Ne petrecem o bună parte din viață alergând. După un loc de muncă mai bun, după siguranța zilei de mâine, după lucruri pe care, odată dobândite, abia mai avem timp să le prețuim. Ne grăbim să ajungem undeva, iar când ajungem, descoperim că ne așteaptă altceva. Între obligații, telefoane și o mulțime de gânduri, uităm să ne întrebăm dacă suntem bine cu noi înșine.
Și totuși, în toată această goană, cine mai caută pacea, înțelegerea, bucuria de a trăi, un dram de liniște în care să-și poată auzi propriile gânduri? Și câți își mai dau seama că le-au pierdut?
La Burlington, în Ontario, am cunoscut o româncă din Brașov, Ioana Popa, care și-a dedicat o parte însemnată din viață meditației Sahaja Yoga și inițiativei 100 Seeds of Joy. În jurul ei s-au adunat, de-a lungul anilor, oameni de vârste și origini diferite, fiecare cu propriile preocupări și cu motivele sale de a căuta un răgaz în tumultul vieții cotidiene.
100 Seeds of Joy, o sută de semințe ale bucuriei. Mă întreb câte dintre ele au prins rădăcini în sufletele celor care au trecut, de-a lungul anilor, prin întâlnirile organizate de Ioana. Și câte vor încolți mai târziu, când nici ea, nici cei care le-au primit nu se vor mai gândi la începuturile lor.
Prin intermediul Women of Success am avut prilejul să stau de vorbă cu Ioana, care mi-a povestit despre începuturile activității sale. Închiriase o încăpere la Brant Hills Community Centre, unde urma să organizeze întâlniri gratuite de meditație. Mai bine de o lună nu a venit nimeni, însă Ioana a continuat să se întoarcă, săptămână după săptămână, până când au apărut primii participanți. Astăzi, la întâlniri vin copii și adulți de diferite naționalități, unii aflați la prima experiență de acest fel, alții revenind de ani buni.
Sahaja Yoga este o metodă de meditație introdusă în 1970 de Shri Mataji Nirmala Devi, care urmărește cultivarea echilibrului interior prin conștientizarea propriilor gânduri. Practica este deschisă oamenilor de orice credință sau origine, iar participarea la întâlnirile organizate de Ioana este gratuită. Când am întrebat-o de ce nu solicită un grant pentru activitățile pe care le desfășoară, mi-a răspuns fără ezitare: „N-am timp.”
Ieri, duminică, 15 noiembrie 2026, am participat la cea de-a unsprezecea ediție a Festival of Inner Lights, desfășurată la Burlington Lions Club. Aveam să cunosc astfel, dincolo de povestirea Ioanei, oamenii care dăduseră continuitate acelor întâlniri începute cu ani în urmă, într-o încăpere în care nimeni nu părea dispus să intre.
Festivalul s-a deschis cu un dans al luminilor. Femei îmbrăcate în veșminte tradiționale din diferite colțuri ale lumii purtau mici felinare cu luminițe, mișcându-se în ritmul muzicii. Printre ele se distingeau un chimono japonez și sariurile indiene, cu faldurile și culorile lor, iar luminile care se deplasau odată cu dansatoarele dădeau întregului moment o frumusețe delicată. Ioana purta o ie românească.
Au urmat cântece și dansuri, între care interpretarea muzicală a două surori, precum și momente dedicate copiilor, care și-au prezentat realizările în fața familiilor și a celor prezenți. Tree of New Beginnings, Copacul noilor începuturi, era împodobit cu flori pe care participanții își așternuseră gândurile, părerile și speranțele. Fiecare floare purta câteva cuvinte, iar împreună alcătuiau un copac al vocilor celor adunați în jurul Ioanei.
Comunitatea românească a fost prezentă în număr frumos. Aproape toate purtam ii, iar una dintre participante îmbrăcase un costum popular foarte vechi. Am cântat împreună colinde românești, iar la sfârșitul festivalului s-a dansat Ciuleandra. În mijlocul atâtor tradiții, ia noastră a atras atenția multora dintre cei prezenți în sală, alături de chimono, sari și celelalte veșminte care aminteau de țări aflate la mii de kilometri depărtare.
Noi, cei plecați de acasă, purtăm cu noi mai multe lucruri decât încap în valize. Unele rămân ascunse ani întregi și ies la iveală la auzul unui cântec sau când cineva întinde mâna să te prindă în horă. În acea după-amiază, colindele românești răsunau într-o sală din Burlington, iar eu mă întrebam câte amintiri, câte copilării și câte locuri îndepărtate se întâlneau, fără să se cunoască, sub același acoperiș.
Festivalul a adus și o recunoaștere a activității desfășurate de Ioana și de comunitatea sa. Inițiativa s-a numărat printre cele cinci distinse în cadrul programului Municipal Changemakers 2026, al publicației canadiene Municipal World. Adina Chiriță, prezentă la eveniment din partea publicației, a vorbit despre importanța de a împărtăși lumina cu ceilalți, în loc să o păstrăm numai pentru noi.
Nu era prima recunoaștere primită. În anul precedent, activitatea Ioanei fusese remarcată prin distincții acordate la Burlington și în comunitatea Oakville–North Burlington. Premiile își au, desigur, însemnătatea lor, dar privirea îmi era atrasă de ceea ce se petrecea în sală: voluntarii preocupați de desfășurarea programului, copiii care se apropiau de scenă, grupurile care se adunau pentru fotografii și bucuria revederii dintre oameni care, cu timpul, deveniseră prieteni.
Mă întrebam câți dintre ei veniseră cândva pentru prima oară la o întâlnire de meditație, fără să bănuiască faptul că vor reveni și peste ani. Câte prietenii se legaseră între timp, câte povești se intersectaseră și câte familii ajunseseră să împartă sărbători și amintiri. În jurul Ioanei se formase o comuniune la care fiecare contribuise în felul său, aducând propriile tradiții, preocupări și experiențe.
Întâlnirile de meditație deschiseseră drumul către alte activități și către legături care depășeau timpul petrecut împreună la Brant Hills Community Centre. Pentru copiii crescuți în Canada, festivalul oferea prilejul de a descoperi tradițiile din care provin părinții lor, alături de cele ale altor popoare. Îi priveam urmărind dansurile și costumele, gândindu-mă că unele dintre amintirile pe care le vor purta la maturitate se alcătuiesc chiar în asemenea după-amiezi.
Când festivalul s-a încheiat și oamenii au început să plece, mi-am amintit de încăperea închiriată de Ioana cu ani în urmă, unde, mai bine de o lună, nu venise nimeni. M-am întrebat ce gânduri o însoțeau atunci când închidea ușa și se pregătea să revină săptămâna următoare.
Ieri, sala din Burlington a fost plină de oameni, de muzică, de copii, de costume tradiționale și de glasuri care au cântat în limbi diferite. Printre ei se afla și Ioana, femeia care, cu ani în urmă, se întorcea într-o încăpere goală, fără să bănuiască ce avea să crească din sămânța sădită de ea.
Carmen Cristina Oltean
Toronto, 16 noiembrie 2026



Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..