STRĂINE, ASTA-I ȚARA MEA

(de Ștefan Lucian MUREȘANU, poem publicat în volum)

Când curge râu-n vale

Din vârf semeț de munte

Poartă cu el Carpații

Pădurile și șesul,

Deschide vieții taine

Și vorba românească

O duce-n maluri nalte spre

Mare,

La Dunăre tresaltă

La nechezat istoric al cailor

ce poartă

Ostași de Basarabi,

Întâiul domn de țară

Ce a-nfruntat căzuții lumii-n hoarde

Ce-au vrut la noi să vină

Cu ură și hoție,

Cu moarte, cu urgie,

Străine, mulți murit-au din cei

Ce-au vrut să calce în nepoftire țara-mi

Și mulți români de-ai mei

Lăsatu-și-au și trupul la margini de hotare

Și-au plâns necat părinții, nevestele, copiii.

Străine-n lumea aceasta românii au fost tot singuri

Și apărați de Domnul

Cu crucea, dar securea le-a fost

Unealtă și armă

Și secera-i tăcută

Tăcut fiindul lor

Și norii cern și timpul

E-ntunecat apusul, la răsărit sunt nori,

Hotarul se îngroapă în sânge

Valahii plâng

Și-n lacrimile lor e Mircea Basarabul

Ce luptă secerând căutătorul morții

Al hoardelor stăpân.

Au tot vuit românii cu trâmbițe-n pridvor

Cu Ștefan și cu Iancu, cu Vlad

și scut făcutu-s-a-n hotare un trup

E trupul vlahilor, e-un zid

Din care ai mei istoria au făurit

Și pentru mine și pentru tine

Și pentru cei din viitor români,

E sceptrul Țării purtat de domnitori

Nălțat spre Răsărit și spre Apus

Să știe lumea că-n aste mândre plaiuri

Mihai Viteazul a croit talazuri

Și drumuri a legat, făcând Dacia Mare,

Pământul lui Zalmoxe

Și a strămoșilor intrând

Spre Cel ce-avea din timp în timp să vină

Cuvântul,

Andrei apostolul a binecuvântat pe daci

Și le-a vorbit în limba lor despre Hristos

Și dacii au crezut, s-au botezat întru Iisus

Valahi,

Valahii au purces pe calea ce a dus la noi,

Nepoți care ne-am spus români,

Istoria am făcut cu fapte din nevoi

Și mulți dintre ai noștri au căzut pe câmpuri

În luptă pentru ce era a lor de la strămoși

Și-n secole-n milenii-n o mie opt sute cinzeci și nouă

El Domn, e Vodă Cuza

Sub sceptrul lui unitu-s-au românii,

Au fost, vor fi viteji și pentru ce-i a lor

Își dau și viața, e lupta pentru viitor

Copiii cresc, urmașii de români

Întind aripile peste munți,

Și Marea și Nistrul și Dunărea-o cuprind

Nu ar lăsa nici Tisa

Și în văzduh se simt sufletele celor

Ce au murit strigând:

E România voastră,

A noastră c-am luptat,

Nu îi lăsați, din soare săgețile să strângeți,

S-au tot plimbat strămoșii

Vă-ndeamnă, dușmanul secerați

Unirea a fost Mare, la Alba au tot venit

Români din toată țara,

Românii s-au unit că vrerea le-a fost sfântă din neam în neam.

E timpul ce a fost să vină

Români la Chișinău strigați din nou Unire,

Frați suntem, nu vă lăsați pierduți,

Hienele în haite spre miei au coborât

Și mielul se ridică, Cuvântul e cuvânt

Și Dumnezeu coboară spre noi

Și Crucea Sfântă pe fruntea noastr-o pune

E scris, suntem români coborâtori din veacuri

Aici ne știm strămoșii

Și din milenii saltă spre cer duhurile lor.

Noi ne unim cu sfinții,

Al nostru-i Dumnezeu

Și-a noastră este glia ce se întinde-n larg,

A noastră-i Bucovina oriunde s-ar afla,

Și Tisa este-a noastră și pân la Nistru e așa,

Și Dunărea tot limba strămoșilor o știe c-a fost a lor,

Și Marea cea mare a tot cuprins în valuri

Corăbiile care se-nduplecau spre mal,

Carpații sunt ai noștri, ei de la carpi se țin

Semețe creste care ne-au tot păzit hotarul.

Străine, asta-i țara de care tu vorbești

Când n-ai știut nimic despre strămoșii tăi

Și te-au umbrit lichenii,

Pământ mucegăit ai tot călcat, străine

Și ai alunecat în neștiința

Care-n lumesc te-atrage

Și oamnenii sunt oameni, o altă așezare

A lumii ce din basme

Din Rai a fost să fie,

Ceea ce este acum

O, dulce Românie!

Nu cred că-n astă lume sunt oameni de-nceput

Din vremuri ei se cade să știe

Că în lume toți inimă avem

În ea-i sufletul nostru

Mă-ntreb acum, străine,

Care e fapta-n care născut de-a fost să fie

Mai vorbitor cu vorbe

În grotă să le-arunci

C-apoi din Cartea Sacră să capeți tu, Cuvinte,

Să înțelegi că lumea e dintr-un neam

Nici mai deștepți și nici mai negândiți,

Mediul și-n el timpul în spațiu a fost

Și este începutul

Un Univers măiastru, un dar de prețuit Pământul

Și-n el omul care din vremi e dat

Și ne-ntrecut Maestrul ce ne-a creat din lut

Că-n lut ne e tăcerea când e să nu mai fim

Se-neacă vorba goală și gura ni se umple

Cu țarina de unde creați pentru Pământ

Cădem și-atunci fiindul se-amestecă

Cresc pomii și florile minunii și totul e creat

Să vie și să fie

Străine,

C-apoi plecați să treacă în forme

În care viața

Deplin e nemurire.

Suntem români, din daci în viețuire

Popor pe un hotar clădit

Într-o istorie mai veche decât se crede

Suntem români în veci

Uniți ne vrem pentru a putea

Să rânduim în slava Ta

Ce-a fost și este și va fi

Hotarul românesc.

by

Referinţă Bibliografică

STRĂINE, ASTA-I ȚARA MEA (de Ștefan Lucian MUREȘANU, poem publicat în volum)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 decembrie 2024