L-am cunoscut prin anul 1978.  Era redactor la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova.

Scund, uscățiv, cu o mustață mare ce-i acoperea întotdeauna zâmbetul, cu tolba plină de promisiuni, Ion Rusu – Șirianu era o ființă plină de ciudățenii. Înțelesesem că o vreme fusese redactor la postul de radio din Craiova. N-aș putea spune că excelase într-un domeniu anume. Cei ce-l cunoșteau mai bine spunea despre el că are spatele tare, că publicase o carte polițistă împreună cu un director general din Departamentul securității, In Bodunescu, ajuns inspector șef al securității din Mehedinți. Din cauza asta era de temut și tot din cauza aceasta își permitea multe ieșiri verbale și comportamentale nonconformiste.

Nu știu dacă a mai scris ceva, știu doar că era redactor la secția de literatură social-politică a editurii, secția cea mai grea și mai dificilă. La acea secție a fost repartizat în 1978 manuscrisul cărții mele Nicolae Iorga. Concepția istorică. Prietenii mă avertizaseră că la Rusu nu trebuie să te duci ,,gol”. Și nu mă duceam. Întotdeauna băutura era binevenită. Întotdeauna mă asigura că-mi va publica lucrarea, ba chiar mi-a înscris-o în planul editorial.

Amintirea ce mă leagă de Ion Rusu-Șirianu   mi l-a definit întotdeauna într-o lumină, poate, nedreaptă. Poate l-am judecat prea aspru, poate că nu era decât o victimă, un om complexat. Nu știu! Relatarea de mai jos îmi justifică însă rezerva.

Mă aflam într-o seară în Craiova, pe strada Unirii, împreună cu Părintele Dumitru Bălașa. Istoric cu experiență, om în vârstă, cunoscut în lumea istoricilor și a oamenilor de cultură, Părintele Bălașa ,,mă adoptase” ca ucenic al său. Venisem fiecare a Craiova cu treburi diferite și ne întâlnisem la Căminul Preoțesc ,,Renașterea”, unde rămâneam peste noapte. Ieșisem puțin împreună ,,să luăm aer”.

La un moment dat, cineva a venit pe la spatele nostru și ne-a luat prietenește de după cap. Era Rusu-Șirianu. ,,- Vreau să beau ceva în seara asta cu popii mei!” – a spus el. L-am recomandat Părintelui Bălașa, care nu-l cunoștea. Înțelegând că am cartea în grija lui la editură, Părintele Bălașa a acceptat să meargă la restaurant. Ne-am dus la ,,Jiul”, undeva în Valea Vlăicii.

Eu cu Părintele Bălașa am băut apă minerală. Rusu a comandat câteva feluri de băuturi alcoolice. M-a uimit și pe mine și pe Părintele Bălașa cu memoria lui. Reproducea impecabil pisanii vechi de biserici și mănăstiri, fragmente de documente și letopisețe. Te convingea repede că ai în el un cărturar de elită sau, cel puțin, un om car a citit mult.

De la o vreme și-a pierdut controlul. Limbajul i-a devenit suburban. Părintele Bălașa s-a scuzat și a plecat. Pe mine m-a reținut. M-a amenințat că a doua zi îmi restituie cartea, dacă-l las singur acolo. Vorbea tare, atrăgea atenția. La un moment dat a început să înjure un cetățean de la o masă învecinată. Puțin a lipsit ca respectivul să nu declanșeze scandal. Mai fericit aș fi fost dacă s-ar fi deschis pământul și m-ar fi înghițit în acele momente! Striga în gura mare că sunt preot și asta mă scotea din minți. Nu era locul meu acolo, dar trebuia să suport. Muncisem prea mult la cartea aceea. Publicarea depindea de el!

Cu mare greutate a acceptat într-un târziu să plecăm. Am plătit eu consumația și am plecat. De la terasa unde eram a trebuit să coborâm pe o scară exterioară. A început să înjure partidul și pe alte mărimuri ale vremii. Un milițian era sub scară. L-am auzit: ,,- Ține-ți gura, că te umflu!” Rusu a replicat cât a putut de rate: ,,- Trăiască Partidul Comunist Român!” ,,- – Pleacă acasă, că te umflu!” a zis milițianul, nelăsându-se intimidat. Mi-era de-acum frică de-a binelea.

Se clătina rău și trebuia sprijinit. Nu știam unde vrea să ajungă. Din balans în balans ne-am trezit la poarta editurii, undeva pe strada Unirii. M-a chemat înăuntru. Am refuzat categoric. Era trecut de miezul nopții. A descuiat și a intrat. Mi-a pus în vedere, autoritar, să-l aștept. Nu puteam să plec. A revenit într-un târziu cu 3-4 sticle de băutură în brațe. Le primise în timpul zilei de la autorii care aveau cărțile la el. Am pornit pe Unirii. A început să tune cu glasul său baritonal: ,,- Părinte…., popo, în noaptea asta mergi cu mine la curve!” Repeta asta mereu.

În acel moment s-a rupt ceva în mine. N-am mai putut rezista. Depășise orice măsură. Muncisem ca robul mai bine de cinci ani la cartea cu pricina, dar în clipa aceea am găsit tăria să renunț la tot. M-am desprins de brațul însoțitorului meu și am luat-o la fugă. Nu mai fugisem demult așa. parcă m-ar fi urmărit miliția sau o haită de câini. Îmi vâjâiau tâmplele.  Din urmă se auzeau răcnetele bețivanului. Simțea o plăcere diabolică să strige cât îl țineau bojogii ,,popo!” Era liniște în jur și strigătele lui se auzeau până departe, pătrundeau în case, în urechi. Parcă auzeam șoptindu-se după geamuri: ,,-Auzi cu ce se ocupă preoții!” Of!

Era primăvara, când s-a petrecut incidentul de mai sus. Până toamna n-am mai trecut pe la editură. Vorbisem între timp la telefon cu Domnul Acad, Ștefan Pascu de la Cluj și se arătase dispus să-mi citească manuscrisul și să-mi facă referatul fără de care manuscrisul nu putea să plece la Ministerul Culturii pentru aprobare. I-am dus lui Rusu-Șirianu ,,drogul”, o sticlă de țuică de prună și l-am rugat să-mi trimită manuscrisul la Cluj. Mi-a promis c-o va face în următoarele zile.

Timp de mai bine de doi ani  m-a dus cu vorba. Fie că-mi promitea că-mi va trimite manuscrisul, fie afirma cu mâna pe inimă că l-a trimis deja. Cred că am făcut mai bine de trei-patru drumuri la Cluj. L-am pus și pe Domnul Pascu în situații penibile. I-a dat telefon, l-a rugat el însuși ca să-i trimită manuscrisul și abia într-un târziu a făcut-o….!

A mai trecut apoi un timp până când Domnul Pascu și-a găsit timp să citească manuscrisul meu, apoi până mi-am refăcut eu lucrarea conform îndrumărilor sale. Mi-a făcut referatul, ba chiar și prefața cărții.  Înarmat cu cele două materiale atât de importante, am pornit-o spre Craiova, convins fiind că de acum nu va mai fi nici o piedică.

Am ajuns la editură dimineața, la prima oră. Am aflat repede că-n dimineața aceea Ion Rusu-Șirianu fusese găsit spânzurat în propria sa casă. Am cumpărat niște flori și m-am dus și eu cu câțiva funcționari ai editurii. Avea o vilă somptuoasă. Însoțitorii mei spuneau că cea mai mare parte din construcție o făcuse personal. Într-un hol imens o scară ducea la etaj. Un balcon cochet făcea legătura între uși, între camere. De balustrada balconului legase o frânghie. Acolo își găsise sfârșitul. Fața lui arăta buftăvită, prea îmbătrânită pentru cei circa 50 de ani ai săi. Îl plângeau cei doi copii ai săi, liceeni și soția, o femeie foarte frumoasă, profesoară universitară.

Moartea lui a rămas o enigmă pentru toți cei care l-au cunoscut.

Cartea mea a rămas în editura de la Craiova șaptesprezece ani, după care, socotind că a așteptat destul, mi-am luat-o și-am publicat-o la altă editură în câteva luni. Era însă în… 1995!

Dumnezeu să te ierte, sărmane![1]

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda