(un interviu de Dumitru Șerban cu Traian Vasilcău)

–Cum a fost întâlnirea publicului de la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu” din Chișinău cu artiștii ieșeni?

–A fost o sărbătoare, pe care noi o așteptam ca pe-o sărbătoare, dar nu ca pe una cu un asemenea Duh.

A fost cu Duh întremător, renascentist, pe care noi, basarabenii, l-am simțit în anii 1988-1991, când am luptat, când eram un singur Suflet pentru limba română și pentru independență ca prim și unic pas spre ReUnire.

Așa am gândit noi atunci Independența, nu ca pe decenii de fanfaronadă.

Limba română cântată adună, evident, tot mai multe inimi și trebuie să adune cât mai multe inimi, iar dacă acest lucru se transformă într-o Horă a Frățietății de pe ambele maluri de Prut, acest lucru nu poate decât să amplifice o asemenea sărbătoare.

De aceea spun că nu a fost o sărbătoare, ci o megaSărbătoare, o mare sărbătoare a românilor, care au fost în sală și a celor mai mulți, care o vor privi online și se vor infecta, în sensul pozitiv al cuvântului, de acest Dor.

Pentru că sărbătoarea de astăzi a fost exprimarea unui lăuntric și nevindecabil Dor al basarabenilor pentru a fi cum au mai fost cândva: o singură Țară, un singur Neam, o singură Națiune, o singură Limbă.

–Ați vorbit astăzi despre mărcile identitare ale românilor, din ținuturile locuite de români. Îmi place să spun această frază: Românii din ținuturile locuite de români.

Pentru că românii se întind în jurul granițelor…

–Suntem unica Țară înconjurată, învecinată de români. Nu trebuie să ne bucurăm de acest lucru. Este o dramă, o durere a noastră, ca să fim o țară înconjurată de români, pentru că toate vecinătățile acestea sunt parte din Sufletul Țării întregi.

Sunt teritorii hăcuite din trupul Țării întregi. Dar aceste, doruri le-aș spune, care sunt în jurul României, din partea Ucrainei, Republicii Moldova, a Serbiei, a Ungariei, a Bulgariei vin să arate că nu mai există o altă țară în lume care să fie atât de încinsă de un Dor.

Al ReUnificării.

Nu e vorba doar de un Dor a două suflete pereche, ce s-au pierdut și nu se mai regăsesc, ori s-au înstrăinat pentru o perioadă.

E vorba de un dor mai mare decât toate celelalte doruri.

De un Dor Suprem.

De A Fi Împreună.

Iată că acest Dor De A Fi Împreună l-am simțit în această sărbătoare, unde s-a cântat folclor autentic, s-a recitat folclor autentic, s-a vorbit într-o frumoasă, corectă limbă română și s-a simțit deasupra întregii audiențe plutind un Duh al Dragostei și al Frumuseții românești.

Eu cred că există și un Frumos Românesc.

Un ceva, un specific al Sufletului românesc.

Prin care noi ne disociem de celelalte neamuri, suntem diferiți.

Și dacă am vorbit astăzi și despre Emil Cioran, ar fi bine să repet spusa lui, care ne amintește că între limba română și cea franceză este o mare diferență. Ca între ceruri și pământ.

Pentru că în limba română, dacă o vorbim, vine o asociere cu Sfânta Scriptură, iar limba franceză poate fi asociată cu un contract.

Asta o și fi până la urmă diferența dintre limba română și o limbă străină, oricare n-ar fi ea.

Și aceasta n-am zis-o eu, ci Emil Cioran, care a trăit o viață la Paris și s-a încadrat în lumea culturală și spirituală a francezilor, ca până la urmă să-și dea seama că tot ce i-a lipsit la Paris a fost Maica, Limba Română.

–Propun, în contextul celor întâmplate astăzi, să transmiteți un mesaj, un gând cu prilejul sărbătorii despre care vorbim. Astăzi s-a vorbit limba română, s-a cântat limba română, s-a glumit în limba română, s-a râs în limba română, s-a și plâns în limba română.

–Le-aș dori tuturor ceea ce-mi doresc și mie. Să nu mă lepăd niciodată de limba română și de tot ce este românesc. Pentru că lucrurile astea nu sunt niște atribute, pur și simplu, ale unui om, care vorbește o limbă sau care simte în el bătând un clopot într-un grai românesc.

Nu.

Aceste lucruri te definesc.

Și-ntr-un moment, când noi am putea să renunțăm la această garderobă a Sufletului românesc, noi am renunța la însăși identitatea noastră românească.

Adică ne-am dezrădăcina de propriul nostru Suflet și ăsta ar fi păcatul cel mai capital.

–Mi-ați dăruit și o carte. Nu pot să nu merg spre Iași fără a vă întreba povestea acesteia.

–Este o carte din trei Cărți. Degrabă va fi și a patra. Dintr-o Colecție, care se numește „Cele mai trăite poezii”.

Am scris poezii pe diverse tematici. Patriotică, lirică, pentru copii, cugetări, am patru romane în cheie duhovnicească, librete pentru operă, versuri pentru cântece, am scris de toate, dar în ultimii doi ani scriu versuri în cheia Cântării Cântărilor Regelui Solomon.

Adică proliferez Dragostea. Între sufletele umane.

Pentru că am cântat Dragostea de Țară, de Dumnezeu, de Limba Română, dar mi-am dat seama că trebuie să revin la Facerea Lumii.  Să cânt Dragostea de la om la om.

Fie și de la român la român.

Și iată că astăzi v-am oferit cartea a treia, „De astăzi vreau să-ți spun: Imaculata”, din Colecția „Cele mai trăite poezii”, în care au mai apărut volumele „Altfel-de-Dragoste” și „Scrisori pentru Regină”, urmând și a patra.

Nu știu dacă voi mai continua, fiindcă am prea multe planuri, dar, într-un fel, mi-am dat seama că această Cântare a Cântărilor merită a fi continuată.

Dragostea este cel mai înălțător sentiment, care nu trebuie ocolit de poeți, iar dacă trăiesc într-o societate deculturalizată, desufletizată, unde Dragostea aproape că nu-și are loc, mi-am dat seama că eu trebuie să fiu poetul care să cânt această Dragoste.

Mi-a venit să continui această idee mai ales când am citit o informație că la Cluj, dar eu cred că nu e vorba doar de Cluj ca oraș separat, ci e vorba de întreaga românitate, poate de întreg globul pământesc, din zece căsătorii timp de un an de zile opt eșuiază. Opt se transformă în divorțuri.

Moare familia, moare Taina cununiei, moare Dragostea.

Zic: poate voi face prin aceste cărți să diminuiez într-un număr cât de infim această prăbușire în neant. Ori să contribui ca Dragostea să nu dispară de tot.

Colecția se numește așa pentru că poeziile au fost trăite mai întâi, după care, scriindu-le, tot eu le-am dăruit. Ca cei de le vor citi să se îmbolnăvească de această sfântă boală, care a fost, este și rămâne Dragostea.

Ce din Veșnicie niciodată nu cade, precum adeverește Sfântul Apostol Pavel.

–Felicitări! Da, din păcate se întâmplă treaba aceasta. Nu mai e familia, sunt multe divorțuri, nu mai e iubirea între oameni, că e pe fugă. Totuși, în acest context, ce ați transmite tinerilor?

–Să revină la origini. Acolo a fost și folclorul nostru. Să revină la tezaur. La datini. La strămoși. Să revină la ceea ce a fost până la ei și până la părinții lor.

Să revină la izvoare.

Ce poate fi mai curat decât un izvor care-ți potolește setea? Lăuntrică, biologică, setea de ceruri, setea de eternitate.

Să revină la ei înșiși.

Folclorul ne ajută să revenim la noi înșine ca persoane gânditoare, ca persoane simțitoare, ca persoane iubitoare, și, nu în cele din urmă, ca și Neam printre celelalte neamuri ale lumii.

(Radio România Iași, 5 noiembrie 2026)

by

Referinţă Bibliografică

Să revenim la noi înșine/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 noiembrie 2026