Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » CRISTIAN GABRIEL MORARU: Un spirit enciclopedic al culturii române: Mircea Eliade

CRISTIAN GABRIEL MORARU: Un spirit enciclopedic al culturii române: Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, Bucureşti — m. 22 aprilie 1986, Chicago), şeful generaţiei ’27, cum a fost considerat de aproape toţi congenerii săi, a avut o carieră spectaculoasă. Până să apuce calea exilului în 1940, Eliade îşi construieşte o operă destul de vastă pentru un tânăr intelectual: aproximativ douăzeci de volume, la care se adaugă o bogată publicistică în presa vremii. Este conferenţiar de succes în cadrul Criterionului, în 1933, devine asistent universitar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe lângă profesorul său de metafizică, Nae Ionescu, unde inaugurează un curs despre Problema răului în filosofia indiană şi întemeiază  în 1939 revista internaţională de istoria religiilor, Zalmoxis.

După episodul detenţiei în lagărul de la Miercurea Ciuc, Eliade reuşeşte să plece în străinătate, mai întâi ca ataşat cultural la Legaţia Română din Londra (1940), datorită intervenţiei lui Alexandru Rosetti, apoi consilier cultural la Lisabona (1944). După 1945 părăseşte definitiv ţara şi se stabileşte prima dată la Paris, la invitaţia profesorului Georges Dumézil de a ţine un curs la École des Hautes Études, iar în decembrie 1945 devine chiar membru al Societăţii Asiatice din capitala Franţei.

Între 1946-1949 ţine prelegeri de istoria religiilor la Sorbona. În 1949, tânărului savant îi apar primele cărţi importante în domeniu, şi anume, Tratat de istorie a religiilor şi Le mythe de l’éternel retour, după ce cu un an în urmă îi apăruse la Gallimard volumul Techniques du Yoga. În 1957 se stabileşte la Chicago (S.U.A.) ca profesor de istoria religiilor în locul lui Joachim Wach.

Începând cu 1961 şi până la moarte, Mircea Eliade este conducătorul revistei universitare de specialitate History of Religions împreună cu J.M. Kitagawa şi Charles Long. Între 1976 şi 1983, Eliade publică cele trei volume din Istoria credinţelor şi ideilor religioase, care constituie alături de Tratat de istorie a religiilor şi Sacrul şi Profanul chintesenţa disciplinei istoriei religiilor. Nu va apuca să-şi ducă proiectul până la capăt, iar un al patrulea volum îi va apărea postum sub coordonarea discipolului său, Ioan Petru Culianu.

Odată cu înaintarea în vârstă şi consolidarea prestigiului său ştiinţific, lui Mircea Eliade i se acordă onorurile cuvenite, fiind primit membru al următoarelor academii: Academia Americană de Arte şi Ştiinţe, Academia Britanică (membru corespondent), Academia Austriacă de Ştiinţe (membru corespondent) şi Academia Belgiană. Totodată, i se decernează titlul de Doctor Honoris Causa de către numeroase universităţi prestigioase din lume, precum şi alte distincţii.

Cântecul său de lebădă îl reprezintă coordonarea în ultimii ani ai vieţii a monumentalei ediţii a Enciclopediei Religiilor, care constituie o veritabilă „Arcă a lui Noe” a fenomenului religios din întreaga istorie spirituală a omenirii.

Notă: Articolul despre Mircea Eliade este reprodus din sinteza mea critică, și anume Generația  27 și textele ei doctrinare (Editura Tipoalex, Alexandria, 2010, pp. 39-40); Foto: Internet.

© Cristian Gabriel Moraru

Facebooktwitterby feather