Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită  a Parohiei  Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXV(2025),  nr. 550(16 –30 Septembrie)

Dragii mei enoriași!

        Glasul din pustie.  Comemorăm la 29 August Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Mai avem și alte zile dedicate marelui proroc în timpul anului, dar aceasta este cea mai zguduitoare. Și e pusă tocmai la sfârșitul anului bisericesc! S-ar părea că rămânem cu gustul amar, că binele, adevărul, dreptatea sunt condamnate la decapitare, în timp ce imoralitatea, dictatura, bunul plac, crima și criminalii trec în anul următor triumfători!

Ioan  nu era un oarecare. Ioan era un intelectual al vremii sale, un om ancorat în realitate, care vedea nedreptățile la tot pasul și nu se sfia să le demaște, cu orice preț și cu orice risc. Ioan striga în mijlocul orașului, la porțile palatelor, în fața mulțimilor, că dezmățul și corupția mai marilor au depășit limitele, că birurile puse pe umerii muritorilor de rând au devenit insuportabile, strivitoare, că dreptatea umblă cu capul spart, iar nedreptățile strigătoare la cer se întâlnesc la tot pasul. Auziți-i glasul: ,,pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Ioan era un om învățat.

În pustia Kumranului, în peșterile de acolo citise în bibliotecile esenienilor, cele mai bogate după biblioteca din Alexandria, mii de pagini ale scrierilor de tot felul ale oamenilor învățați ai lumii vechi. Se retrăsese acolo, renunțând la confortul lumii. Prefera să mănânce rădăcini și lăcuste decât delicatesele din palatele mai marilor zilei. Prefera să suporte arșița soarelui și a nisipurilor decât  să se lăfăie în răcoarea piscinelor și umbra grădinilor. Ioan ar fi făcut o carieră politică strălucită, dacă ar fi cântat în strune stăpânilor zilei, dacă ar fi devenit lup asemenea lor. El a vrut și a reușit să rămână oaie până la ultima suflare, în sensul că nu a făcut nici un compromis, nu a învățat limba lupilor și nici n-a urlat ca ei.

Nu-i era frică de stăpânii zilei, nu-i era frică nici chiar de rege, ci, riscându-și libertatea, sănătatea și viața, spunea adevărul despre tot și despre toate. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Ioan ar fi fost un ziarist de înaltă clasă. Putea să aibă avere, putere, funcții, dar a preferat sărăcia și curățenia, credința și simplitatea, convins fiind că acestea sunt cele mai trainice podoabe ale sufletului, că toate celelalte sunt ceață și umbră amăgitoare.

Ioan a devenit glasul lui Dumnezeu în lume, condeiul cu care dumnezeirea și-a exprimat dezaprobarea, revolta și scârba față de decăderea mai marilor zilei. Ioan a fost vocea miilor de oprimați și de nedreptățiți ai vremii sale și dintotdeauna. Sărbătoarea lui încheie anul bisericesc, dar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului deschide noul an bisericesc, dând astfel și speranța că idealul lui Ioan nu a murit odată cu el. Idealul lui Ioan avea să fie continuat de Însuși Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos.

Ioan poate fi propria noastră conștiință, care strigă cu toate puterile ei și protestează de câte ori noi încălcăm voia lui Dumnezeu. Din păcate, îi aud glasul puțini, foarte puțini și tot mai puțini dau urmare îndemnurilor ei. Ioan nu a murit. Ioan continuă să trăiască prin fiecare dintre noi, care avem curajul să ne apărăm adevărul, dreptatea, credința, limba, tradițiile și Țara.

*

Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva sfaturi ale marelui duhovnic Ilie Cleopa:

– Și cum putem ști care fapte sunt bune și care sunt rele?

– Conștiința îți dă de veste, măi! Să mergi la Sfânta Biserică, în duminici și sărbători, să țineți posturile, că sunt maica sănătății și lungimea vieții, să vă rugați dimineața și seara, să faceți oleacă de milostenie cu cei săraci, fiecare după putere, să aveți pururea rugăciunea inimii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul sau păcătoasa” Așa să faceți, mânca-v-ar Raiul, să vă mănânce! Ați venit la un putregai de moșneag?

– Părinte, dar faptele rele, cum știm că sunt rele?

    – Glasul Lui Dumnezeu, care este sădit în om, de la Facere, îți strigă și îți spune: nu te duce la muierea altuia, că mâine – poimâine vine moartea și te duce la Judecată, nu mânca de frupt în zilele de post că-i păcat! A postit Hristos, în deșertul Carantaniei, care nu a avut păcat, a postit Maica Domnului, care nu a avut păcate, au postit toți Sfinții Lui Dumnezeu, ei, de care lumea nu era vrednică, iar noi păcătoșii mințim că nu putem posti. Dar ia să vină un război sau o secetă sau o boală, să vezi atunci! Cine nu ține postul binecuvântat al Bisericii, va ajunge să țină postul doctorului și o să vadă atunci…

  Măi copii, cine are frică de Dumnezeu, știe cum să se păzească de tot păcatul, iar când se întâmplă să mai greșească, că toți greșim în toată clipa Lui Dumnezeu, acela aleargă repede și se spovăduiește la duhovnic și ia iertare și canon. Ce, dacă se murdărește cămașa, o lași așa? Nu. Te duci și o speli și iarăși se face curată. Tot așa-i și cu sufletul, măi copii.

– Părinte, dar cu faptele bune cum e? Cum știm că le avem?

   – Să nu știi că le ai! Că vin dracii și ți le fură, prin slava deșartă a lumii, prin mândrie: „ia uite, măi, cine sunt eu! Ia uite cât bine am făcut! Eu îs cineva!” Nu așa, măi copii.

  Omul care se vede pe sine mai păcătos decât toți, care se socotește nevrednic de viața aceasta și de toate darurile primite de la Dumnezeu, acela are poziția cea mai ortodoxă”.

*

          Sus-jos! Sus-jos! De treizecizeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai…, este omul providenţial, care va scoate ţara la lumină. Şi noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine şi lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni şi despre acelaşi om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimţit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la nu știu ce potentat al zilei. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an şi anotimp de anotimp, în timp ce ţara se adânceşte tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală.

Ne pleacă tineretul peste mări şi ţări să-şi caute o pâine şi un rost în viaţă, fiindcă nu vede perspective de realizare aici; ne scade populaţia de la un an la altul; numărul morţilor este de câteva ori mai mare decât al născuţilor; îmbătrâneşte lumea şi  generaţiile tinere sunt tot mai subţiate; industria naţională este piesă de muzeu şi amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanţă dintr-un veşmânt de lux al ţării; cultura şi oamenii de cultură sunt cenuşăreasa societăţii; snobii şi sfertodocşii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu neruşinare, când îşi scot prostia pe gard şi ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subţiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să ştim prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populaţiei este tot mai decăzută; infractorii mişună ca puricii pe câini.

Des, tot mai des, vin mai marii sau mai micii să ne cerşească voturile şi ne promit marea cu sarea. Ne aruncă drept momeală, sau plată, sau mită sau cum vreţi să-i ziceţi, câte o bucată de pâine, câte o sticlă de bere sau un kilogram de zahăr. În ultima vreme am văzut ca ne-au trimis câte două plicuri, cu care cred că ne vor cumpăra convingerile, conştiinţele şi voturile! Abia după ce ajung unde vor să ajungă, prostindu-ne cu neruşinare, vedem cât ne-au minţit, dar e prea târziu. Indiferenţa ne cuprinde ca  o pecingine. Numărul celor ce nu se duc la vot e tot mai mare de la un scrutin la altul. Chiar trebuie să treacă patruzeci de ani de rătăcire prin pustie ca la poporul evreu pentru a ajunge în pământul făgăduinţei? Chiar nu avem oameni capabili, care să zică şi altceva decât ,,Sus-jos, sus-jos?” Chiar nu suntem suficient de maturi ca să ne dăm seama că este timpul să ne ocupăm şi de lucruri mai serioase, decât să fim măscărici de circ?

*

O mărturie a Mitrop. Antonie Plămădeală. Despre Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală am mai scris în repetate rânduri. Am purtat multă corespondență cu dânsul, mi-a publicat articole în ,,Telegraful Român” și ,,Mitropolia Ardealului”. O singură dată ne-am întâlnit față către față. Era după Revoluție și s-au ținut la București câteva conferințe ale reprezentanților preoțimii ortodoxe cu ierarhi. La cea din primăvara lui 1990 am fost delegat și eu de la Tr. Severin. Întâlnirea respectivă a prezidat-o Înaltul Antonie. Am luat și eu cuvântul, iar după conferință mi-a spus: ,,Te credeam mult mai în vârstă, după cum îmi scriai. Credeam că ești un bătrânel cu preocupări cărturărești și-mi plăcea cum scrii. Dumneata însă ești tânăr. Ești o speranță a Bisericii Ortodoxe Române!” N-am împlinit ,,proorocia” vlădicăi, dar am făcut și eu ce-am  putut și cât am putut pentru Biserică și pentru Țară.

Corespondența mea cu ierarhul transilvănean numără zeci și zeci de scrisori. În multe își dădea drumul la condei și se destăinuia ca la spovedanie. Nu erau scrisori oficiale, reci, seci, erau epistole personale, în care surprindeai omul, sufletul și gândirea lui. Muncea mult, călătorea cât un ministru de externe, scria carte după carte și articol după articol, era o adevărată ,,mașină” vie.

Regăsesc o scrisoare de la dânsul din septembrie 1989. E tulburătoare prin sinceritatea ei. Nu știu când voi reuși să încredințez tiparului  corespondența ce-am purtat-o cu astfel de oameni și tocmai de aceea o redau mai jos ca pe un document scump sufletului meu și istoriei literare. Ea mi-a fost mie de folos, dar poate fi călăuză pentru mulți cititori de azi și dintotdeauna:

,,Despre muncile mele, ce să zic! Sunt munci, nu muncă. Sunt un obsedat al muncii. Odihna mi se pare o insultă adusă creației. Așa, în a șaptea zi, mai mergea. Dar nu în cultură. Nu se poate lua vacanță în cultură, așa cum nu se poate lua vacanță din gândire. Ar fi tot atât de stupid, cum sunt concediile de odihnă, pe care le iau acum călugării și călugărițele din mănăstiri. Așa ceva era odinioară de neconceput. Concediu din monahism! Concediu din calitatea de om!

Mă simt presat de viitor. Totul nu se va putea. Dar măcar cât mai mult. Trăiesc dramatic această invers-proporționalitate a distanțelor. A distanțelor de timp. De fapt, și de spațiu! Mergem înainte și, de fapt, mergem înapoi. Înaintăm spre sfârșit. Cu grabă. Cu prea mare grabă. Și sunt în noi rezerve pentru mai mult spațiu decât acela care ne este dat. Pe acestea le simțim, mai ales când suntem în plină activitate. Mie mi se pare că sunt acum cam pe acolo. Nu. Nu mă bucură. Pentru că aceasta înseamnă că dincolo de acest timp, repede, va începe declinul. Și atunci nici nu voi mai ști ce rezerve am avut. Atunci voi crede că mi le-am epuizat. Acum știu că nu mi le voi epuiza. Și aș vrea să extrag din mine cât mai mult minereu.

Am fost în tinerețe profesor la niște școli miniere, la Baia Mare și iată că îmi vin analogii rămase în memorie. Graba nu-mi dă răgaz însă pentru cercetări mai aprofundate. Regret mult timpul pierdut în tinerețe, cam pe la vârsta Cucerniciei Tale. Ani de zile viața m-a legat de o mașină de mase plastice. Citeam noaptea pe Pascal, în franțuzește, de minunam pe directorul fabricii, care venea în inspecție, uneori, și care nu știa ce-i cu mine acolo. De unde căzusem! Și căzusem de undeva. Din ,,vremi”. Cele ale cronicarului. ,,Sub vremi”.

Acestea ți le spun pentru a te îndemna să faci acum cât mai mult. Să nu te prindă vremea, cealaltă, care se cheamă timp, cu prea multe nefăcute și să nu fie prea târziu. Tot ce facem sunt geamantanele cu care vom pleca dincolo, în călătoria cea mare. Și cu ce vom merge, cu acea vom rămâne și în istorie. Uneori îmi vine să mă întreb: de ce să rămânem? Și de ce să nu plecăm din lumea aceasta, cum se zice, cavaleri, cu mâinile goale. Cavaleri, adică tineri, încă fără casă, fără masă, așa cum se zicea pe la noi.

Dar întotdeauna refuz astfel de întrebări. N-au nici un rost. Nu-s pentru mine. Nu pot rămâne cu mâinile goale. E crimă împotriva existenței”(….). Splendid!

N-a mai trecut mult și timpul n-a mai avut răbdare. O boală cumplită l-a țintuit pe Vlădica Antonie și condeiul i-a înțepenit înainte de vreme. Și câte mai avea de făcut, de spus!

*

In memoriam: Prof. Dr. Gheorghe Bulgăr. A fost  un dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Nu ne-am întâlnit niciodată față către față, dar mulți ani am purtat corespondență. Era un om sincer, prietenos, generos. Găsea timp să-mi citească încercările mele literare și să-mi scrie pe-ndelete părerile sale. Își permitea de multe ori să facă aprecieri curajoase și riscante cu privire la stările de lucruri din țară. Îi așteptam scrisorile, așa cum le așteptam pe-ale părinților, când eram elev sau student. Lectura lor mă îmbogățea sufletește, îmi întărea moralul și speranța de mai bine.

Profesorul Gheorghe Bulgăr se născuse în com. Sanislău din județul Satu-Mare în 1920. Studiase în Transilvania, apoi ajunsese student în București, la Filologie, având profesori de neuitat, precum: Tudor Vianu, Dumitru Caracostea, Alexandru Rosetti, Radu Zbierea, Gheorghe Brătianu, Ion Petrovici,  N. I. Herescu și alții.

A debutat la ,,Revista Fundațiilor Regale” condusă de Camil Petrescu, apoi de Ovidiu Papadima. A colaborat la numeroase reviste literare din toate zonele țării. Și-a definitivat studiile și a atras atenția unor corifei de vârf ai culturii române.  A fost apreciat de Eugen Ionescu, Tudor Vianu, Mircea Eliade sau Alain Guillermou.  A fost profesor la Universitățile din București, Sorbona (1965-1967), Lyon (1978-1980) și Bordeaux (1988-1990). A scris mult în presă, dar și volume de sine stătătoare, personale sau în colaborare.

A murit la 13 iunie 2002 și a fost înmormântat la Cimitirul Belu din București.

Întâmplarea a făcut să intru în corespondență cu dânsul. Strângeam amintiri despre marele istoric Nicolae Iorga. Pentru aceasta am alcătuit o circulară, pe care am publicat-o în câteva reviste literare ale vremii și pe care am trimis-o apoi la câteva sute de persoane din țară și străinătate, pe măsură ce le descopeream adresa. Din această acțiune s-a născut volumul Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, singura lucrare cu această temă din peisajul cultural românesc. Domnului Bulgăr i-am  scris în acest sens la 10 ianuarie 1986. Adresa dumnealui mi-o dăduse Părintele Gh. Dumitrescu-Bistrița, cu care corespondase în anii precedenți. Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat, căci la 22 februarie am primit o scrisoare foarte prietenoasă, afectuoasă chiar, de la Profesorul Gheorghe Bulgăr. Își destăinuia câteva amintiri  personale despre Nicolae Iorga, apoi se destăinuia cu sinceritate, ca de la om la om, ca de la prieten la prieten. A început de atunci o corespondență destul de intensă între noi. Am găsit mereu motive să-l provoc să continue să-mi scrie. I-am cerut părerea, spre exemplu, de etimologia cuvintelor de pe la noi ,,napraor” și ,,jidovini”, i-am trimis decupaje din presa literară românească, în care era vorba de dânsul. La vremea aceea eram abonat la vreo 36 de publicații literare, istorice, teologice și medicale. Când găseam în ele câte un articol care priveau pe vreunul din cunoscuții mei, îl decupam și i-l trimiteam persoanei respective. Domnul Gheorghe Bulgăr ședea mai mult în Franța, unde preda în învățământul superior, nu avea posibilitatea să urmărească presa românească decât în mică măsură, așa încât legătura cu unul ca mine era chiar o necesitate și pentru dânsul.

În mai multe scrisori m-a invitat, când merg în București, să-i dau telefon și, dacă este în țară, să-i fac o vizită. N-am făcut-o niciodată.

Era însetat de viața culturală din țară. I-am trimis în 1986 o invitație la un simpozion de paremiologie de la Tr. Severin și nu mică mi-a fost surpriza, când am primit scrisoare de la dânsul, în care mă ruga să-l înscriu în program cu o comunicare privind proverbele culese de Elie Miron Cristea, fostul patriarh al României. N-a putut participa personal la simpozion, dar a trimis lucrarea la timp. Îmi trimitea extrase după articole de-ale sale publicate în țară și străinătate. Uneori îmi scria despre lucrările sale în curs de pregătire sau de apariție. În 1987, spre exemplu, îmi spunea că lucrează la ediția a II-a a Dicționarului de sinonime și a terminat volumul Istorie și filologie pentru Editura Eminescu.   La 3 septembrie 1987 îmi spunea că abia sosise de la Paris, unde a participat la simpozionul ,,Omagiul lui Mircea Eliade” de la Centrul Pompidou. A locuit la Prof. Guillermou. Îmi dădea și o notiță bibliografică privind preocupările sale de paremiologie.

La 24 ianuarie 1988 l-am rugat să mă pună în legătură cu vreo revistă din Franța, unde să prezint materialul Ecoul Revoluției Franceze în ideologia clerului român. L-am întrebat și ce părere are în legătură cu Biblioteca Franceză din București, despre care circulau păreri contradictorii, iar eu eram abonatul ei. Răspunsul a venit prompt, la 6 februarie. Mi-a trimis o lungă scrisoare, în care-mi spunea că a participat la un simpozion UNESCO, în cadrul căruia a cunoscut pe poetul Grigore Vieru de la Chișinău, care i-a făcut o impresie excepțională. Îmi trimitea un exemplar din ,,Telegraful Român”, în care avea un interviu cu Mircea Eliade. Mă sfătuia să continui relațiile cu Biblioteca Franceză din București, în ciuda disensiunilor româno-franceze de la ora aceea.  De la 15 decembrie trebuia să fie la Universitatea din Bordeaux. Abia la 10 martie îmi scria,  numindu-mă ,,iubite părinte și confrate”, că i-a venit aprobarea să plece la Universitatea din Bordeaux, ca să preia lectoratul de limba română. Își dădea seama că e foarte târziu, însă socotea că e important să mențină, totuși, cursul, să nu-l desființeze cei de acolo. Vrea să le facă studenților ,,sinteze asupra specificului latinității noastre, în comparație cu cele specifice Occidentului romanic”. Șederile în străinătate erau uneori scurte. În 1988, bunăoară, la 15 iulie îmi scria că s-a întors deja din Franța și că așteaptă să-i apară volumul Filologie și istorie. Se entuziasma ca de propria reușită, când mi-a apărut volumul Coloana Infinită. M-a asigurat că va scrie despre el. Îmi făcea chiar unele destăinuiri despre Mitropolitul Antonie Plămădeală.

În iulie 1989 se plângea că multe articole ale sale încredințate revistelor din țară au rămas nepublicate. Se răspândise zvonul că nu se va mai întoarce din Franța și a fost destul să i se blocheze accesul la presa internă. Din când în când se ducea la Satu Mare să vadă locurile, să întâlnească oamenii, să-și reîncarce bateriile sufletului. Așa îmi scria în 17 septembrie 1989, precizând, totodată, că a încheiat volumul Eminescu azi, că face conferințe, dă interviuri pentru radio și reviste și multe altele.

La 5 martie 1990 îmi scria entuziasmat despre felul elogios cum relatează presa franceză despre  Revoluția română. În scrisoarea respectivă erau pasaje superbe, în care autorul se dovedea a fi un om profund religios. De acum corespondența noastră s-a rărit. M-a luat avalanșa de preocupări ,,postrevoluționare”, de răspândire a cărții religioase în lume și bucuriile întâlnirii cu prieteni și apropiați prin scrisori s-au diminuat simțitor. Domnul Bulgăr mi-a mai scris câteva scrisori în anii următori, plângându-se că i se deteriorează tot mai mult starea de sănătate, apoi s-a așternut tăcerea!

Profesorul Gheorghe Bulgăr rămâne o personalitate de referință a culturii române, dar și un prieten cald, gata oricând să te ajute cu un sfat competent, binevoitor și dezinteresat.

Dumnezeu să te ierte, drag prieten al tinereții mele!

*

        Dumnezeu din portbagaj. Pe internet am găsit o istorioară interesantă şi plină de învăţătură, pe care o redăm mai jos, tocmai pentru a ne convinge că Dumnezeu nu se lasă batjocorit.

Se spune că, într-o zi, un grup de tineri, băieţi şi fete, plecau într-o excursie cu maşina. Bucurie mare, râsete, agitaţie. Înainte de a porni maşina, mama uneia dintre fetele din grup le-a spus: ,,- Dumnezeu să fie cu voi!” Tinerii au izbucnit în râs şi au strigat: ,,-Dacă vrea să meargă cu noi, n-are decât să stea în portbagaj, fiindcă aici n-are loc!”

Maşina a pornit în trombă. Peste o oră a venit vestea că s-a produs un accident. Tinerii se izbiseră cu maşina de un pom de pe marginea drumului. Din cauza vitezei, impactul fusese atât de puternic, încât tinerii muriseră toţi, iar maşina se făcuse zob. Doar partea din spate a maşinii rămăsese neatinsă, adică portbagajul.

Când au desfăcut capacul portbagajului, poliţiştii au găsit înăuntru câteva cartoane cu ouă. Culmea, ouăle erau întregi, neatinse. Acolo fusese Dumnezeu cu ele şi nu se întâmplase nimic! În maşină, cu tinerii, nu avusese loc!

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: P. C. Părinte Pr. Gheorghe Vasilescu(Italia): 1.000 lei;  Doamna Elisabeta Leferenz din Nürnberg (Germania). 250 lei; Domnul Sălceanu Sorin din Tr. Severin, Domnul Cuteș Marin din Bobaița (MH), Domnul Marina Constantin din Malovăț și Doamna Sârbu Felicia din Turda(CJ): câte 200 lei; Doamna Filip Cornelia din Tr. Severin: 150 lei; Domnul Sârbu Marian din Tr. Severin, Domnul Zgarcea Cornel din Tr. Severi, Doamna Petrescu Silvia din Oradea, Doamna Nicolae Victoria din Tr. Severin și Familia Caragea(Tr. Severin): câte 100 lei; Familia Pătrulescu (Malovăț): 60 lei; Doamna Rolea Violeta(București), fiică a satului Bârda: 50 lei;

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

În cursul lunii septembrie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbă, astfel: 7 Sept. (Bârda): 158 pâini; 8 Sept.(Bârda): 100 pâini; 14 Sept.(Malovăț): 256 pâini; 21 Sept.(Bârda): 162 pâini; 28 Sept.(Malovăț): 154 pâini. Așadar, în luna octombrie s-au donat 830 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 1,30 lei/buc., astfel:   7 Sept. (Bârda): 642 pâini; 14 Sept.(Malovăț): 194 pâini; 21 Sept.(Bârda): 638 pâini; 28 Sept.(Malovăț): 246 pâini. Așadar, în luna octombrie s-au vândut  1.720 pâini.

*

            Plăți. În cursul lunii septembrie am făcut câteva plăți mai mari, astfel: 12.000 lei protoieriei pentru lumânări; 3.315 lei brutăriei pentru cele 2.550 pâini donate sau vândute în septembrie; 960 lei protoieriei pentru candele; 392 lei impozit; 153 lei protoieriei diverse materiale, 120 lei pentru internet; 78 lei protoieriei pentru icoane și altele mai mici.

*

            Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să publice câteva materiale, astfel: Monografia satului Bârda, în ,,Observatorul”, Toronto-Canada, 10 dec. 2025, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); ,,Scrisoare pastorală” – 547, în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 2 sept. 2025, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); Vina de a fi, în ,,Națiunea”, București, 30 aug. 2025, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea. ro/category/ religiespiritualitate); ,,Scrisoare pastorală” – 548, în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare,  6 sept. 2025, ediție on-line(https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 8 sept. 2025, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 8 sept. 2025, ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);  ,,Scrisoare pastorală” – 549, în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 22 sept. 2025, ediție on-line (https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 24 sept. 2025, ediție și on-line (https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); Târgurile disperării, în ,,Națiunea”, București, 30 sept. 2025, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor);

*

              Pelerinaje. Joi, 25 Septembrie, parohia noastră a organizat o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin-Malovăț-Bârda-Motru-Tg. Jiu-Valea Jiului-Mănăstirea Lainici-Petroșani-Hațeg-Mănăstirea Prislop-Mormântul Părintelui Arsenie Boca- Caransebeș – Mănăstirea……. – Mănăstirea Piatra Scrisă-Orșova-Tr. Severin-Malovăț-Bârda. Costul e de 80 lei/pers. Au participat 55 enoriași din Malovăț, Bârda, Colibași, Cocorova și Tr. Severin. A fost reușită.

*

            Zâmbete. Anunțuri diverse. După ce le citești îți vine să plângi! :☺Căutăm un om care să aibă grijă de vaci care nu fumează; ☺Căutăm femeie la fetiță în vârstă și nefumătoare; ☺Vând câine, mănâncă orice și-i plac foarte mult copiii; ☺Vând voal pentru mirese cu găurele mici;☺Castron pe placul oricărei gospodine cu fund rotund pentru batere eficientă; ☺Avem ciorapi pentru femei lungi; ☺Servim cu frișcă clientela bine bătută; ☺Vând mașină cusut mână și picior; ☺Confecționăm genți din pielea clientului.

*

             Botezuri. Nunți. Înmormântări. În ziua de 13 septembrie am oficiat Taina Sf. Botez pentru Mocanu Daria-Ionela din Malovăț. Să trăiască! În ziua de 13 septembrie am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Ștefu Ionel-Andrei din Malovăț cu Domnișoara Leca Daniela-Nicoleta din Galați. Dumnezeu să le ajute! În ziua de 22 august s-a oficiat slujba înmormântării pentru Meilă Pantelie(88 ani) din Malovăț, în ziua de 25 septembrie pentru Paicu Maria(90 ani) din Malovăț, iar în ziua de 27 septembrie pentru Lupșa Ion(68 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-i ierte!

*

Program. În cursul lunii Octombrie avem următorul program de slujbe:  1 Oct.(Malovăț); 4 Oct.(Malovăț-Bârda); 5 Oct.(Bârda); 11 Oct.(Bârda-Malovăț); 12 Oct.(Malovăț); 14 Oct.(pomeniri la Bârda, dimineața, la ora 8; slujbă la Malovăț); 18 Oct.(Bârda-Malovăț); 19 Oct.( (Bârda); 25 Oct.(Malovăț-Bârda);  26 Oct. (slujbă la Bârda: pomeniri la Malovăț, la ora 12); 27 Oct.(Malovăț). În restul  timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

               Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită  a Parohiei  Malovăţ-Mehedinţi, Anul XXV(2025),  nr. 550(16 –30 Septembrie)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 octombrie 2025