Viața, pentru fiecare dintre noi oamenii se diluează pe ea însăși când întrerupem comuniunea cu ea. Nu există dereglare mai vinovată ca bravada de a lua avans de distanță și viteză față de propria viață. Cu nimic nu trebuie să menții cadența și interacțiunea mai strict decât cu viața, că nimic nu lunecă mai viclean pe sub ochii noștri, nimic nu trece mai repede și pe nesimțite ca ea.

Iată așa, într-o zi ne dăm seama că în timpul în care ne aflăm la un moment dat este deja prea târziu pentru noi. Intrăm parcă în panică, vibrează în noi o teamă, o întrebare fără răspuns, o mirare, o dezolare. Uneori ni se arată cea mai crudă fațetă a adevărului inefabil că de acum pe noi, oricare dintre noi, chiar dacă nu suntem încă  ajunși la un moment terminus în care să ne dăm seama că până acum nu am făcut destul, în tot cazul, ne izbește în față realitatea că puține mai sunt lucruri fundamentale pe care le mai putem face…! Aceasta-i clipa în care privim în amintiri ca-n inimi, iar gândul ne subjugă ca pe robii propriilor noastre nostalgii dureroase…, suntem mai singuri, mai străini în lumea noastră, iar noi înșine căutăm chipuri și le zărim vag, strigăm și ne răspund tăceri adânci, încremenite, stăm împietriți…! Fără să însumăm pe cei ce-au avut o înrâurire în viața noastră ne dăm seama că numărul lor real și actual rezultă din scădere nu din adunare, preponderența aparținând celor absenți.

Azi, când confluența unor două începuturi și unor două sfârșituri de secole și milenii este trasabilă și prin viața mea, în sensul că pentru mine este doar preambulul sfârșitului fără transcendență nici măcar în speranța vreunui palid început, căci într-o viață de om am examinat cel puțin realitatea nezdruncinată a fenomenului natural al putrezirii, îmi pun o întrebare grea, descumpănitoare: unde am fost eu pe când ne-au plecat atât de mulți artiști, dureros de mulți, de parcă ei au ieșit dintr-o lume ce a fost și a mea înspre o lume ce nu e a nimănui; azi, din lumea remușcărilor mele prezente mă întorc în lumea simplei mele impasibilități de atunci, îi caut în zădar, îmi dau seama că au trecut pe lângă mine, am trecut pe lângă ei…, ei rând pe rând dispărând.

Ce mulți artiști ni s-au stins…! Teribil de mulți…! Înmărmuritor de mulți…! Ca niște stele căzătoare arzând în prăbușire precum într-un ultim ceremonial al vieții, luminos, feeric…! Aș putea accepta consolarea de a lua în calcul că numărul artiștilor pe care nu-i voi vedea niciodată va fi infinit, dar ar fi absurd să îi regret acum când ei nu există, pentru că se vor stinge la rându-le pe când nu voi mai exista eu. Îmi adun însă gândurile față de cei cărora le-am fost contemporan, unora mai fiindu-le, pe unii cunoscându-i și iubindu-i. Pe cei dintre ei care au plecat în lumea despre care se vorbește tot și nu se cunoaște nimic îi regret…!

Unul ca aceștia se numește Paul Basarab, artist actor, grăbit să plece mai repede decât timpul însuși lasă loc măcar de un ultim rămas bun celor mai mulți dintre cei pe care netimpul îi culege ca pe boabe o mașină de secerat și-i face dispăruți ca și cum nici nu ar fi existat vreodată. În cursă cu propriu-i timp actorul a trecut primul linia de sosire.

Personal nu l-am întâlnit niciodată, traseul său a fost scurt și pe o direcție diferită de a mea, printr-o viață stoarsă până la picătură de el, ca să o exploateze pe cât ar face-o un om lăsat de bunăvoie în solda ipoteticului destin, între două borne temporale oarecum la distanță scurtă una de cealaltă: 9 martie 1948 – 26 februarie 2012. Am cunoscut-o însă pe nepoata actorului, Monalisa Basarab, actriță și ea la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, frumoasă, cu superbitate feminină plăsmuită magnific în tablourile Renașterii – eu nu fac un exercițiu de forță a vreunei aptitudini vizionare spunând că Sandro Botticelli i-ar fi făurit mirabil chipu-i fermecător luminat de cerul albastru al ochilor frumoși ca două vitralii florentine, înflorit de doi trandafiri albi de dulceață, vibrat de umbra unui surâs ce-nconjoară ca o ramă splendidă dinții-i albi lucitori ca luna…, trupu-i grațios, păru-i ca o lavă de aur curgând pe umeri frumos sculptați cu daltă de meșter contemporan lui Botticelli, un mers grațios deși intrucâtva inflexibil, dar întocmai de aceea aprinzând adorația ce-ar izvorî uimitor dacă dintr-un tablou una dintre Grații s-ar desprinde și ar coborî într-un salon imperial de bal ca să danseze cu un principe ce o iubește…!

Ea, Monalisa mi-a vorbit despre unchiul ei, actorul Paul Basarab. Frumos, cum vorbește ea, dar și nuanțat într-o lumină a recunoștinței, căci îi datorează unele sfaturi și exerciții pregătitoare, cu rezultat favorabil, anterioare susținerii examenelor de admitere la facultatea de actorie. Cunoscând, așadar, pe actriță, deducând că ea și unchiul ei pot însemna o piatră de fundamentare a unui talent de familie, ceea ce nu e nejustificat a se afirma, mai cunoscând-o și pe sora actriței, Dana, tot frumoasă – urâtul în această familie n-a aflat ușă deschisă și loc de oaspete la masă –, mai cercetând, căci am scris interviuri și eseuri despre Monalisa, pe părinții artistei, stinși prematur din viață amândoi, precum și pe unele rude ale sale, am dovada că zicala cu așchia și trunchiul este adevărată și-o pot dovedi cu exemplul viu al familiei Monalisei Basarab.

Într-o formă spicuită, pe cât am dreptul să o fac în baza a ce și cât cunosc în momentul acesta despre actorul Paul Basarab, pot spune următoarele:

Este absolvent al IATC Bucureşti, promoţia 1974, de la absolvire slujind scenei preț de peste treizeci de ani  pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca. Pentru exactitate de date și în numele obligației de onoare a citării sursei preiau chiar de pe siteul teatrului următoarele:

„Actor dăruit cu vigoare dramatică, prestanţă scenică şi cu o voce cu un timbru special, Paul Basarab a jucat în peste patruzeci de spectacole în regia lui Aureliu Manea, Mihai Măniuţiu, Mircea Marin. Ultimele două apariţii au fost în spectacolele «Când noi, morți, înviem» de Henrik Ibsen, regia Cătălina Buzoianu şi «Cântăreața cheală» de Eugène Ionesco, regia Gábor Tompa. De neuitat rămân spectacolele de poezie pe care le-a interpretat şi regizat:
«Terra Incognita», în memoria actorului-poet Emil Botta, pentru care a fost recompesat cu premiul III de interpretare pe ţară; «Eu nu strivesc corola de minuni a lumii» de Lucian Blaga, «Graiul neamului» de George Coşbuc, Radu Stanca – recital.
Glasul său se confunda cu glasul poeziei. S-a remarcat în special în spectacolele Blaga, fiind premiat în repetate rânduri: Premiul I la Festivalul Naţional de Teatru Bucureşti, 1995 («Liturghia marelui anonim», regia Mircea Marin), Marele premiu la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, Sebeş-Alba, 1997, Premiul I la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, Sebeş-Alba, 2000.
Paul Basarab făcea parte dintr-o categorie anume de actori cerebrali şi de nobleţe scenică din ce în ce mai rari pe scenele noastre. Memoria lui va dăinui în amintirea colegilor şi a celor care l-au admirat şi aplaudat.»

Acesta a fost artistul actor Paul Basarab. Despre el se poate și trebuie scris mult mai mult. Este un făuritor al actului artistic de valoare pe care istoria culturală a României va veni vremea cândva să îl absoarbă în cronicile ei nescrise încă. Să nu încetăm niciodată să credem că vor fi…! Mirarea este exercițiul minții, gimnastica vastului computer uman cu circumvoluțiuni ca niște artere stradale, unele cu circuit închis ca să nu umble nimic și nimeni de colo colo, dacă nu cumva, în stil pur românesc cineva sare pârleazul, abuziv și împotriva Lui Dumnezeu siluind creierul în exterioritatea naturii umane, cel mai adesea. Mintea nu trebuie întinsă prea mult și permanent de caleidoscopuri senzaționaliste încât să simtă omul că deja e prea târziu pentru el în această lume ce i se pare urâtă…! Privind-o măcar o clipă pe actrița Monalisa Basarab nu mai poți avea această impresie…!

(Aurel V. Zgheran)    

by

Referinţă Bibliografică

Paul Basarab. Primul la sosire în cursă cu propriu-i timp  / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 august 2025