are Har, atunci uitați-vă aici: Aveți un exponent viu, prin care se demonstrează că în Mitropolia Basarabiei este Har. Și nu un simplu har, ci unul din abundență, care luminează poporul prin aceste opere trăitoare. Convertirea literaturii începe imediat după anii ’90, când s-au deșteptat basarabenii cărturari, tinzând și trăgând poporul spre latinizare. Acum trăim un alt capitol al convertirilor, când acești scriitori, cu succes și multă râvnă scriu opere dedicate profilului teologico-artistic, iar pentru noi, avem deja, cu aportul Preasfințitului Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, primul poet cleric.
Lucrarea pe care o face Traian Vasilcău este una de apostolat. De ce? Pentru că în marea știință a teologiei, ca și în filosofie, medicină și alte domenii, există aceste subștiințe: catehetică și omiletică. Aceste obiecte, practic, educă preotul cum să-și ordoneze, să-și construiască o predică, iar titlul „Predicile de la pianul din Bibliotecă” duce imediat la expunerea unor învățături omiletice.
Mi-am dat seama că acest roman-revelație e mult mai mult decât o predică, pentru că ea, predica, se referă la un anumit pasaj din Evanghelie sau alte cărți, pe care sfinții l-au comentat, comparându-l cu opiniile altor sfinți, ori au adăugat ceva individual asupra acelui pasaj.
Cartea „Predicile de la pianul din Bibliotecă” este o parabolă, dacă o putem numi așa. Parabolele sunt utilizate de Domnul Hristos atunci când sunt identificate personaje principale, jucând un rol al evenimentului sau sunt expuse într-un aspect comparat, ca să înțeleagă omul de rând. Dacă putem numi așa, parabola este o formă de a expune tainele cerului pe înțelesul omului. În acest context, la un moment dat, Sfinții Apostoli îl întreabă pe Domnul Hristos: – De ce vorbești atât de codificat, în pilde? Spune-ne mai pe înțelesul nostru. Domnul Hristos I-a răspuns: – Voi nu sunteți în stare să rumegați ce vă spun eu. De aceea o să vorbim prin parabole, ca să înțelegeți despre împărăția lui Dumnezeu și ceilalți oameni (c.f. Marcu, cap. 4). Exact și noi acum asistăm la o parabolă-roman și faptul că Părintele Diacon, atenție!, a fost ales, nu a hotărât din capul lui să ajungă cleric, ca să cunoască tainele lui Dumnezeu mai de aproape.
Dumnezeu, după ce l-a salvat, l-a ales apoi pentru misiune, deoarece, preoția este o vocație, o chemare. Când te alege – lași totul și pleci. Avem exemple frumoase la Sfinții Apostoli. – Să mergeți după Mine, a zis Domnul Hristos ucenicilor, inclusiv lui Andrei, Cel Întâi Chemat, care ne-a încreștinat pe noi, astfel devenind o Biserică Apostolică. Ei au lăsat totul și au mers. Această alegere de a fi cumva selectat din universul acestei lumi, frumoase și intelectuale, nu ține doar de noi. Dumnezeu operează chirurgical în sufletul omului și pe toate le plinește, iar harul Său lucrează din abundență. Mă bucură mult și mă unge pe suflet atunci când poeții vorbesc despre inspirație ca ceva divin, impropriu egoismului uman.
Preacucernicul diacon Traian a avut inspirație. De ce? Fiindcă în facultățile de Teologie mereu ne-au învățat despre faptul că toate cărțile sfinte sunt inspirate de Duhul Sfânt, iar rugăciunea și citirea Sfintei Scripturi este etapa incipientă de a înțelege și sintetiza lucrarea Duhului Sfânt. Cu siguranță, și în prezent Duhul Sfânt se așează în vârful condeiului unui scriitor adevărat și începe a scrie. Această inspirație este o formă de a expune ceea ce a-i gândit tu, dar e o expunere mult mai relevantă, mult mai interesantă și foarte corectă.
După cele trei romane, și acesta este unul catehetico-omiletic și eu îmi doresc ca el să instige cumva tinerii tehnologizați în exces la lectura benefică zidirii lor spirituale. Titlul este foarte sugestiv: Pian-Predică, Pian-Bibliotecă. Ne ciocnim de niște elemente esențiale, care formează cultura unei națiuni. Vrem ori nu vrem, dar Cultura derivă de la cuvântul „cult” – ceea ce include: rugăciune, meditație, asceză, gândire. Iată că și Predica, și Biblioteca, și Pianul vin să îmbogățească cultul omului de cultură a unei națiuni.
Omul este chemat să stăpânească ceea ce a creat Dumnezeu. Depărtarea noastră de natură, de creația divină, este o distanțare de la însușirea și chemarea omului, de la geneza lui. Lucrul acesta îl vedem în Vechiul Testament, în cartea Facerii: „Creșteți și vă înmulțiți, și stăpâniți pământul!” (1, 28), iar în Biserica Ortodoxă a stăpâni nu înseamnă a fi stăpân, ci a avea grijă. A ocroti, a proteja nu înseamnă a fi stăpân. Acest roman amintește omului contemporan de inevitabilul habitat om – natură, natură – om, ca ipostază reciprocă.
Revenirea omului în albia firescului, în mijlocul naturii, prin acest roman ne pune pe gânduri și cred că fiecare dintre noi avem câte un loc al copilăriei, rămas în casa părintească, unde pragurile miros nu doar a singurătate, ci și a var, și a vopsea, chiar și după trecerea sfintei Învieri. Revenirea pe care o face părintele Traian Vasilcău este o virtute esențială a neamului nostru românesc. Un păcat al zilelor de astăzi este nelocuirea caselor părintești. Revenirea este o reanimare a ceea ce au lăsat părinții noștri prin noi înșine.
Aceste romane pentru Biserica Ortodoxă sunt niște prescuri, aduse ca jertfă pe altarul Domnului, în urma căruia trebuie să curgă acea licoare tămăduitoare. Fiecare prescură dusă la biserică se așează pe Sfântul Disc, după care se spală în Sângele Mântuitorului, curățind păcatele oamenilor.
Consider că acest roman, ca și celelalte, de fapt, scrise de Părintele Diacon Traian Vasilcău, vin să spele conștiința omului, atât în aspect moral, cât și în cel național, ca noi să ne punem întrebări despre noi înșine, despre ontologia noastră. Căutând răspuns, să revenim la ceea ce a ajuns Părintele Diacon Traian Vasilcău: a-l căuta cu toată sârguința pe Dumnezeu.
Felicitări, Preacucernice Părinte!
Ne rugăm la Bunul Dumnezeu să vă țină sănătos și să vă îmbogățească în continuare cu mult-mult Har, așa încât să reușiți să umpleți altarele bibliotecarilor noastre cu asemenea prescuri.
Doamne, Ajută!
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..