Zborul liric al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu Vasilica Grigoraș Când citești aprecierea scriitorului, poetului, jurnalistului și publicistului Dan Șalapa: „Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare…”, nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la Editura PIM, Iași, 2018.

Începi metodic cu titlul, pentru că titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori cu tulburențe mai mici sau mai mari.

În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie, autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită (asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee, se explică compunerea poemelor presărate cu atenția cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar românesc.

Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației, frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.

Poetul constățean dă frâu liber imaginației, navighează pe oceanul libertății și prosperității poetice spre înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism de calitate.

Mulțimea și diversitatea temelor abordate atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai convingător.

„Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul natural și social curat, atât de benefic firii umane. Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate „dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/ erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început să scriu…”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi. Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine obiective, complacerea în situații de promiscuitate…

În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor „Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam…”. Liberul arbitru este descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie să descoperim „…un cer nou” în care să auzim acel glas care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci, asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat.

Poetul împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul fără odihnă”. În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere, îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate, ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic, pășind printre șoapte în noapte”… „căutând nenăscutele ere”.

În același context, consternat de cruda realitate continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate…” Se închipuie ființa lumii de azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă-mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune)

Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici soarta poetului, care în actul creației se topește precum lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea, deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/ mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în mare?” (Poetul)

Schimbând registrul motivelor de inspirație, ajungem la ”Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a iubit odată, într-o noapte o zeiță”.

Poetul constănțean, în „Femeie, lacrimă de înger”, cu aceeași delicatețe venerează femeia, considerând-o: „Femeie, lacrimă de înger/ te chem și te cer/ cerului, pământului/ umblu bezmetic pe ape/ gândul se prelinge printre copacii uscați/ căutând un noi între noi”. Conturează dibaci misiunea, rostul femeii în lume, acela de a mângâia sufletele semenilor.

Autorul se visează „Fluture în noapte”, și se vrea mândru cuceritor, însă curgerea, trecerea a toate: „ninge cu tăceri în mine/ se scurg în zare zăpezile arzând/ în aer curge iar cuvântul/ e glasul meu ce vine din adânc” îi inhibă visul măreț. În atare situație, cu răbdare chibzuită își continuă misiunea: „cu pașii mă plimb alene printre ani/ cioplind ăn curtea casei versuri/ visam o altă lume, trăiam un vis în zbor/ un fluture în noapte”. O poezie de dragoste neîmplinită.

Adesea, atunci „Cântă o vioară”, eul liric al autorului devine trist și îngândurat: „tăcerea mă doare și lacrimile plâng/ cad fulgi rătăciți pe asfaltul murdar/ e frig iar în mine și ninge acum/ cad troiene de gânduri pe câmpuri ucise…” și „mă ardeau cuvintele sub pana arsă de gânduri”. Isonul și ecoul glasului de vioară induc în sufletul autorul un tablou sumbru, rece, dureros, trist, însă totul este efemer și-n în timp ce „eu scriu la o masă cu trupul ultimului meu gând/ afară, o vioară mai cântă”. O posibilă trimitere la beneficiile meloterapiei. Vioara sa literară cântă tăcerea, durerea, tristețea, dar și iubirea, bucuria, înălțarea. Toate fac parte din viață.

Iată și „Lumina” „mă cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/ eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind lumini/ vestind cuvântul lui în zorii zilei noi”. În bunătatea Sa, Domnul ne cheamă spre lumină, să dansăm printre nuferi, să plutim în iubire, apropiindu-ne de cer doar prin sfânta taină a cuminecării. Este șansa fiecăruia dintre noi, ca după rătăciri, uitări, depărtări de farul de lumină a lumii de a accede în tăcere Cerul veșniciei, înmugurind dincolo de trecere.

Prin cuvânt, Viorel Birtu Pîrăială face „Pași spre lumină”, prin iubire adevărată: „Lasă-mi, Doamne, zările și marea/ să îmbrățișez chemarea/ unei femei ce a pășit spre nemurire”. Nu contează prin câte stări trece, cu ce nevoințe, lacrimi și răni rămâne „un trubadur nebun pe țărmul lumii/ adunând cuvinte în palmă din cioburi de speranță”, mergând mai departe și rugându-se în continuare cu cerbicie: „dă-mi, Doamne,durerea și lasă îndurarea/ mai ține aici vreo două-trei milenii/ pe acei ce pleacă azi către lumină”.

Și dacă „aici sunt ploi târzii și lungă noapte/ în care pleacă în zbor spre alte zări, cocorii”, poetul nu doarme, plânge, țipă, se roagă, ori „alteori cioplesc cuvinte dintr-un ciot/ aruncat de sălbatice valuri pe țărmul sufletului”. (Lumânarea) Împlinirea, libertatea, bucuria …, toate investite în cuvânt și-n Cuvânt, în poezie și în Dumnezeu. Pentru oameni, creații ale Domnului, aceasta este adevărata cale de a viețui. Chiar dacă și cuvântul este sfărâmat de clipe, replierea și continuitatea sunt soluțiile adevărate, iar atitudinea logică, spirituală și elegantă este aceea a pocăinței.

În poemele sale, autorul crează cu spontaneitate o tensiune lirică autentică. După îndelungi și profunde meditații, concluzionează că între „Un om, o pană, un gând” nu este nicio deosebire. Totul este „un joc al sorții,/ o clipă fără de sfârșit” și totuși, trecătoare.

Laitmotivul poeziilor din volumul ”Aripi de nisip” este tăcerea care provoacă durere. În tăcere se amplifică forfota a tot și a toate cele de pe pământ, din apă și cer, iar omul într-o îngemănare cu toate acestea, pentru care timpul este pendulul ce ticăie în ritmul său imperturbabil, clepsidra care măsoară fără milă firele de nisip din interiorul vieții, molecule din timpul acordat fiecăruia dintre noi, semințele care vor încolți doar în loc cu verdeață.

În principal, lirica sa dovedește că autorul este sensibil, un poet al sufletelor care se individualizează, o voce distinctă a liricii actuale, impunîndu-se ca prezență activă pe eșichierul literar românesc. În opera sa se observă unitatea universului uman interior într-o paletă diversă de manifestări și trăiri. Este un poet proteic, într-o permanentă căutare de sine pe drumul către desăvârșire, dovedindu-și modernitatea în cadrul poeziei actuale prin larga audiență și receptivitate.

Viorel Birtu Pîrăială, prin firea și prin profesia sa se poartă cuviicios cu oamenii, în scris se poartă exemplar cu cuvintele pentru că acestea sunt un alt trup al adevărului. Indiferent de conținutul lor ideatic, le tratează cu respectul cuvenit, iar cu generozitate le oferă cititorilor peisaje lirice cu o frumoasă panoramă. Opera poetului este un fâlfâit viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip). Poezia sa este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul omului în fața propriului destin. Autorul întrupează o cumințenie prin limbaj și mesaj, o cumințenie a lutului liric, o cumințenie a copilului melodios și a înțeleptului duios în și prin poezie.

Poetul arde ca un rug aprins de dragostea pentru poezie ori îngheață până în măduva oaselor pentru grijile lumii, însă lucid la minte, senin la suflet, purtător de stropi de speranță în orice loc și timp, profund și impresionant în scriitură, forează adânc cu propriile mijloace literare în zarea firii și scoate la iveală versuri de o reală și certă acuratețe literară. Creațiile sale lirice sunt manifestări de natură aurorală, care-l apropie de Nichita Stănescu și Rimbaud. Mesajul liric este transmis cu atenție atât contemporanilor cât și posterității.

–––––––––––-

Vasilica GRIGORAȘ

31 octombrie 2019

by

Referinţă Bibliografică

Vasilica GRIGORAȘ: Zborul liric al poetului Viorel Birtu PÎRĂIANU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 octombrie 2019