Ana-Cristina Popescu: Reflecții asupra revistei „Izvoare codrene“ / Despre frumusețea limbii române, a tradițiilor și obiceiurilor strămoșești

Un număr al revistei „Izvoare codrene“, Nr. 21 – 2020, foarte bogat, plin de culoare artistică aș putea spune. De la folclor, tradiții, cultură literară și artistică, la eseu, proză, cronică, teatru, până la cântecul armonios al versurilor.

O să fac câteva popasuri printre slovele țesute cu măiestrie de artiștii cuvintelor în paginile revistei în încercarea de a stoarce de sensuri fiecare gând scriitoricesc, căci ce e mai grăitor decât cuvântul prin care toate s-au făcut după cum găsim mărturie în Sfânta Scriptură. El stă la baza a tot ceea ce există și tot el râde cu toate bucuriile lumii, plânge cu durerile ei, se împodobește cu toată frumusețea adunată de veacuri, cu arta acestei lumi, cu învățătura, cu știința ei.

Să zicem că ne aflăm la baza sau cu alte slove, la poalele unei scări, o scară alcătuită din litere și cuvinte și începem să urcăm. Fiecare pas pe care-l facem aduce cu el ecoul slovelor ce le atingi. Din când în când ecoul lor este atât de pătrunzător, încât ești nevoit să te oprești, să analizezi cu atenție sunetul și abia apoi să îndrăznești să pășești mai departe spre alte sunete din ce în ce mai grăitoare. În acest urcuș, această călătorie printre rândurile revistei, am prins de picior, aș putea spune, atâția stropi de învățătură pe care încerc să-i îmbrac în forme armonioase în acest material. Și ce poate să fie mai grăitor ca un omagiu, o odă adusă limbii române de scriitorul Vasile Dan Marchiș, manager fondator al revistei de cultură, artă, istorie și tradiții „Izvoare codrene“? Eu zic că nimic nu poate egala frumusețea limbii române, o limbă vocalică, muzicală, armonioasă. Din păcate, aș putea spune, această odă intitulată „Încercarea cea mai grea“ e foarte apăsătoare, e îmbrăcată într-o notă de regret, de tristețe după cum ține să anticipeze verbul la gerunziu „rămânând“ urmat de melodioasele vocale ale limbii văzute ca niște suspine, după cuvinte ce s-au pierdut pe drum, cuvinte ce au ieșit din uz „rămânând a fi expuse spre o largă circulație / doar suspinele: a, e, i, o, u, ă“. Și cum să nu fie așa când limba română a fost infectată cu tot felul de englezisme? Am dorit să-mi cumpăr într-o zi o prăjitură. Mă uit în vitrină și observ o sumedenie de dulciuri cu denumiri ciudate, dar îmi cade ochii pe o prăjitură numită cheesecake. Poftim! S-au rătăcit cuvintele limbii române, mi-am spus în gând. Nu mai știu să spună frumos prăjitură cu brânză. În altă zi, fiind foarte cald, m-am gândit să-mi cumpăr o înghețată. Câțiva oameni își cumpărau deja înghețată, de la mașina plină cu bunătăți ce a făcut un popas spre deliciul trecătorilor, dar cereau înghețată albastră, înghețată roz, verde, galbenă etc. Oare de ce? Vânzătorii de îngețată au uitat frumusețea cuvintelor din limba română. Am cerut și eu o înghețată de căpșuni sau Strawberry ice cream, cum îi era denumirea. Exemplele ar fi nenumărate. E suficient să intri într-un magazin alimentar și să citești etichetele. Parcă comercianții au uitat limba română, iar dragostea, ce ne umplea pieptul când era vorba de tot ceea ce e românesc, s-a stins. Dar să vedem ce spune poetul Vasile Dan Marchiș. „S-a construit un certificat medical al Limbii române / Virusul care a dus la scăderea fără precedent / a imunității verbelor / a impus și retragerea din uz / a unor substantive și atribute“. Foarte trist! Acest virus al englezismelor depărtează pe om de tot ceea ce e mai pur, mai românesc, mai autentic. Mergi pe stradă și vezi tineri ce utilizează telefonul să-și facă autoportretul, de fapt iertare, nu autoportrete să-și facă, e demodat acest cuvânt, ci selfie. Și cum secolul vitezei, tehnologia sau lenevirea în ale învățăturii știrbește ortografia limbii române și punctuația, uite ce observă poetul „Cele o sută de substantive și verbe / detașate în posturile de supraveghere ale gramaticii / greu pot suplini virgula dispărută ce a separat pe om de Dumnezeu … / În locul semnelor de punctuație / Gramatica are cearcăne și riduri…“.

Să trecem de la această tristă constatare, această durere a sugrumării limbii române cu tot felul de englezisme și utilizări incorecte ale slovelor strămoșești spre ceva mai cald, spre tradiții și obiceiuri din străbuni, care tare mi-aș dori să nu li se piardă urma niciodată, dar, după cum văd că evoluează lucrurile în societatea de astăzi, mă abțin să anticipez. Norocul cu istoricii, jurnaliștii și culegătorii de folclor. Chiar ieri am urmărit un documentar despre cum bunicii și străbunicii noștri cultivau cânepa. Chiar am rămas impresionată câtă muncă depuneau ca să își facă cele necesare pentru a se îmbrăca. După ce am urmărit documentarul am întrebat-o pe mama mea dacă ea a mai avut ocazia să vadă această îndeletnicire a oamenilor de la sat și mi-a răspuns că da, în copilărie. Bunicii și străbunicii mei au trăit în acest fel. Îmi amintesc că străbunicul meu a fost îngropat în costum popular țesut din cânepă. Eram în clasa a 5-a când a trecut la cele veșnice, iar străbunica mea ce a trecut la cele veșnice când aveam eu optsprezece ani tot așa a avut costumația, poale și ciupag țesut cu mâna ei, din cânepă. Pricepută era și bunica mea la acest meșteșug. Cunosc din poveștile ei, dar am anticipat și din faptul că de la ea am învățat să torc lână, să împletesc un pulover, să cos, mai puțin să croșetez, asta am învățat de la mami. S-au pirdut și lucrurile acestea. Acum alta e moda vremurilor. Dar să mă întorc la câtă muncă aducea după ea cultura de cânepă. Se semăna cânepa care și ea era de două feluri, de vară și de toamnă, se aduna de pe câmp cu secera, se lega în mănunchi, snopi, așa cum legi tuleii. Se puneau snopii în baltă, de preferință apa să fie mai caldă. Se acopereau cu câte o piatră, se mai întorceau, pe urmă erau uscați la soare, apoi erau melițați pentru a se obține fuiorul ce era trecut mai apoi printr-o perie, pe urmă tors, făcut ghem, ca mai apoi să fie făcute țevi pentru a se putea țese la război cu firele obținute și a scoate la lumină cămăși, poale, pânză, poneavă etc. Și unde mai socotești că munca aceasta grea se făcea printre lucratul pământului pentru a avea cele de trebuință în alimentație sau pentru vite. Până și spălarea acestor haine era un întreg proces, se spălau cu cenușă în pârlău, pârlău făcut dintr-un trunchi de copac scorburos, se băteau cu maiul la pârâu și se limpezeau. Ce-i drept și familia era mai numeroasă, erau câte patru generații, așa m-am regăsit și eu în copilărie, erau copiii, părinții, bunicii, străbunicii. Și copiii aveau treburile lor, mai micuțe, dar utile, că cei mari nu-și mai pierdeau timpul și cu acele lucruri necesare de altfel. Acum familia e răsfirată prin țară sau peste hotare.

Am făcut această intoducere despre cum se cultiva cânepa, fiindcă un material din revista Nr. 21 / 2020, „Izvoare codrene“ scris de Emil Domuța vorbește despre meșteșug artistic al strămoșilor noștri, făuritul lăzilor de zestre. Și când stai să te gândești câte nopți nedormite au numărat fetele și femeile, ca să țese cămăși din cânepă și toate cele de trebuință care să umple lada de zestre. Și tot ca o nostalgie a pierderii unor obiceiuri scriitorul precizează „Din păcate, astăzi, singurele exemplare de lăzi care au fost salvate de la distrugere se păstrează doar în colecții muzeistice sau particulare, pentru că suflul modernismului a schimbat în totalitate și modul de amenajare a interiorului locuinței și rânduiala nunții“.

Ceea ce mi-a mai captat atenția este faptul că Emil Domuța oferă informații până și cele mai mici detalii despre confecționarea lăzii de zestre, de la crăpatul lemnului de fag, cioplitul cu secerea lată, rindeluitul scândurii, până la coloratul lemnului cu baiț de coajă de arin și încheiatul lăzilor.

Tot în acest număr al revistei este prezentat de Emil Domuță și Festivalul interjudețean al folclorului codrenesc.

Și pentru că am făcut prea lungi popasuri în care am încercat să trag un semnal de alarmă în ceea ce privește importanța păstrării limbii românești cât mai autentică și a tradițiilor și obiceiurilor strămoșești care ne definesc ca neam, o să fac o trecere cât mai pe scurt prin alte materiale publicate în revistă.

Un buchet de versuri adunat de la colaboratorii revistei împodobesc paginile acesteia printre care am găsit niște versuri dedicate unor mari poeți români precum Nichita Stănescu în poezia „Nichita“ scrisă de Nicolae Vălăreanu Sârbu „Dar Nichita rămâne rodul visării / unde sufletul se încuvântă apoteotic, / este sămânța din fructul universului / din care răsar luceferi“ sau Mihai Eminescu în „Cântec pentru Eminescu“ scris de Rodica Fercana „Prin dansul fulgilor de nea / Te zăresc venind din lumi astrale / Emin, stea cu luciri de peruzea, / Noi, umbre-n pașii urmei tale“. Observați ce suntem noi, epigonii, niște umbre în fața strălucirii geniului înaintașilor noștri.

Proza, teatrul, cronica, eseul poartă la rândul lor cititorul spre drumuri pline de simboluri și reflecție și nu lipsesc din acest număr al revistei și subiecte de actualitate ca de pildă „Credeți în coronavirus“, o enigmă asupra căreia reflectează o clipă scriitorul și fondatorul revistei Vasile Dan Marchiș.

O revistă este bună, autentică, când adună în paginile ei comori ale culturii și literaturii românești, iar revista „Izvoare codrene“ se încadrează în acest tipar.“

by

Referinţă Bibliografică

Reflecții asupra revistei „Izvoare codrene“ / Despre frumusețea limbii române, a tradițiilor și obiceiurilor strămoșești/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 august 2020