Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » PERSONALITĂȚI » Veșnic actualul Mihai Eminescu într-o lume tot mai lepădată de sine

Veșnic actualul Mihai Eminescu într-o lume tot mai lepădată de sine

In PERSONALITĂȚI
Mihai Eminescu nu a fost înțeles și iubit niciodată la justa lui valoare, însă  nici mai ignorat decât în această societate postmodernă, care se duce, zilnic, sub ochii noștri, în nicăieri.
Se pare că omul contemporan nu mai simte necesitatea unei valori culturale de dimensiune cosmică.
Or omul contemporan nu mai simte nimic, doar știe, în amăgitoarea lui gândire telefonoenciclopedică, și ceea ce nu s-a inventat  din noapte până în zori, când se va fi trezit, căutându-și universul luminiscent sub pernă.
Mihai Eminescu rămâne, totuși, un poet puțin vizitat al acestor vremi, care numai ale noastre nu sunt, dar Veșnic actual Poet a fost și este într-o lume tot mai lepădată de sine.
Are el vreo vină în acest bazar tehnologic planetar, în care numai Poezia cea însuflețită nu-și are loc, cu toți purtătorii ei de lance, unul dintre care este, bineînțeles, Eminescu?
Sau ar trebui să fie, cel puțin pentru noi, românii.
Faptul că este, din vreme în vreme, urcat pe cruce și răstignit ne duce la convingerea că tot ce vine din Dumnezeu este sortit să urmeze Drumul de Jertfă al lui Dumnezeu.
Altfel nu s-ar putea justifica acest destin, absolut iisusiac, în plan cultural și creștin românesc.
Societatea clasică, în care a suferit, căznit fiind, Eminescu, ar fi identică și cu cea postmodernă de azi.
Numai numele ultraîmbogățiților din contul poporului diferă și unele denumiri ale partidelor politice.
În rest, toată tagma mediocrității crase domină prezentul, după ce-a dominat și trecutul  întreg.
Meritocrația a fost și a rămas un slogan de amăgit plebea, cea bună doar de votat deșertăciunea din patru în patru ani.
Sau cum vor ciocoii noi, tot ei fiii și nepoții ciocoilor de ieri.
Mihai Eminescu ne-a fost hărăzit de Dumnezeu spre a ne vedea Sufletul cum arată, așa precum bine a intuit Geo Bogza.
El, biblic vorbind, a venit la ai săi și ai săi nu l-au primit.
Cu foarte mici excepții.
Scurta-i viață, pământească, dacă o putem numi viață, a fost un lanț permanent de cutremure sufletești și trupești, adică spiritual-emoționale și materiale, evident.
Din datorie în datorie, din regret în regret, după ce și-a pus nădejdea, și el, în unii oameni, Mihai Eminescu se pare că a avut un singur prieten fidel, Ion Creangă, diaconul, povestitorul și omul de nemăsurată dărnicie frățească.
De sorginte creștină.
Toți ceilalți au fost și n-au fost alături de el, și din considerentul că Geniul este un altfel de om, care a fost trimis în mijlocul unui popor ca să-l facă aidoma lui, carele era aidoma Celui ce l-a trimis.
Un om, în care „bătea inima lumii”.
Un om care nu avea nici un interes personal, meschin, de autoslăvire și căpătuire.
Avea chip de om, dar Suflet de Apostol, peste care Dumnezeu turnase Duhul Său cel Sfânt.
Ca Poetul Poeților, tot el Apostol al Neamului românesc, să vadă Credința, cum „zugrăvește icoanele-n biserici”.
Și, chinuit fiind pe pământ, de mai toți și mai toate, să pătimească și „să audă iarba cum crește”.
Care iarbă, fraților?
Iarba fiarelor, care poate desfereca lacăte, uși, cătușe, lanțuri sau ascunzișuri secrete, unde se păstrează comori străvechi.
 În literatură și poezie, mai ales, ea simbolizează o cheie a sufletului, o eliberare a tainelor sau un leac pentru o inimă rănită.
Eminescu auzea cum creștea iarba miraculoasă în spiritul său, dar ea nu era trebuincioasă nimănui.
Atunci, ca și astăzi, omul alerga după mâncare și procreare, mâncare și procreare, mâncare și procreare, de trei ori menționate de Poet.
Atunci, ca și astăzi, omul era benevol inclus într-un cerc vicios opus aspirației spre absolut a geniului.
Stilul hedonist, al goanei nestăvilite după efemerele plăceri guverna societatea de atunci, cum o guvernează și pe cea de azi.
Eminescu era excepția, ce nu consona cu ideologia vremii în care era „pururi tânăr, înfășurat în manta-i, necrezând să-nvețe a muri vreodată, ochii înălţând visători la steaua Singurătăţii”.
O societate preocupată doar de mâncare și procreare mai avea nevoie de Eminescu? Mai are nevoie de Eminescu?
Una clasică și postmodernă, în care puținii cugetători cu inima și suferitori a tot haosul tehnologiei devastatoare sunt expulzați la periferia cotidianului pseudocultural.
Copilul actualei societăți este învățat cum să nu muncească și să trăiască precum în sânul lui Avraam, tânărul este împins spre exodul străinătății îmbietoare cu tot zornăitul arginților, iar adultul este dezvățat de magia Iubirii, de puterea Credinței și de încrederea că Nădejdea în Dumnezeu îl va putea mântui.
„Copilului nu aur, nu mătase, nu viață bună, ci iubire îi trebuie”, scria Eminescu.
Iubire, adică Dumnezeu. În accepția sa copilul trebuie să fie om înduhovnicit, nu înmaterializat din primii ani de viață pe pământ.
Eminescu, trimis în mijlocul neamului său, a fost și bici și mângâiere.
„Cel ce cântă se dezmiardă și pe el, și pe ceilalți”, scria el.
Poeziile eminesciene, cântecele eminesciene au mângâiat omul cu Suflet nepierdut și atunci, îl mângâie și acum.
„Toate lucrurile ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos, nu toate ne zidesc”, ne învață Sfântul Apostol Pavel.
Eminescu a fost și a rămas o divină Alegere, un Purtător de Veste bună pentru români, care, pentru c-a fost prooroc în țara lui, au luat de s-au unit în jurul ocupantului străin și l-au crucificat.
Uitând că el, ca și Cel de l-a trimis, a treia zi va învia din morți!
Facebooktwitterby feather