Sublocotenent Munteanu – Erou pe frontul antibolșevic

Col. dr. Constantin MOȘINCAT

Jurnalul de front al sublocotenentului Munteanu s-a întrerupt după căderea Odessei. Filozofia morţii, văzută de tânărul avocat de 20 ani din Arad, tată a doi copii, şi-a atins ţinta şi-n cazul său. Şi ce a mai „rămas din om”, după ce regiment l-a revendicat la mobilizare ?: un certificat de deces, expediat de administraţia regimentului, un cupon de pensie şi o indemnizaţie de înmormântare de 51.288 lei. Adică „nimic în comparaţie cu bunul cel mai de preţ – viaţa”, după cum bravul sublocotenent scrisese în carnetul său de front. A mai rămas şi o familie nemângâiată cu doi copii orfani.

Interesându-se de soarta „soţului drag”, Eliza Munteanu a primit, de pe front, o scrisoare din partea sublocotenentului Codău, camarad al soţului său, datată 1 august 1943. o reproducem aici ca pe un posibil răspuns pentru acele femei şi pentru acei copii care nu au primit nici o veste de pe frontul întins pe tot cuprinsul stepei ruseşti, dar nici din campania din vest, pentru cei care au apucat-o.

„Stimată şi îndurerată doamnă,

Nu mi-e obiectul ca să nu răspund obligaţiunilor cele mai elementare firii omeneşti, şi cu atât mai mult obligaţiunilor prieteneşti sau cel puţin camaradereşti, care ne leagă pe toţi cei de pe aici, vii sau morţi – dar, îndurerată doamnă, mărturisesc – aici în iadul ce se poate deschide în orice moment înaintea ochilor noştri, – mai uşor mi-ar fi fost să culeg bucăţică cu bucăţică, pe cei mai scumpi şi mai dragi fraţi de-ai mei, împroşcaţi pe câmp de gurile de iad duşmane, convins că le fac ultima şi cea mai creştinească dorinţă, – decât să devin crainicul nenorocirii care i-a răpus, pentru cei dragi lor, dar departe de ţara unde-şi depănau ei ultimele fire mohorâte ale vieţii lor, şi de locul unde îşi urzeau dorurile cele mai sublime pentru cei dragi lor.

Destinul, cârmaciul vrerilor noastre ale tuturor, foarte barbar de data aceasta, l-a îndemnat pe dragul nostru prieten, soţul dumneavoastră, ca într-un moment fatal să iasă din bordeiaşul său în ziua de 10.VII pe la orele 7,15 – unde nopţi de-a rândul îşi depăna amintirile şi-şi încreţea fruntea de grijile pe care i le impunea misiunea sa, pentru cei 25-30 ostaşi ai lui, care, clipă de clipă, scrutau zarea şi bezna cu privirile lor îngrijorate pentru a-şi face datoria, apărând glia, pe care dragul lor comandant de pluton o sfinţea cu bunătate şi înţelegerea camaraderească.

Un proiect de Brandt – în timp ce ordonanţa-I turna apă să se spele – a căzut aproape de el. Moartea I-a fost fulgerătoare, rănindu-l la cap şi picior, putând striga doar atât:

< Brancadieri!>

La ora 15 un soldat din Escadronul lui mi-a povestit nenorocirea. Comandantul lui şi camaradul lui bun, sublocotenentul Grădinaru mi-a spus prin telefon că l-a transportat deja în satul vecin. Cum momentan nu putem părăsi poziţia, i-am rugat, şi comandantul lui a trimis pe un subofiţer cu aparatul de fotografiat în care mai aveam câteva clişee, unde I-a luat 4 poze. La înmormântare trebuia să merg şi eu cu alţi camarazi, dar a fost înmormântat într-un sat Glebovka, mai înapoi, unde preotul cu alţi camarazi I-au făcut o înmormântare frumoasă, la vreo 16 km înapoia linia I-a. Când îmi va ajuta Dumnezeu, voi merge în sat ca să-i fotografiez mormântul.

Acasă am trimis surorii mele câte-o poză, precum şi clişeele după care puteţi face şi alte fotografii mărite. Lucrurile lui au fost adunate şi împachetate, pentru a fi trimise, prin Anitas, care va pleca în zilele acestea acasă. Carnetul lui cu însemnări zilnice cercetaţi dacă este complet. Ar fi frumos din partea oricui să-l păstreze intact pentru ca vorbele chiar mai puţin lăudabile scrise despre cineva poate să vă poată servi dumneavoastră pentru o mai perfectă înţelegere a vieţii lui petrecută printre străini.

Aşa a petrecut prietenul nostru şi soţul dumneavoastră ultimele clipe, murind eroic în mijlocul camarazilor lui pe care i-a călăuzit de mai bine de 2 luni de zile în faţa duşmanului Crucii şi la 30-50 de metri de ei.

Îndurerată doamnă, din aceste locuri îndepărtate, unde ne este scris să ne jertfim pentru Sfinţenia Crucii, simbol al suferinţelor pământeşti, în numele camarazilor şi prietenilor lui dragi vă rugăm şi vă-ndemnăm ca să înţelegeţi tainele destinului care l-a purtat pe aceste cărări spinoase, dar măreţe, şi-n amintirea memoriei lui, semănaţi în calea vieţii copilaşilor lui dragi hotărârea unei mame care ştie să înfrunte ticăloşia sorţii.

Dumnezeu să vă dea curajul, şi mângâierea lui divină, iar pe fostul nostru prieten şi camarad, Dumnezeu să-l ierte!

Sărut mâinile,”

Eliza Munteanu a fost mângâiată de cuvintele pline de laudă la adresa soţului său, scrise de preotul care a oficiat înmormântarea. Am fost profun impresionaţi de conţinutul acestei scrisori şi pentru că în litera militară nu am găsit o astfel de însemnare, reproducem şi această scrisoare din 9 aprilie 1944. Diferenţa de timp de la deces la scrisoare este cauzată de participarea pe front a preotului militar.

„Stimată doamnă Munteanu,

Ştiu că prin scrisul meu de acum răscolesc două dureri deodată: aceia care sunt încredinţat că nu vă va părăsi de aici încolo niciodată – durerea de a vă pierde soţul, şi a doua durere… aceea de a întâlni cu această îndurerată ocazie pe un om – ba mai mult chiar pe un preot – care s-ar putea spune că s-a arătat a fi sub orice aşteptare omenească, posibil de închipuit.

Preotul acela, evident sunt eu…

În cele ce am putut găsi în lada primită cât şi din fotografiile ce întâmplător le-am aflat acum cu ocazia trimiterii soţiei mele în Banat, vă trimit aici alăturat aceste 3 imagini: un clişeu şi două poze, singurele pe care până în prezent le am.

În clişeul (pe care vi-l dăruiesc cu drag) este soţul dumneavoastră şi prietenul meu scump, sublocotenentul erou Munteanu aşezat în sicriu care l-a închis pentru totdeauna. Din nu ştiu ce cauză după cum vedeţi, nu e scris la mijloc ci într-o parte a clişeului. Probabil a fost un defect de la aşezatul filmului că şi restul de poze cam au acest defect.

Sicriul, este aşezat cu capătul de sus – pe o bancă, în faţa Postului de Comandă 2 (Cancelaria) Escadronului din Glebowka unde a avut loc înmormântarea lui.

Celelalte două fotografii reprezintă două momente din timpul procesiunii funebre: una la ieşirea din satul Glebowka şi a doua în momentul ajungerii sub costişa pe care era aşezat cimitirul Eroilor Diviziei noastre de Cavalerie la aproximativ 2 km depărtare de sat.

Sicriul este purtat pe un car frumos împodobit cu verdeaţă şi cu flori, pe dealături garda de onoare, în urmă camarazii şi plutonul de onoare, iar în frunte Crucea (care o ducea cel ce a fotografiat) peotul şi coroanele depuse de escadron şi regiment.

Doamnă, nu mi-au plăcut prin firea mea cuvintele mari şi frazele pompoase niciodată. Aşa după cum nu-mi place să flatez sau să mint. De aceia, să nu credeţi că vreau prin aceasta să vă arunc printr-un artificiu vre-un fel de mângâiere dar, din cele cu mult peste una mie înmormântări ce am avut durerea să fac în tot timpul cât am stat pe front, înmormântarea soţului dumneavoastră a fost cea mai frumoasă şi cea mai impresionantă.

A fost frumoasă fiindcă, mai întâi era plină vară, şi în peisaj de poale ale muntelui Caucaz. Un soare admirabil, un cer absolut senin şi nici un fel de bombardament sau avion inamic care să ne tulbure ceremonia, aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori – după cum era şi natural. Dar, mai ales, înmormântarea sublocotenentului Munteanu a fost impresionant, atât prin împrejurarea nenorocită care a dus la moartea lui eroică, cum şi prin cele ce noi ştim cu toţii că această moarte atinge şi distruge.

Căci ce poate fi mai tragic, ce poate într-adevăr să fie mai absurd decât să ataci de atâtea ori inamicul şi înfrunţi apoi de mii de ori atacurile lui perfide, să petreci atâtea nopţi de-a rândul îngropat prin gropi şi prin bordeie, stând cu urechile la pândă fără somn şi fără pic de odihnă pentru ca să nu te surprindă, să scapi de atâtea şi atâtea ori de gloanţe, de proiectile sau bombe aducătoare de moarte…pentru că într-un revărsat de zori, când să zici tu doamne ajută că ai trecut noaptea cu tine la mai puţin de 100 metri de linia inamică, un brandt să-ţi curme firul vieţii, în faţa bordeiului tău, în momentul când îţi reveneai fruntea trudită de vegherea nopţii, în prima linie de luptă au apa răcoroasă de izvor.

Cum putea deci să nu ne impresioneze moartea sublocotenentului erou Munteanu! Când mai ales ştiam cu toţi ce lasă el în urmă, acasă, şi cât de frumos se comportase în cele câteva luni pe care el le trecuse aşa de  vitejeşte în examenul de maturitate eroică dat de toţi fii neamului în această aprigă încleştare cu duşmanul mai mult decât barbar.

Din această cauză, toţi camarazii lui care au putut ieşi o clipă de pe poziţie, au venit ca să-l vază, aducându-i flori sau coroane. La fel comandantul regimentului, în momentul când am plecat de pe poziţie la satul unde a avut loc înmormântarea, ştiu că a ţinut să mă roage, cum niciodată nu făcuse până atunci, ca în cuvântul ce-l voi rosti să fac şi omagiului pe care dânsul âl aduce sublocotenentului erou Munteanu, precum şi regretului de a-l fi pierdut, cauzând cu aceasta încă un doliu într-un suflet de soţie, în sufletele nevinovate ale copilaşilor şi a întregii lui familii care de acum desigur că-i va deplânge pierderea absolut ireparabilă.

Dar, v-aş mai răscoli aceste amintiri dureroase, doamnă. În această clipă eu însumi mă simt dar mişcat şi cu greu de-mi pot stăpâni lacrimile care ştiu că şi atunci mi-au curs îndelungat. Şi aceasta pentru că, aproape mai mult de cât oricine în scurtul răstimp cât am stat în Crimeea – până ce să trecem în Caucaz – eu m-am simţit ataşat de sublocotenentul Munteanu, soţul dumneavoastră.

Eram în satul bulgăresc Kislaw. Eu întors din al doilea concediu al meu, dânsul venit de primăvara pe front – împreună cu cei mai mulţi alţi camarazi. Era pe acele vremuri capul de pod Cuban cu retragerile şi nesiguranţa frontului care a urmat după Stalingrad. Eu în calitate de cătană mai veche cunoşteam puterea de luptă şi de rezistenţă a germanilor nu mă temeam – aşa cum nu mă tem nici acum – ci din contră aşteptam cu nerăbdare ca să trec dincolo. Cum am şi trecut, de altfel. Cei noi veniţi însă, omeneşte era ca să se teamă cât mai puţin, mai ales când toată lumea scotea – greşit se înţelege – ca pierduţi pe cei din Caucaz. Din această cauză, datorită optimismului meu – tinerii nou veniţi s-au ataşat repede de mine, în mod inconştient poate, ei căutând să se încurajeze din atitudinea mea chiar. Plus că le vorbeam întotdeauna sufleteşte, căutând ca să-i conving de o cauză de care ei au fost cei mai convinşi – mergând în această abnegaţie şi elan până la sacrificiul suprem, aşa cum a făcut-o şi soţul dumneavoastră scump.

 Din cei noi veniţi însă, doi mi-au fost cei mai simpatici şi mi-au devenit apoi şi cei mai buni prieteni: sublocotenentul Munteanu şi camaradul lui Anitaş (în prezent hirotonisit preot greco-catolic în Ardeal). De „Munteanu”, cum îi spuneam noi m-am ataşat mai întâi, pentru firea lui blândă, pentru faptul că era un bun credincios şi fecior de preot ortodox şi – dar nu râdeţi! Pentru că amândoi aveam pe vremea aceea mustaţă. De câte ori ne întâlneam, semnul nostru de salut era: ducerea mâinii la mustaţă. (Desigur că aţi râs, dar, este ştiut doamnă, că pe front nu aceasta ci o altă psihologie se înfiripă în om, după cum şi raporturile dintre indivizi sunt cu totul altele. De aceia ceea ce în cazurile normale de aici ar părea ridicol, acolo devine obişnuit. Din cauza aceasta multe lucruri „copilăreşti” le găseşti acolo chiar şi la oamenii cei mai maturi).

Ce să vă mai spun, de felul splendid în care am făcut Paştele anului 1943 împreună în satul amintit; cum „Munteanu” m-a ajutat la slujbă, cum ne petreceam după aceia zilele discutând din ale Credinţei sau despre amintirile fiecăruia din ţară, cum…dar ce să vă mai reţin cu atâtea şi atâtea lucruri de neuitat aducerii aminte.

Şi atunci, vă întreb: puteam ei şi toţi ceilalţi să nu fim mişcaţi până la lacrimi, când la o mie şi ceva de kilometri departe de familie şi de ţară, lăsam în pământul Caucazului pe cel ne fusese tuturor drag pe sublocotenentul erou Munteanu.

Doamnă durerea de atunci parcă îmi este acum şi mai mare, când, după ce v-am dezolat odată complectalmente prin neprimirea răspunsului, vă mai înşel şi acum aşteptările prin faptul că nu vă pot trimite mai nimic, din cele ce mi-aţi cerut şi vă datorez. Căci acestea toate vi le datorez, în însăşi baza prieteniei mele pentru cel ce a fost sublocotenentul Munteanu.

Cu acestea stimată doamnă Munteanu rugându-vă încă o dată să mă iertaţi de întârzierea incalificabilă precum şi de puţinătatea amintirilor trimise care v-ar fi foarte dragi şi scumpe totuşi, rog să primiţi de la cel ce a învins cu inima sfărâmată la locul cel de veci – pe pământ străin dar în lupta noastră dreaptă – pe cel ce a fost soţul dumneavoastră drag, tatăl copilaşilor dumneavoastră scumpi şi prietenul meu neuitat, cele mai profunde şi adânci simţite gânduri de compasiune şi omagiu, simţăminte ce pe deplin le meritaţi ca o slabă şi omenească recompensă a durerilor şi sacrificiului încercat.

Al dumneavoastră Preot Căpitan – Cornea”[1].

Mânaţi în luptă din ordinul patriei, pentru reîntregirea ei, mobilizaţi de chemările şi ordinele şefilor, soldaţii şi-au făcut datoria. Dar răsplata ce li s-a promis, mulţi n-au apucat să o vadă. Despre unii nici astăzi familiile şi urmaşii lor nu mai ştiu nimic.

În războiul sfânt împotriva bolşevismului, pentru care generalul Ion Antonescu a primit mandat de la popor ca să salveze Ţara, generalul Iosif Teodorescu, în subordinea Corpului 3 Armată, comandant de generalul V. Atanasiu, a făcut ca steagul românesc să fluture deasupra celei mai puternice citadele de pe malul Mării Negre, Odessa.

by

Referinţă Bibliografică

Sublocotenent Munteanu – Erou pe frontul antibolșevic/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 septembrie 2024