SÂMBURELE IUBIRII
AUTOR : CLAUDIA BOTA
Sâmburele iubirii
În iarna vieții neîmblânzită dorul a revenit,
În ochii unui copil, miracolul s-a răspândit,
Prin lumina caldă, blândă și suavă a inimii
Se încălzește sâmburele neîntinat al iubirii.
În primăvara vieții cuvântul în gând te învață,
Simți mereu că seva se topește din tine și crești,
Treci prin gări și halte fără număr și călătorești,
În fapte găsești bucurii, pentru ziua numită speranță.
În vara vieții, Lumina din Lumină m-a calăuzit
Tu, Lumină clară, dulce, floare albă ce ai înflorit,
Prin durerile înăbușite îmi ștergi ziua cea umbrită,
Eu care te-am zărit, n-am lăsat dorul neizbăvit!
În toamna vieții ruginii vântul domol ți-a cântat,
Umbra din umbrele cenușii ale tăcerii m-au cercetat.
Prefă-te tu în apa cea vie fără de moarte a nemuririi,
Lumina devine prin tine o tainică simfonie a inimii.
Prin fapte bune în anotimpuri vii transmiți energii,
În fiecare clipă sădești adevărul în sâmburele iubirii,
Netezești căile tale prin sentimente unde te regăsești
Trăiri într-un lanț în care continuu crești și reclădești.
Doamne, dă-mi atâta lumină…
Doamne e noapte și cerul parcă plânge
Pășesc prin mătasea dintre pânzele târzii ale înserării,
Cobor și mă-nalț în imensitatea stelelor.
Cât de mică mă văd!… purtată de unduirile apelor,
Glasurile se sting când revin la limita cerului,
Strâng gândurile și giulgiurile în palmă umplundu-mi sufletul,
Cu lumina din lumina Ta.
Ești aici lângă inima mea,
Puritatea absolută și perfecțiunea nenăscută,
Tai respirația în două ca și pâinea cea nouă,
Mă luminez din lumina care mă-nalță,
Fiindu-mi mereu sete de viață.
Doamne, dă-mi atâta lumină!
Să nu o pot duce de la cer la pământ,
Decât pe aripi de înger și vânt.
Setea de tine, Doamne,
Comoara sufletului tău e liniștea,
Ce izvorăște din mireasma clipelor
Impregnate pentru a-ți potoli setea,
Setea luminată de lumina sărbătorilor.
Setea de tine, Doamne!
Setea de viață făcătoare a lacrimilor izbăvitoare,
Setea Cuvântului întrupat, ce lumea din păcat a ridicat,
Setea Luminii ce ne-a înălțat și viață de har, Tu ne-ai dat,
Setea Iubirii ce topește neputința dorului înaripat.
Te vreau aici, lângă mine, până dincolo de suspine,
La hotarul nedeslușit dintre moarte și viață,
Stăpân a dorului din mine, Tu, fiind mereu,
Mă cucerești cu a Ta iubire, deși mi-e greu.
M-ai luminat
Tu m-ai pictat cu lacrimi de vis,
Iar culorile inimii mi le-ai dăruit,
Sufletul meu fiind picături de iris
Viața pe cărarea dorului ne-a unit.
Mi-ai luminat aripa gândului curat
Cuvântul Tău fiind ocean neîntinat,
Îngerul meu străbăte spații nedefinite,
În diminețile albe, cu darurile primite.
Emanații de raze divine mă întăresc,
Când mugurii primăverii senine cresc.
Dulceața razelor din ram în ram coboară,
Împarte sufletului miresmele de odinioară.
Când ochii tăi
Stelele lucesc în depărtările argintii
Când ochii tăi cei mari privesc în van,
De atâtea ori te aștept mereu să vii,
Privirea-ți caldă se risipește în noian.
Lumina îmi luminează a mea privire
Comoară din aripa sufletului hărăzit
Ce-i omul în această viață care a trudit?
Decât universul de secunde neperitoare.
Când ochii tăi privesc mângâietori
Străbat deșertul fără umbrele din zare,
Sălbaticii iriși îmi aduc adânci fiori
Și știi că în orice ceas îți dau crezare.
Pe Eminescu nimeni nu-l poate lua din noi
Tu cel care ești suflet din sufletul neamului meu,
De-a pururi Lumină izvorâtă din cântul cel greu.
De vor ieși din peșteri adâncite chiar mulți șerpoi,
Pe Eminescu nimeni nu-l poate lua nimeni din noi.
Nici marea, nici pământul și nici vântul nu-l pot lua
Nici teama, nici rușinea, căci el este steaua ce s-a-nălțat
Român dintre români, cuvântul său în inimă mereu elogiat
Noi cei de ieri și cei de azi de-a pururi fiii noștri nu te-au uitat.
Răsărind în acest pământ divin încercat și scăldat în lacrimi,
Geniu al cuvântului izvorât într-o lume a unei alte dimensiuni,
Divinul tău străbate lumina prin cerul senin și clar a unei inimi
Jertfindu-se pentru al său popor și-n versul său cel clar ne va doini.
Suflet însetat
Caut prin buzunare și jurnale,
Amintiri adunate prin gândurile
Nopților lungi ce sunt călătoare,
Ating visele albe- întâmplătoare.
Amintirile acestea sunt picături,
Picături mari sau mici din suflet,
Pictate cu trudă în taina unei veri
Pe un tablou meditativ de șevalet.
Adierea te-ntâmpină în vâlvătaia inimii,
Hrănită cu dor și miere dulce amețitoare,
Dezminte-mă să-mi regăsesc setea luminii,
Când glasul tău îmi cheamă apriga cugetare.
Abia în trecere de reușesc să te-ntrezăresc
Căutătoarea stelei fără nume mă numesc,
În drumul singurătății ce este fără de hotar,
Nimic în lumea asta mare nu este în zadar.
Privesc lumea cu a ei surâs pe care o iubesc,
Deși în fiecare zi clipele de ieri aici se risipesc
Noianul acesta lasă un fum în trecerea prin viață
Când nu mai sunt nici umbre atuncea totul te-ngheață.
Ochii noștri plâng
Sârma morții și azi se ridică,
În Pogromul sumbru de la Iași
Moartea răsună și devine frică,
În beznă se pierd oamenii odioși.
Mărturie stă lacrima sângerie,
Dintr-o zi fără surâs și cenușie,
Ce s-a sfărmat în groapa rece ?
Dorința vieții care nicicând nu trece.
Ochii din umbră plâng iar lacrimile au marcat,
Frumoasele vise ale copilăriei ce s-au spulberat.
Paginile istoriei din memorie nu se vor șterge,
Holocaustul e durerea vie ce inima îți străpunge.
Nuferi albi
Mirajul reverii adună în inimă o poezie,
Cuvântul semănat rodește-n a mea glie,
Când înserările oglindesc pe bolta senină
E pacea, ce te înalță pe trepte de lumină!
În unduirile de ape stau frumoșii nuferi albi,
Concertul a început când haina o preschimbi,
Piveliștea-i mirifică în raiul cel dumnezeiesc,
Atinsă de energia necuprinsă în simbioză cresc.
Granițele inimii
Război neînfricat între durere și suspin,
între lumină și adevăr,
Corabie plutitoare pe ape nepătrunse
Cântecul de la miezul nopții.
Atârnarea timpului ce străbate pustietăți,
Linii întrepătrunse de valuri înspumate,
Reazăm pe neputința neștiinței,
Călător al suferințelor.
Caută-mă, găsește-mă și eliberează-mă,
Du-mă la limanul Tău,
Căci inima mea este părticică din Tine.
Brațul meu se risipește,
Printre peșterile întunecate,
Soarele meu luminează granița inimii.
Acolo mă simt cel mai bine, ca și acasă,
Deși au plecat părinții ca să se odihnească.
Glasul mamei
Pe treptele pierdute-n copilărie
Culeg din puzderia amintirilor,
Glasul cristalin al mamei, care suie
Din lumină în lumina învăluirilor.
Har după har, iubire după iubire
Lacrimă stinsă în zefirul inimii,
Balsam de linii tăinuite între umbre
Care dănuie în dor de veșnicii.
Prin cămăși de energii necreate
Luminezi prin dar a mea soartă,
Dincolo de vălul acesta există
Mereu căi și drumuri neștiute.
Picătură divină
O picătură divină din capsula iubirii
Atinge miracolul vieții în inima plină
Lumina necuprinsă emană fascicole vii,
Universul cuvântului se zidește în taină.
Tăceri abisale ne conduc printre aștrii,
Abătuți trecem în labirintul ce desparte
Moartea presărată pe țarina ce ne-o împarte,
Iar îngerii cântă divina comedie a lumii.
Privești în noapte la luna cea nouă,
Și vezi în lumina cea vie cum plouă!
Pe flori în câmpie, în molecule cu apa cea vie
Înserate sunt frumuseți nepătate ca o bijuterie.
Iubirea te poartă cu sufletu-ți cald
Inima adună-n tine lumina cea lină,
Imensitatea e drumul unui herald
Ce anunță calea învingătorilor divină.
Mâna ta
Frânturi de vise îmi risipesc durerea minții
Destin trasat prin ample linii pe harta inimii,
Când mâna caldă hașurează o adiere ce atinge,
Ușor alunecând pe catifeaua trupului se stinge.
Cu mânile împreunate rotim în timp destine unice
La geamul vieții te-ai cuibărit în anotimpuri cosmice,
Iar mersul clipei face un nimic când vremea a trecut,
Lumina ei devine pentru noi, freamăt întru necunoscut.
Mâna transpune ecouri diafane printre vânturile iernilor sure,
Corola lumii am atins iubite, prin cuvinte, ce devin străfulgerare,
Aburii de lumină compun pe verticală nuanțele de amor șoptit,
Plină de înfrigurări nocturne m-am trezit în zorii zilei ce s-a ivit.
Noaptea noastră
Aripa inimii tale mă atinge-n zbor,
Plec urechea deși mâine îmi va fi dor,
Luminile viorii pâlpâie înaripate,
Până dincolo, dincolo de gândul ce ne desparte.
E noapte, e noaptea noastră, doar a noastră,
Tu nu mai privești de la fereastră.
Noaptea cuvântului îngemănat,
Ce din înălțimi s-a ridicat la orizontul nepătat.
Clădim sentimente pe trupurile noastre goale,
Fără a mai ține cont de ce avem în cale,
Când privirea-ți blândă mă îmbrățișează
Inima mea spre tine cu pace dansează.
Tu mă zidești în dimensiunea ochilor tăi
Iarna acesta vine cu dinții colțuroși și răi
Somnul se lasă și genele noastre care visează,
O nouă zi dintru răsărit se invederează.
Primăvara
Primăvara iubirii
Avalanșa cuvintelor
Mister al luminii
Tainic cer al nedeslușirilor.
Muguri de culoare
Flori pline de candoare
Parfum ce ne scaldă
Viața reînvie și inundă,
Prin multă armonie.
Tăcerile noastre
Tăcerile noastre desprinse din șoapte
Lumini încadrate în noapte ne despart de moarte,
La hotarul unde ne rupem de viață
Acolo în lanul cu grâu, spicul se coace.
Din rubine căzute-n din cerul senin,
Ca un copil te asiguri ca azi nimic nu e un chin.
Pe tălpile noastre s-au scris amintiri
Din lut s-au zidit candelabre macabre,
Pe trupurile noastre sunt încadrate iubiri,
Și îngerii plâng cînd ne prindem printre umbre,
Când florile își scutură petalele amorțite din iluzii deșarte.
Primele iubiri s-au născut din tăceri,
În tăcere dorul meu mă-nalță la libertate,
Cuvântul preschimbă durerea în nuferi argintii,
Comorile hărăzite izvorăsc în lumina focului stelar,
Diminețile înrourate stau mărturie pe discul inimii mele,
Iar gândul într-o secundă devine substanță.
În anotimpuri însetate se înoadă molecule cu vibrații incandescente,
Iubite, viața te poartă mereu printre unghere neștiute!
Părăsit uneori, alte ori acompaniat de suave melodii,
Nectarul îți inundă seva sufletului ce-ți pătrunde în articulații,
Prin condensarea uduirilor vibrante a unui paradis pierdut.
Lacrima cerului stă mărturie peste tine,
Cuvintele sunt strecurate-n zile,
În dimineți înmiresmate și în nopți nepătate.
Însingurat stai pe trepte la hotarul dimensiunii
În care te-ai cuibărit între gânduri părăsite.
Nu pot să iubesc depărtarea,
Decât atunci când vreau să mă reinventez
Pentru o nouă etapă, o etapă în care acumulezi energii,
Pentru clipa de mâine, unde există iubiri.
Zugrăvesc pe pietrele sufletului
Iubite, vreau să citesc Odiseea inimii tale,
Pe insula Itaca acolo mereu, mereu,
Zugrăvesc pe pietrele sufletului,
Tristețile contopite cu bucurii,
Rame desprinse din vene sălășluite-n altare,
Crucifixe ce stau rănite de dorul tău,
Care izvorăsc cu urme desprinse din mine
Căzută și îngenunchiată-n dureri fără leac,
Fierb supa de ierburi amare
Și leg rănile care mă dor de atâta dor.
Popor ales de Domnul
Dumnezeu și-a ales un popor sfânt pe pământ
Doar cu acest popor a vorbit și a încheiat legământ,
Pământul făgăduinței cu sârguință Tu le-ai dăruit
Și din multe năpaste și primejdii l-ai întărit și ferit.
Părinte Avraam ai lăsat cetatea Ur și ai venit în țara Canaanului
La stejarul Mamvri te-ai așezat când Dumnezeu te-a îndrumat,
Legământul sfânt l-ai împlinit prin ascultare neclintită ai urmat,
Prin credința ta statornică a crescut seminția tare a copacului.
Căci Israel fiind barbatul care l-a văzut pe Iahve
Credința și bărbăția Ți-a închinat-o prin fapte brave,
Popor ales dintre popoare a cărui speranță nu moare,
Ascultând glasul Tău când a greșit el Ți-a cerut iertare.
Israel țară a profeților care ești pământ al făgăduinței divine,
Privești din nou cu semeție, când clipa veșniciei nu e în ruine,
Leagăn al revelaților sfinte pentru a împlini voința Ziditorului,
Privești din slava inimii la Templul Sfânt ce luminează taina dorului!
Suflet însetat
Caut prin buzunare și jurnale,
Amintiri adunate prin gândurile
Nopților lungi ce sunt călătoare,
Ating visele albe- întâmplătoare.
Amintirile acestea sunt picături,
Picături mari sau mici din suflet,
Pictate cu trudă în taina unei veri
Pe un tablou meditativ de șevalet.
Adierea te-ntâmpină în vâlvătaia inimii,
Hrănită cu dor și miere dulce amețitoare,
Dezminte-mă să-mi regăsesc setea luminii,
Când glasul tău îmi cheamă apriga cugetare.
Abia în trecere de reușesc să te-ntrezăresc
Căutătoarea stelei fără nume mă numesc,
În drumul singurătății ce este fără de hotar,
Nimic în lumea asta mare nu este în zadar.
Privesc lumea cu a ei surâs pe care o iubesc,
Deși în fiecare zi clipele de ieri aici se risipesc
Noianul acesta lasă un fum în trecerea prin viață
Când nu mai sunt nici umbre atuncea totul te-ngheață.
Aș vrea să ating sufletul tău
Lumină tainică dintre stele
Ce cauți în gândurile din ele?
Înveșmântată-n flori de cais,
Iubirea nu se frânge-n abis.
Aș vrea să ating sufletul tău,
Neclintit ca muntele Ceahlău.
Încărcat de lumina din Tine,
Zborul prin ninsori rămâne.
Iubirea traversează continente,
Mâna străbate distanțele nocturne,
Privește mireasma dulce a primăverii!
Se cuprinde-n cuvinte și în gândurile vii.
Nu mă lăsa s-aștept încă o zi,
Vreau să ating sufletul tău,
Hai spune-mi: zău!
Jurămintele așa ușor tu le ucizi?
Sufletul tău e putere în trup,
O călăuză cu ochii unui lup,
Corolă din potir și unduiri de zefir,
O legătură prinsă cu safir.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..