Motto: „Cea mai prețioasă călătorie este aceea către      

sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate”

Mircea Eliade

Poezia, arta care are ca și sinonim izvorul cu apă vie a sufletului, este cea care de-a lungul timpului a alăturat mereu cele două planuri ale finitului existențial: realul (eu) și imaginarul (eul). Între aceste două limite real-transcendental (+/- ∞), pe o axă finită a timpului, ieri-ul, transformat – prin prezent – în mâine, se derulează viața, cu ale sale momente cruciale, între ființă (antevivitum) și transcendență (postvivitum). Se confirmă că omul are natură astrală, desprinsă din bing-bangul originar, ce a dat naștere Universului văzut și nevăzut. Poate, tocmai de atunci, bosonul lui Higgs l-a legat pe vecie pe Dumnezeu de sufletul omului, căruia i-a dăruit profunzimi la fel de adânci precum galaxiile și incandescențe la fel de mari ca a stelelor primordiale.

Indiferent dacă viața omului este veselă sau tristă, întotdeauna, echilibrarea yin-yang a eului obligă omul la un destin, în care umbrele și luminile se întrepătrund, construirea amintirii fiind fundamentul clipelor în care însingurarea obligă la rememorare, căci: „Prin toate mijloacele, rezervă-ți timp pentru a fi singur, salută-te pe tine însuți, vezi cum este înveșmântat sufletul tău.” (George Herbert). Viața, sub toate aspectele ei, reprezintă miracolul cu care suntem binecuvântați, datori fiind de a-i adăuga lumină, culoare, emoție, vis, împlinire. Cei mai mulți dintre cei care plâng reușesc să vadă peste tot doar picurii de rouă din ochii propriei lor vieți. Alții, optimiști din fire, primesc pumnalele clipelor în pieptul neînfricat, adăugând zilelor resemnare, acceptare, dar în niciun caz înfrângere ori capitulare.

Unul dintre poeții dragi ai contemporaneității, poate nu atât de promovat pe cât ar merita, un Om special, devotat crezului său literar și uman, care scrie despre tot ceea ce viața îi aduce în suflet mirarea, este Rodica Popel, poeta ieșeană din Țibana, ce manifestă curaj, îndrăzneală, dar și versatilitate, în abordarea temelor ori motivelor lirice. Viața, iubirea, moartea, natura, universul, sunt doar câteva dintre direcțiile principale (romantice, în esență) ce se regăsesc în poezia Rodicăi Popel. Peste toate acestea, constituind un inventar mimetic al unei întregi vieți, domnește liniștea, o pace matriarhală care inspiră, vindecă, îmbrățișează, sub auspiciile aromate ale florilor de tei. Tonul poetei este întotdeauna plin de învățăminte, abundând în emoții și sentimente.

Poeziile sale sunt veritabile încrustări în chihlimbar ale Timpului, în al cărui zbor, fluturii cerului devin pescăruși, iar brizele mării devin sirene. Poeta este „naratorul” fiecărui vers, iar iubitul, pierdut mult prea devreme, devine idolul pe altarul căruia depune ca ofrandă lacrimile sale, într-o singurătate omonimă tandreții. Iubitului, asemeni Luceafărului, i se solicită prezența în fiecare vis de noapte, în fiecare zori de zi, în fiecare rază de lumină, în fiecare stea a nopții, dar și în fiecare gând, emoție ori tresărire. Poeta nu-i scrie pe simple coli de hârtie, ci pe inimă, pe suflet, pe adierile line, fiecare invocație a sa fiind o rugă în sine: „Acum scriu/ Pe o frunză/ Pe o aripă scriu/ Vreau să te întreb/ Dacă nu-i/ Prea târziu/ Pe inima ta/ Pot să scriu?” (Acum)

Versurile Rodicăi Popel trădează obediență, dar și fidelitate, dezvăluie o dragoste dincolo de nivelul de percepție al omului de rând, iubitul său fiind zeul, căruia fiecare respirație, fiecare bătaie de inimă, îi sunt dedicate. O iubire celestă, care nu poate rămâne ori trece neobservată în sufletul cititorului, care știe că iubirea este calea prin care ne construim cerul, scara pe care urcăm, pentru ca somnul să ne fie ușor, cuibăriți sub aripa lui Dumnezeu. O iubire vedică, precum a regelui Nala și a preafrumoasei sale Damayanti, fiica lui Bhima.

Până la urmă, poeta ne spune răspicat că a descoperit Raiul, cu mult timp în urmă, când a întâlnit iubirea vieții sale și că de atunci, Paradisul a devenit o permanență, amintirea fiind gajul acestei unice purități. În poezia Rodicăi Popel transpare dorul de persoanele dragi, cel mai des de mama. Maternitatea reprezintă pentru poetă proiecția propriului eu, prin care grija și dragostea duioasă a amintirii transformă părintele în propriul copil: „Dar, unde/ Vom fi mamă/ La amiază…/ Când soarele/ este stăpân/ Tu ești atunci/ Așa de mică/ Și dintre ierburi/ Te adun!” (Unde vom fi). Este imaginea patristică a Adormirii Maicii Domnului, când Iisus (Pantocratorul) este prezentat în icoană cu sufletul Maicii sale în brațe, ca sublim îndemn la ocrotire filială.

Cuvântul are aceleași proprietăți magice, vindecătoare, reconfirmând puterea „terapiei prin poezie”: „Rămase singure/ Cuvintele vorbesc/ Despre cum/ Se poate ajunge/ La inimă/ Și de acolo sus/ Mult prea sus/ Ca orbii să te zărească/ Are ca un punct/ Neatins de ninsoare/ De frigul din oase!/ Așa sunt de frumoase/ Precum fetele/ Pregătite de nuntă/ În rochii multicolore/ dansează/ În timp ce privim/ Cum se așează/ stelele/ În palmele mele/ Și nu mă ard/ Nu le simt răceala/ Ci o mângâiere tandră/ Venită prea târziu!” (Cuvintele). Peste întinderea fiecărui vers, poem, dar și a cărții, de bună seamă, plutește eteric spiritul divin, ca sprijin și resursă de putere a eului liric, ispitindu-și regăsirea, după cum spune gânditorul: „Dragostea lui Dumnezeu, inexprimabilă și perfectă, își face drum într-un suflet pur la fel cum lumina trece printr-un obiect transparent. Cu cât mai multă dragoste află sufletul, cu atât mai multă dăruiește, astfel încât, pe măsură ce devenim mai curați și mai deschiși, bucuria dragostei ajunge să fie tot mai completă.” (Dante Alighieri).

Anotimpurile se succedă în aceste uverturi ale liniștii, verdea primăvară fiind de departe favorita, tocmai datorită faptului că toamna prevestește, iar alba iarnă împlinește devenirea. Putem spune despre versurile Rodicăi Popel că sunt suave, precum adierile vântului de primăvară profețind Învierea, coapte precum razele soarelui de vară, bogate precum roadele toamnei și strălucitoare precum fulgii iernii cântând colindele Nașterii Sfinte: „S-a așezat zăpada/ Peste tot/ Deși n-o văd/ Dar frigul mă/ Cuprinde/ Sunt cel din urmă/ Fluture ce zbor/ Spre dragostea fierbinte/ Din cuvinte.” (Sunt cea din urmă)

„Așteptare” este un nou însemn de înserare, dat de un exilat în purgatoriul unei trilogii dantesciene, în care sufletul resemnat, departe de extrema suferinței, așteaptă o promisă mântuire. Citind versurile Rodicăi Popel vom avea surpriza de a redescoperi o poetă ajunsă la maturitate lirică, cu subtile idei anablandiene, cu sfioase trimiteri la protaze blagiene ori un minulescian surâs autoironic, dintr-o „romanță a vieții”, dacă am putea spune astfel.

„Așteptare” reprezintă un testament al unei frunze, scris pe un covor al toamnei, în care florile devin tablouri, în ramele unei adieri de iarnă. Nu simțim sub nicio formă răceală, frig, durere, suferință, moarte, ci doar un val de căldură, energie, emoție, vibrație pozitivă, care ne cucerește prin simplitate, condescendență și credibilitate lirică. Să meditam la spusele poetului, o reiterare a valențelor redescoperii sinelui: „Ah, suflete, îţi este frică prea mult. Ai văzut propria noastră tărie. Ai văzut propria noastră frumuseţe. Ai văzut peştii tăi aurii. Atunci de ce te-ai mai teme? Tu eşti cu adevărat sufletul sufletului sufletului.” (Rumi)

Binecuvântată fie pana care scrie cu bătăile propriei inimi, binecuvântat fie sufletul cititorului care se va lăsa învăluit de lumină! AVE!

Gheorghe A. STROIA

Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe 

by

Referinţă Bibliografică

SUFLETUL SCRIIND POEZIA UNEI VIEȚI SAU BINECUVÂNTATA „AȘTEPTARE” (Recenzie la volumul de versuri AȘTEPTARE de RODICA POPEL)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 mai 2022