Semnal editorial şi publicistic – George Simion – Cum i-am cunoscut pe Klaus Iohannis, Dan Barna, Traian Băsescu şi Dan Barna, Editura Letras, Bucureşti, 2019, 96 pagini…

În loc de Prolog

Dincolo de cuprinsul acestei cărţi – manifest, pentru care îl salut pe vrednicul şi distinsul ei autor, cu toată preţuirea, gratitudinea şi admiraţia, dincolo, deci, de volumul militant, apologetic, mărturisitor şi patriotic în sine, ce cuprinde titlurile/temele, absolut relevante, grăitoare şi concludente, cum ar fi, de pildă: Sunt câmpiile noastre, și munții tot ai noștri; Cum am crescut; O republică mică condusă de oameni mici; Subteranele puterii; Marșul Centenarului; Renaștem din resturi împrăștiate în istorie; Cum a fost în prima luptă; UDMR, ciuma verde: cum era să fiu omorât; Cât de libere sunt niște alegeri “democratice”?; Românii din exil; Viziune!; Ce avem de făcut? Lupta!; avem de-a face cu o lucrare, curajoasă, îndrăzneaţă, plină de fermitate, identitate, unitate şi demnitate, autorul ei – George Simion, fiind un bărbat, roman, plin de curaj, acurateţe şi adevăr!…
Altfel spus, dincolo de mărturiile şi declaraţiile autorului, volumul în cauză, scoate, la lumină şi suprafaţă, două calităţi şi virtuţi, legate şi înrudite intre ele – curajul şi lupta, care trebuie să caracterizeze, să definească şi să definească conştiinţa amorţită a românului adormit!
Căci, altminteri, chiar merită să ai curaj, acolo şi atunci când trebuie şi, mai mult, să-i admiri pe oamenii curajoşi, hotărâţi, fermi şi demni, raportându-te la ei ca la nişte exemple, pilde şi modele vrednice de urmat!…
Fiindcă, ce altceva au fost Sfinţii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Mucenicii acestei lumi şi acestui neam sau popor dacă nu nişte oameni plini de bărbăţie şi curaj, care au avut tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da acolo unde era da şi de a spune nu acolo unde era nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuia primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuia îndepărtat şi înlăturat!…
Şi noi trebuie să procedăm la fel, cu tărie, cu responsabilitate, cu dreptate, cu fermitate şi cu dreptate, ba, mai mult, încurajând şi îmbărbătând!…
Dumnezeu nu este de acord cu căldiceii, laşii ori slăbănogii, fără determinare şi consecvenţă, pe care, ne avertizează, prin Cartea Apocalipsei, „că-i va scuipa din gura Sa!…”
Noi, toţi, aşadar, suntem chemaţi la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării şi amendării, întoarcerii şi convertirii, sancţionării şi corectării!…
Prin urmare, noi suntem chemaţi să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind şi mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează şi chiar supără, însă tot el este acela care „ne va face liberi!”
Mântuitorul nostru Iisus Hristos chiar ne-a îndemnat să îndrăznim, să avem curaj, să nu ne temem, căci „El a biruit lumea!”
Bunăoară Sfinţii, de pildă, au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au “simplificat” pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.
Sfinţii (ne) dau/inspiră curaj întotdeauna. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slăbiciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea şi orgoliul celorlalţi cu un umor delicat. Ei surâd dar nu râd cu zgomot sau sarcastic.
Alteori în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor.
În altă ordine de idei, în sens cotidian, obişnuit, curajul este atitudinea (capacitatea, caracteristica), specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele. Din punct de vedere moral, curajul orientat spre scopuri nobile, este considerat virtute. Omul curajos este un exemplu pozitiv sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori.
Curajul este o trăsătură de caracter opusă laşităţii, particularitate regăsită în paleta caracteristicilor oamenilor care nu-şi pot stăpâni frica. Omul curajos luptă cu primejdiile, în timp ce laşul are o atitudine contrară, orientată spre evitarea acestora.
De regulă, omul curajos este considerat un om demn, cu suflet nobil, în schimb laşul este opusul acestuia, adică i se pune eticheta de om nedemn şi ignobil.
Diferenţa dintre curajoşi şi laşi nu are la bază criteriul lipsei, respectiv existenţei, fricii, ci al existenţei sau nu a forţei morale de a înfrunta sentimentul de teamă. Acest sentiment îl regăsim în cazul celor din prima categorie, însă lipseşte în cazul laşilor.
Cu alte cuvinte, curajul şi frica nu se exclud reciproc, întrucât aceasta este prezentă la orice om, dar numai omul curajos o înfruntă prin asumarea riscurilor generate de pericolele ce pândesc societatea. Omul curajos nu este un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.
Bineînţeles, nu există oameni normali cărora să le lipsească sentimentul de frică, indiferent că sunt curajoşi sau laşi din fire, şi nici oameni normali care să nu aibă dorinţa de a face acte de bravură. În principiu, omul este programat să evolueze, ceea ce înseamnă că are voinţa de a avea realizări importante.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce anumiți oameni devin curajoşi, unii devin lași, iar alții ajung să aibă o conduită bivalentă sau duală (uneori sunt curajoși, alteori sunt lași)? Care este explicaţia?
În primul rând, deşi au multe asemănări sau aspecte comune, oamenii sunt, totuşi, diferiţi. Nu există doi oameni identici. Nici măcar gemenii monozigoţi nu sunt total identici.
În al doilea rând, indiferent de zestrea sa genetică, fiecare om are propria personalitate, care are aspecte specifice în raport cu trăsăturile sau caracteristicile celorlalţi. Unele dintre aceste trăsături sunt influenţate sau chiar schimbate de către factori multipli (mediu, educaţie etc.)
Într-o altă ordine de idei, din punct de vedere etimologic, cuvântul curaj provine din latinescul cor, care înseamnă inimă. Se poate spune că omul curajos este cel care trăieşte şi se comportă după cum îi dictează inima şi mai puţin după ceea ce îi recomandă mintea. Omul care manifestă curaj este cel care preferă să trăiască cu suficientă intensitate viaţa, chiar dacă la orice colţ se poate ivi un pericol ce poate produce un deznodământ nefericit pentru cel în cauză.
Curajul este aproape întotdeauna asociat cu riscul sau cu primejdia, deoarece omul curajos preferă să înfrunte pericole sau să-şi asume riscuri, indiferent de ceea ce-i spune raţiunea, în timp ce laşitatea este cel mai adesea precedată existenţa unor procese deliberative, care stau la baza deciziei laşului de a nu-şi asuma riscul sau de înfrunta primejdia. În mod paradoxal, se poate spune că, în quasitotalitatea situaţiilor, curajosul are un comportament iraţional, iar laşul o conduită raţională.
Indiferent de ceea ce-i spune mintea să facă, omul curajos preferă glasul inimii, iar laşul, indiferent de ceea ce-l şopteşte inima să facă, va alege raţiunea minţii. Nu înseamnă, însă, că omul curajos se bazează pe intuiţie, iar laşul numai pe chibzuire.
Intuiția este capacitatea omului (calitate a conștiinței umane) de a descoperi, pe cale rațională, dar în mod spontan, semnificaţia unei probleme ori a unui lucru (obiect).
(De)sigur, intuiţia poate avea şi accepțiunea de inspirație sau presentiment, dar nu despre acest sens vorbim aici. Chibzuirea este capacitatea omului (calitate a conștiinței) de a analiza limpede și precis datele și împrejurările relevante contextului în care se află. Cel care discerne desfășoară un proces psihologic de analiză, cumpănire sau chibzuință, deliberând cu detașare psihică. Laşul poate acţiona bazându-se pe intuiţie sau chibzuinţă, în timp ce omul curajos, chiar dacă beneficiază de intuiţie sau discernere va alege ceea ce face în funcţie de ceea ce îi recomandă inima.
Într-o primă concluzie, din perspectiva resorturilor interioare/lăuntrice, în principal, actele de curaj nu sunt generate de intuiţie şi, evident, nici de chibzuire. Cauza principală a curajului este dorinţa, pasiunea sau sentimentul trăite de cel care înfruntă frica şi îşi asumă riscul unor consecinţe negative, în timp ce cauza principală a laşităţii este reprezentată de teama producerii consecinţelor negative anticipabile.
Altfel spus, omul curajos se simte mai confortabil din punct de vedere psihic sau moral dacă îşi stăpâneşte frica şi luptă cu primejdiile, iar laşul, dimpotrivă, se simte mai bine dacă se lasă stăpânit de frică şi evită pericolele.
Din perspectivă istorico – militară, de exemplu, curajul este identificat cu actul de bravură sau cu eroismul. Actele curajoase au cauzat, nu de puţine ori, consecinţe negative, iar uneori chiar letale, asupra autorilor acestora.
O parte dintre aceste fapte îşi găsesc locul în manualele de istorie şi devin pilde sau exemple pentru militari şi toţi cei care se pot afla în sau se confruntă situaţii periculoase.
În lucrările de specialitate întâlnim şi alte abordări ale curajului, mai nuanţate, vorbindu-se de curajul zilnic de curajul de zi cu zi.
Într-adevăr, un act de curaj în sensul general acceptat, adică de act glorios sau de act eroic, trebuie considerat un comportament virtuos excepţional, care merită respectul ori recunoştinţa semenilor, dar viaţa, fără a le exclude, nu trebuie să aibă ca ţel astfel de acte.
Viaţa este un lung şir de alegeri şi de evenimente sau lucruri impuse, pe care omul le trăieşte în fiecare clipă.
Sunt de părere că înfruntarea fricii de către fiecare om este mult mai importantă, dacă se manifestă zilnic, decât curajul eroic sau glorios, care poate fi demonstrat de puţine ori sau deloc în viaţă.
În general, despre oamenii curajoşi, în sens clasic, se vorbeşte la trecut, întrucât, în majoritatea cazurilor, aceştia nu au reuşit să treacă peste pericolele pe care au dorit să înfrunte.
Prin acte de îndrăzneală zilnică, care provin din partea unui număr cât mai mare de oameni, pot fi realizate sau înfăptuite lucruri mult mai importante, dacă privim în ansamblu efectele concurente ale acestora. Mai mult decât atât, de aceste acte se vor contamina din ce în ce mai multe persoane, care vor imita ceea ce au observat la alţii, determinând un curaj colectiv benefic pentru societate.
Prin urmare, să nu uităm faptul că „Curajul conţine geniu, putere şi magie” (Goethe); „Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici şi să vorbeşti. Curajul înseamnă, de asemenea, să te aşezi şi să asculţi” (Churchill) şi, „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”!…
De aceea, haideţi oameni buni, să fim curajoşi, căci curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!…
Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înşine, în tot locul şi în toată vremea!…
Aşadar, în aceste condiţii şi împrejurări, Ce avem de făcut? Lupta!
Nu este nimic mai de preț în viața asta decât să lupți pentru poporul tău. Este concluzia la care am ajuns în toţi acești ani, iar abandonarea acestei lupte nu este nimic
altceva decât lașitate. „O luptă-i viaţa; deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui? Eşti un nemernic Când n-ai un ţel hotărâtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupţi pe seama tuturor” zicea un prieten de-al meu care scria poezii, tot George pe numele lui.
Chiar și singuri dacă suntem, avem datoria să luptăm până la capăt. Eu asta voi face, iar decizia mi-am conturat-o în anii aceștia în care m-am lovit de toate piedicile sistemului.
Am 33 de ani, nu am nicio bogăție personal acumulată și nici contracte și angajamente cu statul, indiferent sub ce formă. În acești ani, am depus toată energia mea pentru dreptate, libertate și adevăr.
Este timpul să dăm exemple: de aceea voiam să donez 90% din salariul meu de europarlamentar, de aceea nu mă voi atinge de aceste forme de bogăție materială, care, în acest moment nu fac decât să corupă chiar și sufletele cele mai pure. Este un angajament pe care îl iau la acest nou început de drum: să dau tot ce am poporului român, pe principiul enunțat de un mare român: „Nimic pentru mine, totul pentru Țară”.
Cine s-ar fi așteptat ca să dau înapoi din zona politică după bătălia de la europarlamentare, nu mă cunoaște: nu am renunțat niciodată la o luptă. Trebuie să cutremurăm acest sistem corupt și, pentru asta, trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem la dispoziție, iar puterea politică este epicentru. Am promis celor care m-au sprijinit în campanie că, orice ar fi, mergem mai departe. Și așa vom face! Este nevoie de implicarea voastră, a tuturor, teoretic 120 000 de oameni pe 26 mai, cu siguranță mult mai mulți în realitate.
Totodată, este nevoie de UNIRE într-o entitate comună la care să ne aducem contribuția: doar așa putem reuși. Scriu aici, pe scurt, cum văd eu această entitate, cum cred, după toți anii aceștia de experiență, că se poate să reușim, fără să am pretenția că dețin adevărul absolut.
Din păcate, prea mulți cred că dețin adevărul absolut și nu sunt capabili să găsească punctele comune. Este nevoie de mult mai mult, e nevoie de mai mulți, dar asta este singura cale.
Lupta noastră este pentru a avea o ȚARĂ, adică un stat care să servească națiunea română. În acest moment, nu avem așa ceva.
Statul din prezent, România, nu este o țară românească. Pornim așadar pe calea unei entități politice, prima care să lupte pentru națiunea română.
Unde se duce această luptă, din punct de vedere geografic? În interiorul formațiunilor statale de astăzi, și dincolo de state, oriunde se vorbește și se simte românește. Ca mine, ca voi, mișcarea asta politică trebuie să fie cu totul diferită față de ce s-a vehiculat în spațiul public în ultimii 30 de ani.
Trebuie să fie un exemplu că lucrurile se pot face și altfel: fără acceptarea ca membri a celor care au avut legături cu jefuirea statului, fără acceptarea de privilegii pentru parlamentari și partide, cu principii și valori bine-definite din start, cu drept de decizie numai pentru cei capabili să ia decizii.
De asemenea, cred cu tărie că ne trebuie o mișcare în primul rând MORALĂ! Vă dați seama ce vor râde cei cu burta până la urechi? Auzi tu, MORALĂ! Sunt pregătit ca ei, prin toate slugile și instrumentele lor, să mă numească în fel și chip. Și voi trebuie să fiți gata să vă asumați acest risc. Apoi vor pune forțe mai serioase la bătaie.
În cele din urmă, cuprinși de furie și neînțelegând cum nu ne pot reduce la tăcere prin bani, șantaj sau amenințări, vor încerca eliminarea noastră fizică. Și vom reuși!…
Odată și odată, tot trebuie să distingem binele de rău. Și atunci vom vedea că nu banii contează, indiferent cât de mulți sunt. Până acum ne-a condus doar răul, pentru că fundamental era greșit.
Dacă înțelegem că sufletul primează asupra materiei, avem șansa noastră de a reuși.
Dacă nu așezăm corect, din start, această mișcare politică, din punct de vedere doctrinar și al pilonilor de bază, vom eșua în ce avem de făcut.
De aceea, valorile, principiile și mijloacele pe care le avem la început trebuie
să ne diferențieze clar de ce am avut până acum. Doctrina noastră trebuie să fie una a iubirii de frate, a Unirii. Familia, Credința, Patria, Libertatea sunt valorile esențiale pe care trebuie să le avem la temelia acestei acțiuni. Veți spune că astea sunt chestii filosofice și intangibile. Și că celelalte partide nu au astfel de valori. Mă veți întreba unde sunt Învățământul, Sănătatea sau Infrastructura.
Acestea sunt mijloace INDISPENSABILE, care vin să ducă spre propășire un neam, dar dacă ele nu au la bază valorile pe care fundamentăm viitoarele generații de oameni din funcții publice, vom avea în continuare hoți șin străini de neam care să decidă pentru noi, în defavoarea noastră.
De asemenea, dacă nu înțelegem că propășirea este, atât materială, cât și spirituală, când vom înțelege că nu putem mânca bani și trebuie să fim în comuniune atât cu ceilalți, cât și cu mediul înconjurător, vom fi niște cetățeni EDUCAȚI.
Educația și Meritocrația trebuie să fie în centrul proiectului nostru. Veți întreba, poate, că de ce familie. Dar, de pe vremea când am devenit conștienți, când bunicii noștri ne duceau duminica la biserică, la bază a fost familia. Ea a fost celula de bază a civilizației acestui spațiu. Bună, rea, este stâlpul unei societăți cu rădăcinile adânc înfipte în pământul Țării.
Dezastrul demografic care are loc în acești ani cu poporul român este cel mai mare rău care ni se putea întâmpla, cât toate relele enumerate la un loc. Fără a proteja familia, fără a încuraja natalitatea, vom dispărea ca neam. Veți spune că de ce credință, de ce Dumnezeu. Ei bine, asta a stat la baza formării noastre ca popor. Ei bine, asta au vrut comuniștii să distrugă din start. Doctrina lor spune clar că omul trebuie rupt de credință. A noastră ce spune? Văd, deloc întâmplător, că principal preocupare a unor organisme media este să batjocorească oamenii cu credință. Tot nu mă credeți? Citiți și recitiți acest citat din SunTzu, Arta Războiului, scris acum trei mii de ani: Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, dezbină-i, fă- i să se ruşineze de ceea ce sunt.
Astfel, nu va trebui să lupţi pentru a-i cuceri, pentru că, speriaţi de ceea ce vor fi devenit, te vor implora pe tine să vii şi să-I salvezi de ei înşişi.
Nu în ultimul rând: Democrație și LIBERTATE. O să fiu dur, voi avea poate cea mai dură atitudine din toate atitudinile mele publice de până acum, dar nu există o altă șansă. Ori eliminăm caracatița instalată peste fluxurile materiale de la nivelul acestui stat, ori putem considera că nu mai avem niciun stat, suntem precum tătarii sau kurzii și trebuie să ne purtăm singuri de grijă.
Singurul fel în care putem elimina caracatița este reducerea drastică a taxării, eliminarea multor impozite și folosirea resurselor de pe teritoriul nostru în folosul poporului român, nu al altor grupuri criminale, interne sau transnaționale.
Oamenii să decidă singuri ce fac cu banii lor, fără să le fie taxată munca. Eliminarea impozitului pe muncă ar reprezenta măsura optimă prin care putem să ne aducem înapoi o bună parte din concetățeni, alături de reformarea din temelii a statului, pe baze naționale și meritocratice.
Capitalul românesc trebuie dezvoltat iar împovărarea antreprenorilor cu impozite pe salarii și contribuții sociale, cele mai mari la nivelul Uniunii Europene, nu fac decât să îi descurajeze și să producă, iarăși, dezbinare: angajații de la stat contra cei din privat, clase sociale, una împotriva celeilalte.
Vor veni, desigur, mulți din rândul sistemului mafiot care să spună că nu este posibil așa ceva, că de unde vom mai avea sistem de sănătate, de exemplu. De parcă, în acest moment, sistemul sanitar folosește altcuiva decât abonaților la banii noștri din zona politică. Și cum este în sănătate, este peste tot, de la drumuri, la păduri, până chiar și la adăposturile de animale fără stăpân.
Nu mai revin cu multe alte exemple concrete, pentru că le cunoaștem toți. Fără să mai dăm bani caracatiței acestui stat capturat, putem decide chiar noi înșine unde ne tratăm și ce facem cu banii noștri. Asta înseamnă libertate!
Iar din punctul de vedere al resurselor naturale, suntem una dintre cele mai bogate țări din Europa. Este timpul ca să transformăm asta într-un avantaj pentru națiunea noastră și să ne recăpătăm rolul de stăpâni. Nu contează cât de mult va dura, nu contează cât de greu e drumul, trebuie să reușim!
În concluzie, vom reţine şi sublinia faptul că, au trecut 30 de ani de la Revoluție, 100 de ani de la Marea Unire și românii sunt tot mai dezbinați, pe fondul unor politici ale urii propagate de partidele care s-au succedat la putere. Jumătate din națiunea română se află peste granițele actuale ale țării și, de la an la an, România se depopulează. Încrederea românilor în cei care ar trebui să le reprezinte interesele scade de la un scrutin electoral la altul.
În acest context, Mișcarea politică ROMÂNIA MARE ÎN EUROPA își propune să realizeze unitatea românilor, oriunde s-ar regăsi aceștia, la București, Iași, Timișoara, Cernăuți, în Timoc, Italia sau Spania, pentru însăși existența noastră ca neam.

În loc de concluzii – Familia este baza oricărei societăți sănătoase

De aceea, este vital ca societatea să stimuleze constituirea de familii, să sprijine și să apere familia. Membrii unei familii au o legătură de sînge, dar şi una de ordin spiritual, integrată în unitatea complexă a neamului.
Națiunea este comunitatea tuturor celor care au o limbă, o cultură și o istorie comună, indiferent că se regăsesc între granițele aceluiași stat sau nu. Iubirea de neam este firească și se exprimă prin păzirea şi afirmarea creatoare a fiinţei şi geniului naţional, precum şi printr-un efort conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în concertul universal al omenirii. Idealul național este reunificarea tuturor teritoriilor care aparțin comunităților românești istorice.
Credința creștină este fundament al civilizației europene și izvor de sănătate morală. Libertatea și demnitatea persoanei sînt de neconceput în absența legii morale, care este conținută în învățătura de credință.
Libertatea este cel mai de preț dar al lui Dumnezeu pentru om și se cuvine apărată și păstrată. Libertatea de gîndire, de credință, de exprimare, de asociere, de mișcare, de inițiativă, precum și accesul liber al persoanei la o activitate economică sînt esențiale într-o democrație.

În loc de epilog – Treizeci de ani de la Revoluţie…

La sfârşitul acestui an – 2019, vom comemora, rotund, treizeci de ani de la Revoluţia din decembrie 1989!…
Altfel spus, ne aflăm, deja, la 30 de ani după jertfa sângeroasă a tinerilor noştrii români!…
Da, treizeci de ani, mult, puţin, Dumnezeu ştie, de când unii au murit pentru ca alţii să (re)învieze, căci ei au murit ca noi să fim liberi, pentru că ei chiar au crezut „că vom muri şi vom fi liberi!…”
Va să zică, am intrat, iată, in anul al treizecelea de la Revolutia noastră din decembrie 89!…
Da, am parcurs toţi aceşti ani, cu bune şi cu rele, cu frumoase şi cu grele!…
Altfel spus, 22 Decembrie 1989 a însemnat sfârșitul regimului comunist în România. S-au scurs 30 de ani de atunci, răstimp în care s-a pus în permanență în discuție dacă „A fost sau nu a fost” cu adevărat o revoluție în Decembrie 1989. Răspunsul este unul simplu și singurul: Da, în decembrie 1989 a avut loc Revoluția care a schimbat sistemul social impus cu peste cinci decenii în urmă de trupele sovietice.
La 22 Decembrie 1989 s-a scos pumnul ori căluşul din gura populației îndelung persecutate, s-a pus capăt unor experimente sociale care au marcat întreaga Românie, cum ar fi, de pildă: instaurarea regimului totalitar şi a politicii dictatoriale a cuplului prezidenţial, ceauşist, cenzura ideologică, marxistă şi ateistă, raționalizarea alimentară și cea energetică.
Tot acum a încetat procesul de industrializare și a economiei centralizate și planificate. S-a încheiat procesul de sistematizare a satelor şi multe altele!…
A fost oprit proiectul de sistematizare al centrului Bucureștiului, proces care a produs o ireversibilă modificare a aspectului orașului, cât și pierderea pentru totdeauna a unor monumente istorice, cum ar fi, bunăoară, Ansambul Monahal – Mănăstirea Văcăreşti și a unui model de locuire urban.
Cu alte cuvinte, 22 Decembrie 1989 a însemnat revenirea României la sistemul social de tip capitalist, al încercării unei normalități politice, a restabilirii dreptului de proprietate, a creării structurilor politice și economice menite să asigure libertatea și prosperitatea populației, atât cât s-a putut ori s-a reuşit!…
Schimbarea de sistem intervenită în Europa Central – Orientală și de Sud – Est a fost respinsă de către Nicolae Ceaușescu, motiv pentru care Revoluția decembristă a debutat cu o replică violentă a autorităților, soldată cu arestări, morți și răniți!…
În altă ordine de idei, astăzi, la 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, încercăm o aducere aminte a acelor evenimente și motivele care au dus la acestea cât și o examinare a parcursului societății românești postedecembriste.
Căci, uneori sau, chiar deseori, rătăciţi în tihna şi pacea libertăţii, privim la cei morţi în Decembrie 1989 fără a mai avea putere să înţelegem jertfa lor. Libertatea şi bunăstarea au ofilit în noi floarea curajului de acum 30 de ani.
Devenind, în acest fel, nişte sărmane marionete, am ajuns, practic, personajele unui teatru al absurdului, care constituie falsa democraţie post – decembristă.
Adică, deşi ne credem vii, noi suntem, de fapt, morţi!…
Ei, morţii din Decembrie 1989 sunt, în fond, cei vii, cei mântuiţi!…
Drept urmare, în aceste clipe sau momente, eu unul nu pot să fac altceva decât să le aduc: deosebită cinste, aleasă gratitudine, adâncă recunoştinţă şi profundă preţuire lor, tuturor!…
În ce ne priveşte pe noi, cum remarcam şi în rândurile anterioare, Dumnezeu cu mila ori, mila lui Dumnezeu în toate, suntem, cel puţin, tot cam aceeaşi: la fel de epigoni şi de impostori, la fel de lacomi şi de hrăpăreţi, mai correct spus, la fel de ahtiaţi, dacă nu chiar mai abitir, după câştig rapid şi îmbogăţire nechibzuită, la fel de mândri şi de orgolioşi, de egoişti şi de trufaşi, de ţăfnoşi şi de preţioşi, precum şi tare ipocriţi sau făţarnici!…
Prin urmare, nimic nou sub soare, doar, “alte măşti, aceeaşi piesă!…”
Mie, unul, îmi pare, deci, foarte rău, că progresele reale, concrete, veritabile, adevărate şi profunde, merg foarte încet, evoluăm tare lent, în ritmul melcului, din toate punctele de vedere!…
De aceea, astfel stând lucrurile, eu, personal, îi rog pe ei, pe eroii, martirii şi mucenicii noştrii, să ne ierte, fiindcă nu ştiu în ce măsură am fost ori suntem vrednici de (toată) această jertfa a lor, altfel bine primită de Dumnezeu – Preabunul şi Preamilostivul!…
De asemenea, reflectând şi meditând, acum, în acest an comemorativ, la tot ce am dobândit în urma acestei mişcări/revolte populare, vom constata că am obţinut libertatea de care nu ştim a ne bucura îndeajuns, şansa, oportunitatea şi bogăţia de care nu ne putem folosi în mod suficient şi, eficient, deschiderea şi receptivitatea de care nu ştim să profităm într-un fel anume, complet şi concret, şi, tot aşa, mai departe!…
Cu alte cuvinte, datorită micimii noastre sufleteşti ne rezumăm la fapte, lucruri şi proiecte mici, sau la planuri, fie doar pe hârtie, fie începute totuşi, dar, niciodată terminate sau finalizate!…
Aşadar, dincolo de toate acestea, este nevoie de o schimbare, adâncă şi (de) modificare, profundă şi radicală, care să plece, să pornească de la fiecare dintre noi, altminteri, jertfa compatrioţilor noştrii din decembrie 89, va rămâne una fără scopul/obiectivul urmărit şi finalitatea dorită de către noi toţi, inclusive, sau, îndeosebi, de către ei, fără atingerea idealului la care (să) aspirăm într-un suflet comun, acela al întrării şi (con)vieţuirii, cu adevărat, într-o lume, realmente şi totalmente nouă!…
Însă, pentru a nu aluneca ori cădea în pesimism accentuat sau patetism derizoriu, tind să cred că am învăţat totuşi câte ceva din toate aceste vremuri, momente şi evenimente perindate şi parcurse în toţi aceşti treizeci de ani, cel puţin unii dintre fiii acestui neam şi popor!…
Totodată, vreau să cred că, dincolo de toate cele enunţate sau invocate mai sus, am ajuns şi la o maturitate nu doar la o saţietate, că am dobândit/obţinut şi, chiar, cultivat câteva repere, principii, valori şi virtuţi, cum ar fi: al selecţiei, competiţiei, eficienţei şi exigenţei, corectitudinii, onoarei, onestităţii, fermităţii şi demnităţii!…
Măcar, aşa, câte puţin din fiecare!…
Şi, cu toate acestea, mai este, încă, mult loc pentru mult bine, în ţara această!…
De aceea, Dumnezeu – Multrăbdotorul şi Multîngăduitorul, să ne stea, să ne fie alături, pentru a ne bucura, cu toţi, împreună şi dimpreună!…
Iar pentru ei, pentru eroii noştrii, să ne rugăm, permanent, neîntrerupt şi neîncetat, ca Dunnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, cu Drepţii şi cu Sfinţii Săi!…
Veşnică să le fie amintirea, recunoştinţa, preţuirea şi pomenirea! Amin!…
În acest fel stând lucrurile, cu privire la cartea de faţă, la protagonistul şi la autorul ei, publicată, poate nu întâmplător, în acest an special – post-centenar, în încheierea acestui semnal editorial şi publicistic, deci, aducem cinste, laudă, apreciere şi admiraţie domnului George Simion, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru această lucrare, şi pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii, naţiunii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri spiritual – duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!…

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Semnal editorial şi publicistic – George Simion – Cum i-am cunoscut pe Klaus Iohannis, Dan Barna, Traian Băsescu şi Dan Barna, Editura Letras, Bucureşti, 2019, 96 pagini…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 septembrie 2019