La început,
Iubirea venea spre noi cu brațele-ntinse,
Ca un izvor ce cântă-n albe visări aprinse,
Îngânând sub zori un cântec fermecător,

Purtând în palme darul unui sfânt început de dor.
Plină de tandrețe în ale ei multe încercări,
Umplea rănile dimineții cu mănunchi de flori,
Dând zilelor un gust de fericire și zbor,

Până când adierea ei s-a stins în târziu, ușor.
Bătu la ușa omului, dar n-a auzit-o nimeni,
Nimeni n-a deschis zăvorul inimii-n ruine.
Dar ea nu era tristă și nu regreta nimic,

Căci dacă n-ar fi fost mare, ar fi fost un vis prea mic.
Și o spunea convinsă, cu glasul neînfrânt:
— „Nu am ajuns pe culmi, dar nici învinsă nu sunt!
Nu vreau să mă opresc din cântecul meu acum,

Când glăsuiesc, și viața-nvie din cenușă și scrum.”
În cele din urmă, zări o fereastră uitată,
Intră subțire, în odaia de umbre pătată,
Se ghemui în colțul cel mai întunecat și-așteptă,

Până când o mână de fier o simți… și-o captură nedreaptă.
O ținea prizonieră, crezând că o deține,
Dar Iubirea-i șopti printre gratii fine:
— „Tu nu iubești, omule, tu vrei doar să stăpânești,

Tu nu ai nevoie să simți, ci doar să te amăgești.”
„Voi alege un alt loc unde să cad, ca o sămânță,
Voi semăna ogorul cu speranța, în sfântă biruință,
Va încolți un nou vlăstar din pământul cel rar,

Din care va crește iubirea viitoare, ca un har.”
Și o spunea convinsă, privind spre piscuri:
— „Încă n-am ajuns, dar nu pier printre riscuri!”
Iar minunatul ei picior de plai, în splendoare,
Era oaza de rai cu gust de veșnic soare.

camelia opriţa, decembre, 2007, roma

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Prizoniera: Odă Iubirii Neînvinse/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 august 2024