Volumul de poezii semnat de Gheorghe A. Stroia („sunt… visez… rămân” , Editura „Armonii Culturale”, Adjud – Vrancea/ 2015, redactor Maricica Stroia) are o dedicație de suflet pe care o reproducem:

„Autorul adresează sincere mulțumiri, excepționalei poete și traducătoare de limbă engleză prof. Elena Angheluță Buzatu (poet, romancier, critic literar) și editoarei de limbă engleză prof. Teresa M. Ward Editura D. care, prin strădaniile dumnealor, au făcut posibilă apariția acestei cărți în limba engleză” și română, desigur.

Poezia lui Gheorghe A. Stroia trebuie citită în paradigmă „transmodernă” (după Theodor Codreanu).

Nu aflăm în creațiile sale nimic din ceea ce au introdus în poezie postmoderniștii: parodia, bășcălia, intertextualitatea, (o formă de plagiat!), vulgaritatea, ludicul, kitsch-ul, sexualitatea, pornografia ș. a. – ceea ce, dealtfel, a și dus la decesul unei astfel de poezii.

Autorul a îmbogățit dictonul Descartes-ian: „Cogito, ergo sum”

Existența este izvorul de inspirație, sursa principală de creație, după care urmează visul, fantezia, harul, procesul alchimic al transformării vorbelor și verbelor în artă și supraviețuirea prin ea.

Punctul de pornire al creației sale este Logosul, „Codul genetic al lumii” („La început a fost cuvântul”). Poezia care deschide volumul nu este întâmplător intitulată „Focul.”

Dintre momentele zilei se pare că cel mai poetic este amurgul, de aceea poetul se confundă cu el. „Turta coaptă pe vatră” la care visează ne duce cu gândul la raiul copilăriei, la tradiție, la dragostea și duioșia maternă. Poezia este amintire, regret, nostalgie, tristețea raiului pierdut dar și regăsit prin artă.

Focul care rămâne simbolizează sărbătoarea inimii și a spiritului divin. Focul poate fi și purificator și regenerator dar poate simboliza și revolta prometeică.

Focul separă, în athanor,  nisipul existențial de aurul creației. Conform „Dicționarului de simboluri” (Editura „Artemis”, București/ 1994) , focul poate veni din cer dar și din flacăra interioară, inima fiind vatra. Focul este imaginea lui Dumnezeu: lumină și adevăr.

Dintre cele patru elemente fundamentale, elementul vital este apa („Apa stelelor”).

Trei sunt simbolurile apei: originea vieții (întoarcerea la origini), mijloc de purificare și centru de regenerare. Creația „Apa stelelor” poate fi interpretată ca un crez artistic.

„Lacul albastru”, eminescian, devine asemeni poetului, axis mundi: „trestia/ bătută/ de vânt” și „umbra luminii/ în apa stelelor”, sunt metafore care-l definesc.

Tot în legătură cu apa: salcia plângătoare este pusă de regulă, în legătură cu moartea, invocându-se sentimente de tristețe dar ea poate fi, în același timp și arbore al vieții, simbol al nemuririi, gândindu-ne cât de repede înverzește în pământ umed:

„Sunt/ râul/ învolburat/ printre ciuturi/ visez/ o matcă/ lină/ săltând/ peste pietre/ rămân/ apa/ cu chipul/ răsfrânt/ în plângătoare sălcii.”

Simbolismul apei se manifestă și-n celelalte creații, în care sentimentul de tristețe domină: „lacrimi”, „prag de lacrimi”, „lacrimi dulci”.

„Jocul” (secund) al poetului începe fie „În zori”, când pământul se lasă  sărutat de „raza de soare”, fie în momentul următor al zilei când „privirea” sa se înalță peste „turle arămii” până când coboară  „cerul pe pământ” iar el hoinărește „printre stele.”

Dacă cele trei vorbe: „sunt, visez, rămân”, ne îndeamnă să afirmăm că poezia lui Gheorghe A. Stroia este una cerebrală, având limpiditatea? și lapidaritatea haiku-ului, ea nu este total lipsită de sentiment:

„Neaua/ scârțâind/ sub pași grăbiți” îi aduce aminte de „graiul/ cuminte/ al mamei” și de „satul/ cufundat/ în albe neguri.”

Poezia nu are vârstă, așa încât „timpul” rămâne „uitat/ dincolo de orizont.”

Motivul cocorilor este vechi în poezie și tot timpul nou.

Cocorul simbolizează longevitatea și fidelitatea dar și naivitatea. Zborul cocorilor, pasăre exotică, este zborul fanteziei, înrudit cu cel al dorului de depărtări: „Nemuritorii zboară călare pe un cocor.”(op. cit.). De aceea, poetul rămâne în „aripile/ cocorilor/ învățând zborul.”

Verdele nu este bacovian anunțând „o nouă primăvară pe vechile dureri”, ci o primăvară „gonind peste dealuri” invadată de „cânturi de ciocârlii.”

Poetul, în ipostaza sa de potir, „cu vin rubiniu” este, prin arta sa, prin sângele său, „băutura vieții sau a nemuririi” pentru cei însetați de cultură, de cunoaștere, de frumos uman și artistic.

Cel mai profund simbol al ferestrei îl întâlnim în celebrul distih al poetului academician Nicolae Dabija:

„Doru-mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.”

Fereastra, din volumul aflat în discuție, tot deschidere înseamnă spre lume, spre soare, spre lumină, spre univers, până nu vine „înserarea.”

„Îngerul a strigat”, amintind de capodopera lui Fănuș Neagu, este evident, de inspirație biblică.

Visul poetului Gheorghe A. Stroia de a deveni „vas/ în care să încapă/ euharistia” este un vis frumos, jinduit de toți poeții credincioși.

În ploaia de metafore a întregului volum, strălucesc epitete, comparații, antiteze: „Sunt/ poarta/ ce se deschide/ spre lumină/ sperând la clipa învierii/ visez/ să ard/ ca lumânarea/ în preacurate mâini/ rămân/ doar raza de lună/ dorind/ să guste/ din lumina soarelui” (pag.22)

Fragilitatea și efemeritatea  vieții în fața timpului și a naturii eterne au fost deplânse din veac în veac de către poeți:

„Numai omu-i  schimbător/ Pe pământ rătăcitor/ Iar noi locului ne ținem/ Cum am fost așa rămânem” (Mihai Eminescu). (Din nefericire, astăzi codrii cad palancă la pământ sub securile nesățioase ale străinilor !)

Referitor la această temă, poezia lui Gheorghe A. Stroia are o altă „Nuanță”:

„sunt/  vreascul pădurii/ temător de/ lumină/ visez/ verdele mlădiței/ din/ luminiș/ rămân cenușiul/ în nuanță de verde.”

Cu „rănile liniștii” pe cale de a se vindeca, poetul își continuă „Zborul ascuns”:

„sunt/  susur de izvor/ peste/ însetate inimi/ visez/ să împlinesc/ cântul/ de păsări călătoare/ rămân/ zborul/ ascuns/ într-o aripă frântă.” De la cinismul postmoderniștilor, trecem la kinismul poetului „Kinismul Dumnezeului treimic” (Theodor Codreanu).

Asemeni sacerdoților din vechime, poetul își construiește un templu de cuvinte, în inima sa ca într-un munte, loc de reculegere, de rugăciune și de pomenire:

„Sunt/ templu/ ascuns/ pe creștet de munte/ visez/ să fiu călcat/ de pasul/ pelerinului/ rămân/ lăcaș tăcut/ sperând că Dumnezeu/ va locui cândva acolo.”

Aflat, ca noi toți, „În marea trecere” (Lucian Blaga), Gheorghe A. Stroia uită de „Zidul plângerii” peste care vin „anotimpuri de gheață” și măsoară, cu sensibilitate și cu seninătate, „pasul trecerii.”

prof. Petruș Andrei

Membru al USR

by

Referinţă Bibliografică

PETRUȘ ANDREI – LECTURI EMPATICE: Gheorghe A. Stroia – „Sunt, visez, rămân”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 aprilie 2017