Cronica timpului contemporan cultural – șevaletul tablourilor caligrafiate…! Pe ea, autorul își sprijină pânzele gândurilor sale limpezindu-le, zugrăvindu-le pe registre, în chenare, în medalioane, în registre…, pe ea amestecă el culori din sau dincolo de spectru, ca un bolnav de speranțe ce se trezește un nebun bolnav de dezamăgiri…, pe ea el așterne emoții ca niște bani depuși într-o pușculiță – întotdeauna există cineva care să considere expirate sentimentele, așa cum întotdeauna există o bancă în faliment ori o lege de stabilizare ce păgubește prin devalorizarea banilor agoniseala de o viață de om…!

Așa curg vremurile în care trăim, iar de aceea eu, în acest răstimp românesc straniu, în care crește de la o zi la alta ambiguitatea peste gândirea neînstare să mai proceseze nici măcar un fir de lumină a adevărului, îmi pun numele mai ușor și meritat, pasămite, de uitat decât de ținut minte, pe o cronică de spectacol magic și atât de frumos, încât nu se poate să nu fiu atent ca să nu știrbesc nici cu un singur cuvânt grandoarea și splendoarea lui. De aceea decid să și alcătuiesc o cronică de spectacol ca pe o drumeție muzicală într-o seară argintată de toamnă și înflorită de stele la Bacău…!

Dintru început aș vrea ca înaintea cuvântului scris să vă închipuiți strigătul bucuriei mele că la Bacău, în seara lui 15 octombrie, miez de toamnă aurie, molcomă și melancolică,  un concert folcloric despre care ar trebui să se scrie mai mult, mai profund și de către mai mulți slujitori ai pierdutei noastre literaturi jurnalistice, a reușit să țină departe de capcana politicii și vervei opiniilor conflictuale un numeros public ce-a umplut vârf spațioasa sală de spectacole a Teatrului de vară „Radu Beligan”. N-a mai existat obișnuința ca primele rânduri din sală să fie rezervate vremenicilor politici și nu s-au mai adresat cuvinte ovaționale către ei, mai presus de cele cuvenite artiștilor, realizatorilor și publicului, căci iată așa, după ce că ne vlăguiesc de tot oamenii aceștia îi mai și preamărim. Publicul a fost omogen, distribuit pe întreg cuprinsul sălii de spectacole, fără deosebiri de categorii sociale și notorietăți politice. Măcar aici și în astfel de contexte se cuvine să fim în comuniune și egali.

„Vinovat” în primul și-n primul rând de această biruință a vieții estetizate prin arta muzicală, unul dintre „vinovați”, căci toți, inclusiv publicul sunt „vinovați”, este Adrian Onuți, om de afaceri de succes ce știe și vrea să croiască banilor încă o cale afară de cea către conturile personale: în contul actului cultural și artistic întru binele sufletesc al celor ce la rându-le iubesc arta, cultura și pe făuritori.

„«Rădăcini» – spectacolul care ne întoarce acasă prin cântec”, acesta este genericul ales atât de inspirat, cum, de fapt, concertul, fiind, a trebuit să se și numească. Nu putea fi găsit unul mai clar, just și frumos pentru un eveniment muzical mirabil, sublim…, o splendoare, un crug de stele luminoase, o sărbătoare a muzicii folclorice. L-am privit, ascultat și simțit ca pe o revărsare de vibrații, din toată ființa mea, pe întinderea de timp a patru ore, la Bacău.

Pentru că pur și simplu nu am eu de ce să pun alt titlu evenimentului unei seri de artă și cultură în act, ziditor de viață sufletească curgătoare prin cultura, credința și tradiția neamului nostru românesc ce pe alocuri și-a scris propria-i istorie în cântec popular, în poezia cântecului popular, în jocul popular, în portul popular, în bogata comoară a creației populare totale și neprețuite, titlul textului prezent scris acum în formă de cronică de spectacol spre a rămâne pentru mâine în formă de amintire sentimentală, ca poveste frumoasă a unei seri muzicale magice, am hotărât să îl mențin întocmai cum a și fost alcătuit frumos și edificator de către cine l-a inițiat, sprijinit și transfigurat în act muzical mirific.

„Vinovați”?! Spunem și reamintim fără să ni se pară nicio clipă că este prea mult: toți cei ce și-au adus aportul la finanțare, regie, organizare, distribuție, public… fiecare dintre ei ca parte a unui întreg perfect rotunjit, funcțional.

Referitor la regie este cuvenit de spus că ilustrează profesionalismul impecabil, dăruirea, iubirea, efortul de a înveșmânta evenimentul luminos, solemn, fidel, cu respect pentru valoarea patrimonială a artei și culturii tradiționale, populare și folclorice românești ceea ce acordă firman pe viață de tezaurier spiritual a toate acestea regizorului Cosmin Alexandru Man. Iar tezaurierul financiar, fără de care nimic nu s-ar fi putut, este, a fost și nu e loc de îndoială că va fi întotdeauna un alt „Mecena” al artiștilor – iată că avem doi, celălalt fiind „mareșalul” Ion Antonescu: Adrian Onuți, român bucovinean cu inima mare cât soarele și la fel ca soarele scăldată de o lavă de aur, iar cu sufletul înflorit de noblețea și bunătatea omului pentru oameni, căci fiind binefăcătorul artiștilor este totodată al publicului pe care-l rupe de propriile griji și mâhniri sub a căror apăsare și-ar suporta singurătatea ca sub o platoșă. Un concert ca cel despre care vorbim acum este o eliberare, o estetizare a vieții, o bucurie, o fericire, o vindecare și reunire vastă a publicului în comuniunea muzicii…!

N-am putut să nu mă risipesc de bunăvoie în preambulul de mai sus, însă în aceeași măsură găsesc necesar să și scurtez pentru concluzie, ca să se înțeleagă mai ușor: cronica de spectacol oglindită în rândurile de față se numește „«Rădăcini» – spectacolul care ne întoarce acasă prin cântec”, pentru că acesta-i genericul ales inspirat și frumos de făuritorii lui, iar eu am hotărât nu să îl schimb, ci doar să îi mai adaug un contur cu propriile-mi impresii afective în primul și-n primul rând.

Nu pot făptui aceasta mai bine decât introducând cuvintele de încheiere a proiectului în care se întegrează concertul, căci vorbim acum despre o încheiere temporală, după cum am dedus personal din discuția purtată cu excelentul, amabilul regizor Cosmin Man, om de rară eleganță a conduitei iterumane, inteligent, deosebit de sociabil, care mi-a spus că dorește să prelungească proiectul într-un turneu național de concerte. Această discuție nu am purtat-o și cu omul nu mai puțin de omenie decât formidabilul regizor, cu o forță și o largă disponibilitate de a deveni într-o clipă prieten cu omul cumsecade, Adrian Onuți, ceea ce nu îmi dă argumente să fac public mai mult în legătură cu proiectul minunat, decât că ar fi regretabil să nu continue.

Să citim însă fragmentul făcut public de către regizorul Adrian Onuți pe pagina Facebook, la acest final sperat să iasă din actual cât mai repede, al proiectului:

„Unele proiecte nu se încheie. Ele doar prind rădăcini în inimile celor care au crezut în ele:

Așa a fost Rădăcini – un vis îmbrăcat în lumină, în cântec, în suflet românesc. Un eveniment sold out, un teatru plin de oameni care au înțeles că tradiția nu e trecutul, ci respirația continuă a unui neam. Alături de Georgiana Onuți, protagonista care a transformat scena în poveste, și de o distribuție de excepție, artiști de calibru, orchestra desăvârșită Lăutarii și Maestrul Nicolae Botgros, o echipă tehnică ce a pus inima înaintea oricărui pas, Rădăcini a devenit mai mult decât un spectacol — a devenit o mărturisire.

Mulțumesc familiei Onuți care a crezut, a sprijinit și a investit nu doar resurse, ci și încredere, mulțumesc tuturor oamenilor minunați care au fost parte a acestui proiect.

Succesul nu e niciodată un simplu rezultat; e rodul unei legături sincere între oameni care simt la fel, chiar dacă nu au spus-o în cuvinte.

«Rădăcini» s-a încheiat pe scenă, dar abia acum începe să crească în noi.”

Despre distribuția concertului simpla citare a numelor artiștilor spune nu doar suficient ci și mirabil. Preiau mai jos ordinea de pe afiș, altminteri nu găsesc una justificată de alte criterii: Orchestra neegală cu niciuna din lume, un muzician ce o conduce, de o seamă numai cu sine, Nicolae Botgros, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Laura Lavric, Mioara Velicu, Niculina Stoican, Daniela Condurache, Cornel Palade, Ilie Caraș, Grigore Gherman, Vasilica Tătaru, Ion Paladi, Paula Hriscu, Ionuț Fulea, Cornel Borza, Natalia Popescu, Gabriel Dumitru, Nicu Mîță; prezentare, expozeuri ilustre, profesioniste, elegante, fermecătoare, două sublime împletitoare de vorbe cu duh și știință, Iuliana Tudor, Elise Stan.

Pe cine să muți mai sus sau mai jos și de ce?! Eu văd aici, din nou văd un crug de stele în flăcări spirituale, stelele pământului, florile cerului muzicii populare și folclorice românești, lampadare astrale ale artelor spectacolului muzical românesc, prezentatoarea de spectacol și profesoara de etnomuzicologie, seducătoare prin cuvântul rostit, substanța cuvântului, lumina științei din cuvânt, Iuliana Tudor și Elise Stan. Să nu uităm să spunem că melosul folcloric și popular s-a închegat în acest concert cu poezia, gluma bună cu râsul în lacrimi și interpretări muzicale ungătoare cu balsam pe interiorul sufletului, toate împreună aparținând unui suflet de artist comic dar și poet sensibil, provocator la meditație, interpret de muzică plăcută, romantică, vibrantă, cu un infinit de senzori pentru contemplație, Cornel Palade. La un „colocviu de impresii” cu mare omenie organizat întru relaxare și dezbrăcare de emoții uriașe după un astfel de concert de către cordialul și bunul om cu dare de mână Adrian Onuți, am avut ocazia să îl cunosc îndeaproape și cu totul diferit pe actorul de comedie Cornel Palade. Mulți nu am știut: este un om foarte sensibil, poet cu talent, om vesel, bun, blând, cumsecade, cântă frumos, te scoate din sinele tău cu umorul lui.

La final voi rezerva spațiu pentru o fată atât de fină, de frumoasă, de talentată, interpretă excepțională de cântec popular, cu cea mai frumoasă vârstă a omului, prima lui vârstă magică, optsprezece ani, căreia tatăl său, artiștii toți, organizatorii și publicul i-au dedicat evenimentul: Georgiana Onuți. Este minunat de frumoasă, este o floare fragedă și-n același timp o vulturiță a cântecului în zbor. Până atunci, câteva cuvinte despre artiștii cu biografie consacrată, celebri, iubiți:

Vasilica Tătaru, artista dragă tuturor bacăuanilor. Prin ea, Bacăul și-a avut solia lui spirituală către noi, admirabilul public ce o îndrăgim. Aceste câteva cuvinte sunt mulțumesc, la Bacău muzica populară este frumoasă și dăruitoare de bucurii și prin dumneavoastră, Vasilica Tătaru

Cornel Borza, artist interpret de muzică populară și folclorică bihoreană. Personal îi datorez nemăsurat respect, îi mulțumesc pentru prietenie și sprijin editorial. Bacăul îl iubește și-l recheamă. Eu pot spune despre el că rareori, o dată la un secol se nasc oameni atât de frumoși în suflet. Și are și o soție la fel, de parcă frați sunt, nu căsătoriți…! Am avut ocazia să o cunosc pe soție, dar și pe mama soției sale, profesoară de limbă română, suflet de bun român, minte sfredelitoare, fermecată la rându-i de folclor și valorile umane ale celor vrednici de respect și prețuire.

Irina Loghin. Un nume cât inima istoriei muzicale populare. Iubită pentru că glasul ei catifelat a învelit această inimă vreme îndelungată, rea sau bună, cum ne-a fost dat să trăim, sub aceleași rânduieli și destine.

Sofia Vicoveanca. Frumoasă crăiasă a plaiurilor moldovene…! Cu glasul ei și poezia cântecelor sale a înfrumusețat Bucovina ca pe o oglindă a cerului sprijinit pe munți și pe umeri de strămoşi și-n care se privesc stelele, luna și Moldova tăiată curmeziş de Prut ca de cuţit…!

Laura Lavric. În gura ei de aur ascunde un instrument ce răsună magic. Odată, Dem Rădulescu s-a dus la ea pe scenă și i-a spus: „deschide gura!”. A deschis-o, dar instrumentul nu se poate vedea. Doar se aude. Eu unul secret, iar artista este o minunată interpretă a lui prin glasu-i neasemănat de frumos.

Mioara Velicu. Și ea întrece un instrument, o trompetă a sa cu sunete în stare să rupă o pereche de opinci încinse într-un joc popular moldovenesc. Interpretă de muzică populară curată, de acasă din Moldova, dulce glăsuită, cu rădăcini și poveste, deopotrivă de frumos cântă și muzică ușoară, de petrecere sau romanțe.

Niculina Stoican. Omul frumos este frumos pentru că este frumos. Alt motiv nu mai poate fi. Mehedințiul cântă cu ea neîncetat de mult și nesfârșit de dulce. Cântecul ei e o sărbătoare a iubirii.

Daniela Condurache. Sunetele melodiilor sale sunt braţe de îmbrățișat. Ea nu este o străină a nimănui, nici dacă la o margine de lume s-ar întâlni prima oară cu un român nu ar părea o străină. Parcă ar locui în casa a tot românul, ar sta la masa a tot românul, ar petrece cu tot românul, ar fi sora lui, omul lui de aproape ce-l înveselește și-l omenește…!

Ilie Caraș. Cred că Draga Olteanu Matei i-ar spune „mă mândrule”! Că e mândru, un bărbat român moldovean frumos, cu voce muzicală, un brad de fiu de moldovean cu cântecul tovarăș de drum și drumul acesta-i spre inimile românilor ce iubesc să cânte, să joace, să se veselească, să trăiască frumos și demn. Român moldovean de peste Prut, Ilie Caraș este român frate din casa melosului folcloric basarabean în marea casă părintească a României Mari…!

Grigore Gherman. Și el, tot un fiu neaoș basarabean, artist interpret de muzică populară și folclorică aleasă și culeasă de la rădăcină, cu mult talent, tânăr frumos despre care ar trebui să spună frumoasele ca niciuna românce, iar dacă nu știu ce au a spune, să-și întrebe inimile.

Ion Paladi. Român basarabean, de asemenea. Subțire, firav ca un balerin, cu o voce vibrantă, dulce și frumoasă ca un sunet melancolic de pădure aprinsă în flăcări verzi, ca o revărsare de izvor, ca niște sunete de clopoței de porțelan. Cântă prea frumos acest tânăr artist, n-ar fi adevărat ce spun dacă n-ar fi interpretat și cu Paula Seling câteva melodii ce vor rămâne între acele piese muzicale de tezaur.

Paula Hriscu. Un crin de fată frumoasă hunedoreană cu ochi de cer frumoși, lucitori, cu umbre de trandafir în jurul gropițelor obrajilor, cu surâs frumos și luminos de vesel, cu glas catifelat, magic, alinător, lin ca o mângâiere a inimii, ca o înflorire a sufletului.

Ionuț Fulea. Ardelean ca gorunul, șoim al munților îmbrădiți, însuși un brad de bărbat ce cântă nesfârșit de frumos cântece populare și folclorice coborâte pe văile munților ca răsunetele de buciume, ca foșnetele pădurilor adânci, ca vuietele văilor flancate de pietre mari, eterne și neclintite, căci ele, demult s-au călit în lumina ochilor strămoșilor români ardeleni.

Natalia Popescu. Smeadă, frumoasă, sensibilă, duioasă cu frumoasă codiță groasă, revărsată pe umăr, în față, lungă, cu împletitura adunată într-o floare de bujor…! O floare de fată artistă, interpretă de melos popular și folcloric mirabil, sublim, fermecător…!

Gabriel Dumitru. Vlăstar de brad din munți, doinitor al muntelui, colinelor și câmpiilor, al inimilor și sufletelor de români ce-și ascultă propriile cântece populare înfiorați, cu iubire de cântec, ardoare de viață, vrednicie de muncă împletită armonios cu pofta de petrecere în cântec joc și veselie.

Nicu Mâță. Asemenea ca cel înfățișat mai înainte. În vocea lui sunt niște melise speciale pe care le vibrează ușor, deosebit de plăcut, aducând parcă a timbralitate greu de interpretat, dar cu efect melodic nespus de ondulat.

Nicolae Botgros și orchestra „Lăutarii”. Toți, șoimi basarabeni, frumoși ca oștenii voievodului lor viteaz și drag ca un sfânt, Ștefan, ca mândrul lor poet ce le cântă cu frunza tânărului codru, cu durerea și iubirea inimii înveșnicite-n poezii luminoase precum chihlimbarul scurs pe rănile pinilor Bucovinei și catifelate cu parfumul florilor de tei, ale bătrânului acum tei din Copou, Eminescu, fără de care inima moldoveanului azi doar ar bate și atât, frumoși ca Ciprian Porumbescu, frumoși ca George Enescu, frumoși ca Grigore Vieru, frumoși ca Ștefan Luchian, frumoși ca Nicolae Labiș…, iar mâine se va spune: frumoși ca Nicolae Botgros… ! Toți ca unul, lăutarii cei frumoși ca Nicolae Botgros, căci el este cel mai frumos muzician creator și interpret de muzică populară curată, măiastră, românească, din lume. Iar pe orchestra pe care o conduce nu o întrec decât păsările cerului și soboarele de îngeri, serafimi și heruvimi ale raiului, cu trâmbițe de argint, harpe și lăute sfințite cu duh și binecuvântare.

Georgiana Onuți. Suntem în dreptul ei, unde este frumos și plăcut să fim. Cine este această floare de fată ce-a găsit drumul către versantul folclorului românesc și a început să îl meargă? Părinții ei minunați o iubesc, au făcut și fac totul ca pașii ei pe acest drum să nu fie îngreuați de pietrele de moară ale lipsurilor în măsură să oprească în loc pe multe tinere talente. În niciun caz…, părinții ei pentru ea trăiesc, pentru ea muncesc, au crescut-o bine, au educat-o frumos și, iată: au azi au o frumusețe de fiică, o artistă ce-ar umple sufletul de bucuria răsplății și mândria oricărui părinte.

Georgiana Onuți este iubită cu inima aprinsă în flăcările admirației și ale adorației pentru o tânără de optsprezece ani ce cântă cu vocea până la obrazul cerului pe care-l sărută ca vulturițele.

Nu este plină această țară de voci fermecătoare ca a Georgianei, ea are o forță a vocii, ea te ridică, ea te agită din toată ființa, cântă răscolitor, fermecător, ca revărsarea unui râu căruia dacă îi asculți sunetele vei afla, vei ști, vei înțelege de ce nici pietrele nu tac atunci când râul se revarsă peste ele ci îi acompaniază sunetul, căci și pietrele cântă, și în ele se plăsmuiește o armonie interioară când cântă frumos un râu, curgând…, tot astfel, și cerul cântă când o vulturiță cântă în zbor pe sub el…! Vulturița aceasta ce a cântat magic la Bacău, într-o distribuție împreună cu cei mai frumoși artiști interpreți ai muzicii populare și folclorice a noastre se numește Georgiana Onuțiu.

Închei, eu de scris, cititorul de citit cronica-eseu despre concertul frumos și așteptat să se întreacă pe sine, „Rădăcini – spectacolul care ne întoarce acasă prin cântec” cu ceea ce explică, din nou mai bine decât mine, regizorul ce dacă va ține cont de preferința publicului va continua acest proiect și nu se va mai lăsa de el niciodată Cosmin Alexandru Man – fac această încheiere ce nu pare nimerită dacă nu ar avea la bază ideea că nu am vorbit până acum despre un sfârșit de minune, ci despre un început; în această oglindire de act cultural și spiritual totul se îndreaptă cu adresă – către acasă, iar „acasă” în cronica de spectacol de la Bacău înseamnă la Bacău…, când, mâine, concertul va merge mai departe, „acasă” va însemna acolo unde va merge el. Despre aceasta vorbește și clar și frumos de-mi pare rău că nu scriu eu astfel, regizorul Cosmin Alexandru Man. Vreau doar, mai înainte de a-i acorda ultimul cuvânt să spun că după concertul magnific de muzică populară și folclorică de la Bacău, din miezul întomnat, argintat cu stele, al lui octombrie, (15 octombrie, 2025), la intrarea în Bacău s-ar ivi ca necesară zidirea unor porți ale muzicii, ca un arc de triumf prin care spectacolul să se întoarcă acasă prin muzică…!

„«Rădăcini» nu este doar un concert, ci o călătorie în inima neamului românesc. Sub bagheta inegalabilului Maestru Nicolae Botgros, acompaniat de Orchestra Națională «Lăutarii» din Chișinău, acest spectacol reunește pe aceeași scenă cele mai mari nume ale folclorului autentic românesc, într-un omagiu adus identității, tradiției și sufletului românesc.

Într-o lume care aleargă, «Rădăcini» ne cheamă să ne oprim și să ascultăm. Să ne amintim cine suntem, de unde venim și ce ne unește. Cântecele culese de pe dealurile satelor, doinele care plâng și înalță, horele care țin oamenii de mână și legendele cântate cu lacrima-n glas devin, în acest spectacol, punți între generații și teritorii ale inimii.

O seară cu «Rădăcini» înseamnă muzică vie, emoție pură și artă cu suflet. Este o celebrare a valorilor autentice, a artiștilor care și-au închinat viața scenelor și oamenilor, dar mai ales a acelui «acasă» care nu se pierde niciodată: cântecul popular”.

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

„Rădăcini” – spectacolul care ne întoarce acasă prin cântec/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 octombrie 2025