Voi, care treceți pragul!
De atunci, Victor a prins obiceiul să se ducă în fiecare an în hagialâc la Costinești. Însă eu nu m-am mai dus cu el. Nu știu cu cine s-o mai fi dus la mare. N-avea nicio importanță pentru mine cu cine se ducea el în concediu. Și nici chiar pentru el nu avea vreo importanță. Se ducea cât putea de des și la Năstea, acolo la Bistrița aia a lui, unde mă lua uneori și pe mine cu mașina. Năstea era idolul lui, mai ceva chiar și decât Freud. Încolo, nu se mai ducea nicăieri, n-a văzut nimic altceva din țară.
Năstea ne asigura că el citise toate cărțile de pe lume, absolut toate. Și desigur că noi nu aveam competența să verificăm dacă așa era sau nu. Ne-a mai spus că el cunoștea absolut toate limbile de pe toate continentele și meridianele, ba chiar și încă vreo câteva în plus. Nici nu ne-am îndoit de spusele lui. Eu auzisem de Năstea în copilărie, foarte vag.
Nu mă interesau pe mine palavrele oamenilor mari. Mă preocupau mai mult prăștiile și geamurile vecinilor. Găinile Zoii – care era cumnata bunicei mele și totodată nașă ei la nuntă și nașa copiilor – săreau gardul la noi și ciuguleau grăunțele de la găinile noastre. Eu trăgeam cu praștia în găinile Zoii și le cam nimeream din când în când. Găinile săreau în sus speriate și nu pricepeau aluzia. Continuau să ciugulească. Zoia se rățoia la mine, dar bunica intervenea și îi zicea Zoii pe cât putea mai politicos:
– Ia mai tacă-ți fleanca! Tot tu cu gura mare? Ce caută găinile tale în curtea mea? N-ai ce să le dai să mănânce? Te-ai gândit bine, să ți le hrănesc eu! De ce nu i le nimerești, mă, în căpățână? Să i le arunc moarte peste gard. Mai antrenează-te! Și vezi să nu-i scapi Zoii vreo piatră în geam.
Eu pricepeam aluzia și îi nimeream Zoii cu praștia vreun burlan sau căldările de aramă, în care strângea apa de ploaie. Asta doar așa, în semn de respect pentru ea. Sau aruncam becuri arse după câinii vagabonzi, de speriam atât câinii cât și trecătorii. Nu știu cu cine o fi semănat fie-mea, care arunca ouă din frigider, de la etajul 12 în capul trecătorilor și al oamenilor la coadă la carne, în Pantelimon, pe vremea când în magazine nu se mai găsea de mâncare și fiecare procura alimentele cum putea.
Victor îmi spunea că Năstea avea nu știu ce boală gravă și nu mai avea mult de trăit. De aceea se și ducea la el așa des, că poate era ultima dată când îl mai vedea. Și uite că Victor a murit, iar Năstea trăiește și acum.
Tatăl lui Năstea, Papone, cum i se zicea prin oraș, era cam văr pe departe cu bunicul meu, dinspre partea aldor ăia ai lui Mieiță Curcă. Se însurase împotriva voinței Curcăneștilor. De la asta i s-a tras. Și-a ales singur nevasta, nu cum trebuia. Adică nu s-a însurat cu cine hotărau Curcănoaiele, așa cum se însura lumea care avea scaun la cap, ca bunicii mei.
Nevasta lui nu a fost acceptată cu drepturi depline de aldor Curcă și nici din partea astălaltă, aldor Musceleanu. Degeaba a mai trecut ea la ortodoxia noastră, de la catolicismul ei ori calvinism, sau în ce alt drac de religie la fel de păgână o fi fost botezată. Eu acum citez ce am auzit. Cine trece de la o religie la alta se face strigoi. I-au spus lui Papone, însă el a râs. Și mai era încă ceva. Și mai grav: era unguroaică. Asta chiar că nu i se putea trece cu vederea. Ba încă și mai rău de așa, dacă mai rău de așa se poate, da, se poate: nu a avut zestre.
– Cum așa, țață? Să se mărite-n curu’ gol?
Se vorbea că nevasta lui a trecut la ortodoxie numai de formă, nu din tot sufletul. Ba chiar l-au bănuit și pe Papone că s-ar fi convertit în taină la religia nevestei.
– Hai! Și asta, treacă-meargă, mai poți să închizi ochii. La o adică, dacă trebuie, trebuie. Dar ea n-avea vreo stare mai bună decât a lui. Hm! Fără zestre! Unde s-a mai pomenit așa ceva? Coate goale. Sărăntoaca! Capră râioasă cu coada pe sus. Dracu a mai văzut.
Asta era culmea, inadmisibil. Vedeți dumneavoastră? De aici i s-au tras toate. Și cum a început: Papone era tânăr ofițer, când cu Unirea Transilvaniei. El a ieșit din școala de ofițeri, la țanc, când se terminase războiul. N-a apucat să tragă niciun foc de armă, nici măcar la exercițiile de trageri, pentru că toată muniția mergea pe front. Tocmai preluau ai noștri treburile în mână de la unguri în Transilvania.
Prima misiune militară a lui Papone a fost să preia gara din Bistrița. El, tânăr ofițer, țanțoș colo, cu chipiu, elegănțos, intră la postul de telegrafie din gară, cu un soldat, să-l pună pe ăla telegrafist, că știa să bată în drăcia aia morse. Tânăra telefonistă sau telegrafistă, ce era acolo, s-a ridicat și a făcut o reverență, cum făceau fetele bine educate, nu ca acum, apoi s-a dat la o parte ca să-i facă loc martalogului de soldat să se așeze. Elegantul ofițer a salutat reglementar și a întrebat politicos dacă avea cafea, o raritate, după atâția ani de război. Da, avea. Ofițerul a întrebat-o, dacă putea să pună de o cafea pentru el.
– Și putu! Că așa e unguroaicili, țățico dragă! Putu! Sărăntoaca! Ce ifose la ea! Contesa de Rupte’n Cur! ziceau doamnele acelea, de care nu știam prea bine în ce fel erau sau nu erau rude cu noi.
Când vorbeau de ea, și vorbeau destul de des, nici nu-i spuneau pe nume, o numeau Pipica. Neamurile au exclus-o atât pe Pipica cât și pe Papone. El n-a mai fost invitat niciodată la vreo nuntă sau la vreun botez. Era acceptat la înmormântări. Treacă-meargă, la cimitir oricum nu era nevoie să vorbească nimeni cu el. Nici nu-l invitau, venea el și singur, ca să nu discute orașul că de ce nu s-a dus. La înmormântări se venea, venea oricine, chiar dacă se măcinau în procese pe la tribunal sau aveau alte conflicte și mai grave și ajunseseră de nu mai schimbau nicio vorbă. Nici măcar afurisiri sau blesteme reciproce. Înmormântările din orașul nostru erau ca olimpiadele la grecii antici, adică ostilitățile erau întrerupte pe drumul spre cimitir și erau reluate după aceea.
Papone cu Pipica nu mai aveau trai în orașul nostru cu neamurile. Îi izolaseră toți. Papone a vândut niște case și au plecat, și-au luat lumea în cap. Au plecat, s-au dus.
– Ducă-se! Duce-s-ar învârtindu-se! zicea bunica. Să-i văz când mi-oi vedea ceafa!
– Să-i văz când l-oi vedea pe tata! Dădui în cărți și văzui că n-o să-i mai văz! zicea, Zoia care dădea în cărți și făcea spiritism cu masa și paharul, că învățase să vorbească cu spiritele, la un pension franțuzesc pentru fete. Nu ca bunica mea, care era de la țară și dădea în bobi. În bobi era mai sigur și putea afla toate, mult mai bine decât Zoia cu aiurelile ei franțuzești.
N-a mai știut nimeni de ei. Până la urmă a plecat și Năstea, pentru că nici pe el nu-l înghițeau. A plecat după accidentul pe care l-a avut în gară, cu calul. Nu a plecat cu calul. Cu calul a avut accidentul. Năstea a moștenit de la Papone o casă veche, o paragină, să întorci carul în fiecare odaie, undeva prin Carpați, tocmai la dracu în praznic.
L-am cunoscut pe Năstea prin Victor, în casa lui de la Bistrița. A lui Năstea, nu a lui Victor. N-am spus la nimeni dintre ai mei că am luat legătura cu Năstea și că îl admiram la fel cum îl admira prietenul și tizul meu. N-aveam nevoie de comentariile rudelor, cu cine să vorbesc și cu cine nu. Și nici cu Năstea nu vorbeam despre rudele noastre comune. N-avea rost să pitrocesc bârfele și răutățile din familie.
Eu auzisem că era un blestem asupra lui Năstea, care i se trăgea de la părinții lui. Ta-so, Papone, s-a însurat la prima lui misiune de ofițer. Năstea s-a accidentat grav tot la prima lui misiune de ofițer. Într-o gară ta-so, tot într-o gară și Năstea. Păi să nu fie un blestem? L-a ajuns blestemul, pentru că ta-so se însurase cu Pipica. S-a accidentat mortal, dar n-a murit. A rămas invalid pe viață și l-au pensionat. Nu s-a mai însurat.
– Cine să-l mai ia? Să-l ia dracu!
Prima misiune a lui Năstea a fost să se ducă cu niște soldați la gară, ca să ia de acolo niște cai transportați cu trenul și să-i aducă la regiment. L-a pus dracu să încalece pe un cal, acolo în gară. El călărea bine, era cavalerist. Sau jandarm cavalerist. N-are importanță. A pus șaua pe cal și a încălecat. Să-l vadă cuconeturile cine era el. Dar locomotiva a șuierat, au țâșnit aburii, s-a mișcat biela de la roți sau ce a fost, că s-a speriat calul, s-a cabrat ori s-a scuturat, iar Năstea, luat pe neașteptate, a căzut din șa. A căzut cu spinarea pe șina de cale ferată, de a trosnit. Șira spinării i-a trosnit, nu șina de cale ferată. Acolo a rămas.
L-au luat de acolo cum l-au luat, l-au dus unde l-au dus și i-au făcut ce i-au făcut. Când i-au scos ghipsul, au văzut că i-l puseseră rău. Acum nu se mai putea îndrepta nimic. El însuși, Năstea, făcea haz de necaz și spunea că, în loc să îl fi pus în ghips drept, l-au pus de rămăsese ca semnul întrebării. Doctorii din orașul nostru erau cei mai buni de pe lume. L-au asigurat că ei nu făcuseră nicio greșeală și că trebuie să fi fost cumva propria greșeală a pacientului. Pacientul nu mai avea ce să zică. A rămas pentru totdeauna ca un semn de întrebare.
Casa lui Năstea ajunsese o paragină. Nici el nu știa cât de veche era. Era o hărăbaie mult prea mare pentru el singur și pentru câinele lui, Kerberos. Nu știu de ce îi zicea așa, pe grecește. Așa era el cult. Năstea, nu câinele. Cam atâta era de mare, câinele. Și ne-a spus de ce Kerberos al lui avea numai un cap, iar nu trei, cum ar fi trebuit la așa nume. Nici nu mai știu ce îndruga el despre câine. Era într-o vale strâmtă, unde Năstea ne-a spus că n-ajungea soarele niciodată, printre vârfurile munților și printre nori. De fiecare dată când ne-am dus noi acolo la el, ploua și bătea vântul. Șuiera vântul, de se zgâlțâia casa din toate țâțânile. De prin toate ungherele și ascunzișurile ei întunecoase, se auzeau foșnind ființe nevăzute care își șopteau, iar eu îmi ciuleam urechile și nu puteam să deslușesc ce ziceau.
Ciuleam urechile, pentru că vorbeau despre mine. Oricât îmi încordam auzul, nu am putut desluși ce unelteau împotriva mea. Eram sigur că puneau la cale să mă înhațe. De fiecare dată, eu mai reparam câte ceva, vreo clanță, vreo balama, vreun prag rupt, însă anul următor era la fel. Năstea îmi spunea că nu avea rost să mă mai obosesc și că nu puteam eu da timpul înapoi. Zicea:
– Casa mea deja a început să intre în pământ și oricum o să dispară odată cu mine.
În casa lui era mai sumbru și mai lugubru decât toamna sau iarna în afara casei. El însuși râdea și zicea că Gustave Doré mai bine ar fi venit la el în vizită ca să se inspire, când a făcut în peniță ilustrațiile la Infernul lui Dante. Așa era el glumeț. Ăsta era șarmul spiritului lui. Pentru spiritul lui veneam noi la el, nu pentru casa lui. Ne întâmpina cu bucurie, cu glume și zicea:
– Cine vine pe drum? Strălucește în jurul capului lor. Pe cine văd? Nu cumva e Dante și cu Virgiliu, care coboară în împărăția umbrelor? Munți, scufundați-vă! Adâncuri, ridicați-vă! Iată-i că sosesc, au sosit, cei care au fost departe. Faceți poarta înaltă pentru ei, lărgiți poarta! îndruga el cu vocea cântată, cam ca la biserică. Fiți bineveniți cu lumina voastră în negura mea. Intrați, intrați! Nu vă descălțați! Lăsați-vă pantofii și năravul la intrare! Pentru voi, casa mea deschisă e!
Cam la fel zicea el de fiecare dată când veneam la el și ne arăta că scrisese deasupra ușii: Lasciate ogni speranza voi ch’entrate! tot așa, de-a-ndoaselea, ca pe poarta Infernului la Dante: Lăsați orice speranță, voi care intrați! La intrarea în casă, trebuia să cobori o scară cu trepte de piatră tocite. Ne spunea că atunci când cumpărase tatăl său casa, scara aceea ducea în sus. Dar după moartea părinților lui, scara și-a schimbat direcția și duce în jos. Râdea și spunea că asta era din cauză că toată casa lui și-a început călătoria în jos, în pământ, unde se duc toate cele materiale, pe când cele spirituale se duc în sus, la cer.
– Și cum de aici de la mine nu se vede cerul, cam asta e. Unde să se mai ducă spiritul? Nu se mai duce nicăieri, stă pe loc. Stați jos, spirite! Ce beți? Tu bei, or tu nu bei? zicea el parafrazând to be or not to be din monologul lui Hamlet. Vă întreb, zise el, că oricum n-am ce să vă dau de băut.
Desfăcu un dulap plin cu sticle de tot felul, de unde luă una de whisky și ne turnă în păhărele, zicând:
– M-a întrebat cineva ce beau și i-am răspuns că beau sânge. Da, vinul roșu e sângele lui Isus Christos. De aceea eu nici nu mai mor. Uitați-vă la mine! Trec secolele peste mine, cum trece ploaia peste sarcofagul din curtea muzeului de la Constanța. Cine a spus că o să murim? Au murit alții, dar noi n-o să murim. Regula universului este că suntem nemuritori, ca și universul. Cei care au murit până acum au făcut excepție de la regulă. Excepția confirmă regula. Cu glas șovăitor și suflet îndoielnic înalț eu cântecul meu de laudă luminii! zise el aprinzând o lampă cu petrol lampant, cam oarbă.
O ținea cu de-alde astea și cânta în cinstea noastră cântece de pahar străvechi. Cum pahar străvechi? Cântece străvechi. Cânta și imnul Uniunii Sovietice. După câteva versuri pe rusește, scuipa cu greață și dădea cu piciorul în Kerberos, care dormea sub masă la picioarele lui. Îl mai numea și Kerberoski-Scaraoski-Smolski. Avea un gramofon vechi, cu manivelă, de pe vremea lui Pazvante, pe care punea plăci cu marșuri funebre.
– Sunt aceleași marșuri care s-au cântat cu cea mai mare veselie la moartea lui Stalin, zicea el și își freca mâinile de bucurie.
Ochii lui străluceau diabolici și sclipea în ei lampa de pe masă. Ne-a spus că Stalin a fost cel mai bun om din toată istoria lumii, pentru că a omorât mai mulți ruși decât Hitler și decât toate catastrofele naturale. A pus de cafea și ne-a recitat în italiană versuri din Divina Comedie a lui Dante. Zicea că știa pe dinafară tot Infernul.
– Pentru că numai în infern e omul autentic și egal cu sine însuși! ne-a asigurat el. Uitați-vă în oglindă! N-o să vedeți niște îngeri. O să vă vedeți pe voi. Veți găsi în oglindă numai eresuri și păcate. Păcătoșilor! Ia mai păcătuiți cu o cinzeacă de whisky!
Nu era nicio oglindă în toată casa. Nici măcar lampa cu petrol nu avea oglindă. Năstea zicea că el era prea urât, ca să se vadă pe el însuși în oglindă. Râdea și zicea că dacă s-ar vedea, s-ar speria de el însuși. La fel, nu se ducea la biserică, pentru ca să nu se sperie de el sfinții de pe pereți. Noi l-am întrebat cum făcea când se bărbierea. A zis că, în loc să se uite în oglindă, se uita într-o fotografie veche, de pe când era tânăr. Noi am vrut să știm cum arăta când era tânăr, iar el ne-a arătat o carte poștală veche, cu Rudolph Valentino, actorul seducător din filmele mute. Am râs și am insistat să ne arate cum arăta în tinerețe, iar de data aceasta a scos o fotografie a lui Bela Lugosi cu dinți de vampir. Bine, nu voia să știm noi cum arăta el tânăr. Era și asta tot o formă de narcisism, însă negativ, mi-a explicat Victor.
Năstea ne vorbea despre filozofia lui Søren Kierkegaard. Kierkegaard în limba daneză înseamnă cimitir, ne-a spus el. Stranie predestinare la filozoful stâlp al existențialismului, să îl cheme Søren Cimitir. Cu așa nume, ce altă filozofie putea avea? Năstea zicea că numele l-a predestinat. Pe Kirkegaard, nu pe el. Zicea că numele noastre ne pot predestina și croi calea. Ne-a mai spus că numele scandinav Søren, Sören sau Soren era înrudit cu numele persan Soren, atestat în cele mai vechi scrieri antice de pe vremea lui Darius al lui Istaspe. Avea semnificația verbului latin surgere = a ieși la iveală. Și că deci este de origine indo-europeană străveche, dinainte de împrăștierea indo-europenilor și că cei pe care îi chema așa erau reîncarnări ale celor morți cu mii de ani înainte sau chiar strigoi, care ieșeau la iveală. Credea că ne sperie pe noi balivernele astea? Nu ne speriam noi, oricât încerca el. Năstea ne vorbea de existențialism, se înveselea și începea să danseze singur vals, în tact cu marșuri funebre:
– Deja eu sunt cel care n-am fost niciodată! Deja tu ești cel ce-ai să fii cândva. Noi ne înșelăm când credem că moartea este ceva rău. Așa a zis Socrate. Însă Socrate nu știa că el însuși se înșela. Moartea nici nu este. E doar o trecere altundeva, către altceva, la mai bine sau la mai rău, după cum e sufletul fiecăruia, mai bun sau mai rău. Socrate nu a îndepărtat cupa morții de la buze. Pe câtă vreme Isus s-a rugat la Dumnezeu în grădina Ghetsimani să-i ia cupa morții de la gură.
– Da, a zis: Eli, Eli, lama sabachtani, spuse Victor.
– Evangheliștii au arătat clar că lui Isus i-a fost frică de moarte. Pe când Socrate întâmpină moartea de parcă s-ar duce la un prieten bun. Ăsta era principalul reproș pe care ultimii filozofi păgâni îl făceau primilor creștini, iar aceștia rămâneau fără replică și puneau mâna pe topor. Dragii mei! mai zise Năstea deschizând larg brațele, ca Isus pe cruce, apoi ridică păhărelul de whisky de parcă ar fi fost Socrate ridicând cupa de cucută, îl duse la gură, făcându-ne semn să bem și zise: Eu vă sfătuiesc să așteptați moartea cum așteptați vacanța mare. Cum ați pleca în concediu într-o țară îndepărtată, necunoscută, unde va fi mai bine ca aici sau mai rău. Ca la un hotel de vise rele, cu nicio stea, sau la un hotel cu miliarde de stele, acolo sus pe bolta cerească. Dacă le meritați, merituoșilor! Păcătoșilor! Veți fi primiți și repartizați după cum v-a fost sufletul și viața pe pământ.
– De aceea unora le e frică de moarte, iar altora nu. Pentru că știu ei ce îi așteaptă: ce merită fiecare, o răsplată sau o pedeapsă.
– Așa e. Pregătiți-vă din vreme bagajul și voiajul, să nu vă măture valul de pe covertă pe nepregătitelea!
Năstea a râs sardonic și a zis că noi nu știam nimic despre moarte. Și nici măcar despre viață nu știam nimic. Pe când el în fiecare an călătorea pe urmele lui Dante în Infern. Pe etajera lui cu cărți la îndemână avea Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții misterioșilor tochari, epopeea lui Gilgamesh și sumedenie de alte descrieri de călătorii în lumea de dincolo. El studia zi și noapte aceste scrieri, iar țelul lui final era să obțină nemurirea. O și obținuse deja.
– Dante ne asigură că l-a văzut pe Lucifer în fundul pământului, zise Năstea. Vă asigur eu că nu Lucifer domnește în împărăția umbrelor, ci Falcifer. Eu am constatat asta cu ochii mei, când am fost acolo în Infern și am văzut. Dante nu a văzut bine, pentru că era prea întuneric și l-a luat pe Falcifer drept Lucifer. Face confuzii. Însă Dante ne-a învățat ceva foarte important: că drumul spre paradis trece prin infern. Să vă spun eu, că știu. Nu numai infernul și paradisul din viața de dincolo, dar și infernul și paradisul în viața asta, aici. Viața aici pe pământ e un infern, dar dacă știm să trecem cu bine prin acest infern, cu fruntea sus și cu spinarea dreaptă, nu ca mine cu spinarea frântă, vom ajunge în paradis, încă din această viață.
– Dacă știm să ne-o facem un paradis încă de pe acum.
– Lucifer nu este cu coarne și destructiv, cum îl înfățișează sataniștii! a continuat Năstea. Ăia habar n-au despre ce vorbesc. Lucifer înseamnă în latină aducător de lumină, este la fel ca Prometeu. Noi îi zicem Luceafărul. Este planeta Venus. Luceafărul este pe cer, nu e în fundul pământului, cum zice Dante. E steaua care călăuzește ciobanii noaptea cu oile și care luminează când țăranii munceau la câmp, pe vremuri, nu ca acum. Prometeu și Lucifer, adică Luceafărul, sunt favorabili oamenilor.
– De aceea au și fost zvârliți și condamnați, zise Victor.
– Prometeu și Lucifer, ca și toți cei care fac bine sunt vlăstare desprinse din Big Bang și deci fac parte din legea entalpiei, a Creației. Periculos este numai Falcifer, ucigașii și cei ce împing omenirea spre rău, adică foarte mulți conducători politici. Ăștia sunt elemente din legea entropiei, a distrugerii. Sataniștii îl adoră pe Falcifer, distrugătorul, nu pe Lucifer, cum cred ei. Sataniștii fac confuzii, iar confuzia e o metodă de distrugere.
– Ei fac răul și își închipuie că fac binele, zise Victor. Ei răstoarnă valorile de-a-ndoaselea, ca și pentagrama bună în pentagrama rea.
– O să vadă ei pe dracu’! Mă mir și râd când văd cum se sfâșie lumea în mii de bucățele! zise Năstea, puse o placă pe gramofon și învârti manivela. La fel dau eu la manivelă zilnic întreg universul, că altfel s-ar duce dracului toată șandramaua, cu soarele, luna, planetele și cu stelele de pe cer. Dau și dau la manivelă, pentru că Dumnezeu nu mai dă la manivelă demult, a obosit sau e dezgustat. Ăștia o să distrugă viața de pe pământ și tot pământul. Ne otrăvesc în toate felurile și pe noi și animalele și plantele, și planetele, ba chiar otrăvesc și Luna. Au călcat în picioare Luna. Au lăsat pe Lună fiare vechi, să ruginească acolo. Pe ultimii pământeni o să-i împăieze și o să-i pună la muzeu, ca să vină extratereștri și să vadă cum arătau oamenii. O să se ducă dracului totul. Dar atunci, barim să se ducă cu muzică. Mulți au vrut să salveze omenirea. De-a lungul istoriei și chiar în preistorie, eroi legendari, eroi mitologici, mari comandanți de oști, împărați, profeți, întemeietori de religii, filozofi, revoluționari, mulți au venit cu diferite soluții de salvare colectivă, dar nimeni nu a reușit nimic.
– S-a ajuns din rău în mai rău, a zis Victor.
– Dar și din bine în mai bine, am zis eu. Nici chiar regii și împărații nu aveau confortul și higiena pe care le avem noi azi. Biblia zice că vârsta omului era limitată la 70 de ani și că doar cu excepții se putea ajunge la 80. Azi sunt mulți care bat suta.
– Asta datorită progreselor medicinei, zise Victor.
– Și tu ai dreptate, și tu ai dreptate! zise Năstea. Așa e silogismul lui Akbar, marele mogul. La Akbar vin doi împricinați. Unul avea niște cămile, altul niște elefanți. Fiecare cu religia lui. Primul se plânge de celălalt. Akbar zice: Tu ai dreptate. Celălalt își expune și el plângerea. Akbar îi zice și lui: Tu ai dreptate. Vizirul îi șoptește la ureche lui Akbar: Prea luminate împărate, nu se poate să aibă amândoi dreptate. Akbar îi răspunde vizirului: Și tu ai dreptate.
– Da, știu, zise Victor. Cunosc. Avicena cu adevărul dublu, Akbar cu adevărul triplu.
– Adevărul e multiplu, spuse Năstea. Fiecare cu propriul său adevăr. Poate că nu știați, dar zăpada este neagră și cărbunele e alb. Asta din punct de vedere politic corect. Și, după cum vă spuneam, istoria ne învață că așteptăm zadarnic vreo salvare colectivă. Istoria nu cunoaște salvări colective. Cunoaște doar dezastre colective. Potopul din Biblie e un dezastru colectiv, din care se salvează doar Noe. Morala: unde nu există salvare colectivă, există salvare individuală.
– Asta e morala: Trebuie să îți construiești din vreme propria ta arcă.
– Dacă fiecare își mătură strada în fața casei sale, întreg satul va fi curat. Nu putem aștepta să trimită primarul pe cineva să ne măture strada și nici nu rezolvăm nimic dacă alegem alt primar. Degeaba așteptăm să se ridice careva să măture satul în locul nostru. Nu aștepta de la nimeni nimic. Vezi-ți de datoria ta și mătură strada în dreptul casei tale! Și n-am să mătur eu strada în dreptul vecinului meu. Decât dacă văd că e bolnav și nu poate.
– Și dacă se preface?
– Cine se preface pentru a obține ceva necuvenit și încearcă să păcălească pe cineva, se păcălește pe sine însuși. Cel ce înșală se înșală. Mulți vor să păcălească natura și se bucură că au reușit să o păcălească. Ei taie un copac sau o pădure și își închipuie că acel copac sau acea pădure nu se poate răzbuna. Nu poți păcăli natura. Natura se răzbună cumplit. Îți face pagube mai mari decât câștigul. Poți reuși să-l înșeli pe cineva ca să piardă el și să câștigi tu, dar tu vei pierde mai mult decât a pierdut el. Vei pierde tot ce ai câștigat în mod fraudulos, ba încă vei pierde și ce aveai și ți se cuvenea să ai. Pedeapsa îți vine de la societatea înconjurătoare. Societatea, ca și natura, elimină tot ce strică echilibrul și armonia naturii sau a societății.
– Mda, am dat din cap eu. Troienii au furat o femeie. Credeau că aveau acoperire din partea zeilor. Urmarea faptei lor a fost că, după douăzeci de ani, cetatea lor a fost distrusă, au pierdut totul, chiar și viața. Aurul lor a încăput pe mâna celor de la care furaseră femeia. Ce aur a mai rămas ascuns în pământ trei mii de ani, a luat Schlieman.
– Aur, aur și iar aur! a continuat Năstea. Toată lumea se învârtește în jurul aurului, ca planetele în jurul soarelui. Planetele însă știu să țină distanța față de soare. Nu încearcă să îl acapareze. Totul este o problemă de conștiință a fiecăruia din noi. Aflați de la mine! Păstrați-vă conștiința curată, în orice împrejurare, chiar și când ești copleșit, la ananghie și constrâns să îți calci pe inimă. Conștiința e cel mai de nădejde sfătuitor, când ești la strâmtoare și nu știi ce să alegi. Conștiința curată te face să fii împăcat cu tine însuți. Asta îți garantează integritatea, îți dă energie și idei salvatoare. Conștiința curată este secretul forței tale. Dacă nu ai conștiința curată, nu ești împăcat cu tine însuți. Când nu ești împăcat cu tine însuți, nu mai ești tu, cel autentic, devii nesigur, oscilezi, te clatini, cazi și îți frângi gâtul. Fiecare individ să își vadă de datoria lui, cu tot ce poate să facă mai bine decât alții, pentru el și pentru alții. Și să nu își bage nasul unde nu îi fierbe oala. Însă toți așteaptă cu mâinile în sân și nimeni nu face nimic. Fiecare așteaptă să facă alții, ceea ce nu face el. Lumea merge spre pierzanie. „Jur pe ceasul înserării: omul lucrează la pieirea sa!”, citez din Coran, ca să știți. Mahomed nu era chiar așa cum zic unii. Era și mai și.
– A zis Mahomed așa? s-a mirat Victor.
– N-are a face, atunci eu am zis asta, fiindcă eu dețin adevărul absolut și relativ. Tot ce este absolut e relativ. Și numai relativitatea e absolută.
Victor i-a spus că admiră aceste paradoxuri, iar Năstea i-a răspuns că el nu vorbea în paradoxuri, ci în paradoaxe.
– Și să vă spun ce a mai zis Mahomed, spuse Năstea. În Sura 104, numită Al-Humazah, care înseamnă Calomniatorii, profetul a zis și zice: „În numele lui Allah, a-tot-Milostivul, foarte Milostiv. Nefericire oricărui clevetitor calomniator, care adună avere și o socotește, gândind că averea îl va face nemuritor. Dar nu! El va fi desigur aruncat în Hutamah. Și cine îți va spune ce este Hutamah? Focul aprins de Allah care urcă până la inimi. Focul le va cuprinde inimile în flăcări.”
Auzind Victor aceste vorbe ale lui Mahomed, se cutremură pătruns de un fior, se stăpâni ca să nu se vadă, își trecu o mână prin păr și păstră o aparentă indiferență, sub care eu văzui că era turburat. Nu știam eu atunci de ce era turburat. Aveam să aflu mai târziu, abia în Suedia.
– Și cine o să vă spună cine este Falcifer? continuă Năstea. Am să vă spun ce însemnă Falcifer în latină, ca să credeți că aș ști latina, însă eu am aflat asta chiar din gura lui. Am și conversat cu Falcifer în latină, așa cum conversez cu voi. Înseamnă „Purtătorul de coasă”.
– Falcifer e bătrâna doamnă în negru cu coasa? am întrebat eu.
– Da și nu. Toate pe lumea asta sunt cu da și nu. Toate adevărurile sunt relative. Chiar și teoria relativității lui Einstein e relativă. Teoria relativității nu poate fi absolută, ci e relativă. Chiar și Einstein e relativ.
– Tot ce știm este foarte puțin și foarte nesigur, zise Victor încercând să zâmbească. Mult mai multe sunt întrebările la care nu știm să răspundem.
– Să știți de la mine, pentru că eu sunt Hogea. Să știți că prima și cea mai importantă lege a științei este aceea că, de fapt, nu știm nimic. Tot ceea ce credem că știm sunt numai ipoteze de lucru. Tu, ca doctor, crezi că știi ce diagnostic are bolnavul și crezi că știi ce medicament îi face bine. Crezi, dar nu știi. Voi medicii faceți ipoteze care rareori se potrivesc cu realitatea. Eu merg pe ipoteza că noi toți suntem nemuritori. Ne-muritori, bagă de seamă! Pentru ca să devii nemuritor, trebuie să știi, să fii convins, că ești ne-muritor. Să ai certitudinea că ești nemuritor. Altminteri, cine îmi garantează mie vreo certitudine certă? Certă este numai incertitudinea și eroarea. Imposibilul este posibil și e singura certitudine. Numai incertitudinile pot fi certe. Numai cele trecătoare sunt eterne. De acord?
– Da, de acord! răspunse Victor. Istoria științei, istoria filozofiei, istoria ideilor, istoria culturii universale și orice istorie este istoria învățăturilor deșarte.
– Iar istoria omenirii este o falsificare a realității, zise Năstea. Istoriografia este o înșiruire de minciuni. Sunt două forțe în istorie: masele și nebunii. Aici e conflictul: Între cei cu scaun la cap și cei nebuni la cap. Nebunii nu suportă oamenii normali și le vor răul, vor să scape de ei, dar au și nevoie de ei. Asta e dilema lor. Criminalii au inventat războaiele ca să poată ucide cât mai mulți oameni, cu mâna altora. Războaiele se duc între triburi sau între națiuni, dar conflictul nu pornește de la beligeranți. Nu pornește din exterior. Pornește din interiorul triburilor sau al națiunilor. Este conflictul între bătrâni și tineri, în același trib sau națiune. Pornește de la invidia bărbaților bătrâni împotriva bărbaților tineri, pentru că tinerii au erecția cum o aveau bătrânii când erau tineri. Vor să elimine din concurență bărbații tineri. Mor în război bărbați tineri din cele două triburi, așa că le rămân mai multe femei bătrânilor din ambele părți. Așa se consolidează gerontocrația. Sfântul Bernard de Clairvaux, consilierul suveranilor, a instigat oamenii să plece în a doua cruciadă. Cruciadele erau genocid. Dar nu numai în Țara Sfântă. Cruciații care n-au murit în luptele cu arabii s-au omorât între ei pe drum, la dus și la întors. De sfânt ce era, Bernard se lăuda în predicile sale că au murit așa de mulți bărbați în Cruciadă, încât în țările catolice rămăseseră șapte femei la un bărbat. Senatus contra Juventus. Tu, ca psihiatru, ce zici? Ce zice domnul doctor Sigmund Freud?
– Nu știu să fi scris Freud ceva în sensul ăsta. N-am auzit nicăieri teoria asta. Vă aparține?
– Mie îmi aparține cerul și pământul, întregul univers, ba chiar și cosmosul. În Cruciada a cincea, au trimis copii. Papa de la Roma aranjase cu maurii să captureze corăbiile și copiii. Copiii au fost vânduți ca sclavi în Africa de nord. Vaticanul și mafia italiană lucrează mână în mână, la fel ca vameșii greci cu contrabandiștii.
– Chiar credeți în teoria conspiraționistă?
– Eu nu acord teoriei complotului atâta atenție cât ar vrea teoria asta să îi acord. E unanim recunoscut că istoria e plină de alianțe și convenții secrete ale unora contra altora. Multe asemenea acțiuni secrete au fost dezvăluite, dar și mai multe au rămas ascunse și au fost îngropate în uitare. Toate pornesc de la hybrisul unor smintiți. De la mândria lor nemăsurată, de la supraaprecierea lor și de la subaprecierea forței maselor. E în firea oamenilor anormali, dereglați la cap, să sufere de o mândrie și de o prostie, împinse până la patologia de a domina alți oameni. Toți cei care au aspirat la nemurire prin a ucide alți oameni au sfârșit rău. Alexandru cel Mare, Cezar, Attila, Napoleon, Hitler, Stalin și câți alții. Există sumedenie de comploturi și asasinate în istorie. Cel mai adesea au fost asasinați marii eroi care s-au dedicat binelui oamenilor. Știm de la Sigmund Freud, din cartea lui despre monoteismul lui Moise, că Moise a fost ucis de către câțiva opozanți, dintre cei pe care i-a salvat din robie, care tânjeau după cornul abundenței din Delta Nilului și erau nemulțumiți de exigențele și austeritatea lui. Cei din gruparea de opoziție l-au asasinat, au ascuns cadavrul și au scornit că se urcase la ceruri, ca să nu fie pedepsiți. La fel s-a întâmplat și cu profetul Ilie, din Vechiul Testament, din cauză că propovăduia un program de austerități și restricții. Lumea vrea să se bucure de libertăți.
– Meșterul Manole și ai lui, știm cum au murit.
– Așa e. Știm de la Plutarh că toate personalitățile, care au făcut mult bine patriei și poporului lor, au fost condamnați la exil, la moarte sau au fost asasinați chiar de ai lor, cărora le-au făcut mult bine. La fel au fost asasinați și conducători de țări, cum ar fi Burebista, Henric IV al Franței, Ludovic II al Bavariei, Abraham Lincoln, Kennedy sau alți șefi de state, care au făcut ceva bun pentru ai lor. Ludovic XVI făcuse multe lucruri bune pentru francezi, cum niciun alt rege nu mai făcuse. Nu s-a ținut cont de asta și a fost decapitat. Asta e soarta eroilor salvatori și a personalităților luminoase din istorie. Mâna nevăzută a istoriei ucide personalitățile cele mai capabile și mai generoase, care fac bine omenirii.
– Istoria nu se sfiește să ucidă cu o mână văzută, am zis eu. Cezar a fost asasinat în văzul tuturor. Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horia, Tudor Vladimirescu și mulți alții au fost uciși în văzul tuturor.
– Kennedy este destul de controversat, zise Victor.
– Controversată e și uciderea lui. Dar n-are a face. Societatea nu permite nimănui să se ridice deasupra mediocrității. Dacă nu i-a putut ucide, îi condamnă la uitare, îi contestă sau îi defăimează într-un fel sau altul. Mâna istoriei, văzută sau nevăzută, ucide, elimină sau denigrează într-un fel sau altul pe cei ce fac istorie. Există o ecologie în societate, în psihologia socială, în etica universală și în istorie, la fel ca și în lumea vegetală și animală. E la fel ca în legile fizicii și chimiei: orice acțiune are o reacțiune. Astfel se restabilește un echilibru universal, între bine și rău. Se știe că binele nu poate exista fără să existe și răul. Orice monedă sau medalie, chiar și de aur, are două fațete. Una e pe față, alta e pe dos. Iar istoria se face mai mult pe dos decât pe față.
– Dar de ce este așa?
– Pentru că toți, însă nu chiar toți, și-au închis toate ferestrele prin care ar fi putut să vadă sau să treacă spre rădăcinile oricărei culturi și ale vieții. Rădăcinile se află în lumea de dincolo, în țara care nu este, dar este. Pe când lumea asta care este, nu este. Mai necesar decât lumea din peisajul exterior este lumea din peisajul nostru interior, lăuntric. Foarte bine că voiajăm și vedem frumuseți din întreaga lume vizibilă. Dar este mult mai frumos, mai plăcut și mai binefăcător voiajul în interiorul nostru, invizibil, să vedem minunata țară ce sălășluiește în noi înșine și să descoperim acolo paradisul. Alții descoperă în ei înșiși numai infernul, iadul din inima lor.
– De aceea le e frică să fie singuri cu ei înșiși și să se caute pe sine? Ca să nu se regăsească în pustiul din lăuntrul lor? am zis eu.
– Da. Pustiul în care nici nu se pot regăsi. Țara frumoasă, țara făgăduită de Moise, nu este un teritoriu geografic, cum s-ar putea crede, dacă ne oprim la cuvintele concrete, ci astea sunt metafore pentru un teritoriu din sufletul nostru, al fiecăruia din noi. Este împărăția cerească, făgăduită de Isus, care e înlăuntrul oricăruia din noi, dacă știm să o descoperim. Își trage seva din tărâmul de dincolo, metafizic. Tărâmul de dincolo este cât se poate de real și se oglindește în creierul nostru și în inima noastră. Psihicul nostru este spațiul intermediar dintre lumea aceasta, în care suntem, și lumea cealaltă, din care venim și în care ne întoarcem. Sufletul nostru vine din stele și se întoarce în stele. Contrazi-mă, dom’le psihiatru, doctor de suflete! Psihologia, știința despre suflet, neagă existența sufletului. O știință care își neagă obiectul de studiu, ce știință mai e?
Victor clătină din cap și schiță un zâmbet, cum că se abține să îl contrazică.
– Da, încuviință Năstea. Știu că nu ești de acord. Ai dreptate, însă numai până la un anumit nivel de cunoaștere. La nivelul senzorial, ca să nu luăm cărbunii aprinși cu mâna, ci cu cleștele. Însă mai sus de asta? Mai presus de cele cinci simțuri? Cum rămâne cu extra-senzorialul și cu supra-raționalul? Dacă nu am trage sevă din lumea de dincolo de simțuri, n-am mai putea nici visa și nici nu ar mai fi posibilă cunoașterea artistică sau poetică. Poezia exprimă constatările noastre prin cele cinci simțuri? Sau este cu totul altceva, mult superior, supra-rațional și sublim?
– Asta cam așa e, recunoscu Victor. Din moment ce e sublim, e deasupra senzorialului și raționalului.
– Dacă am fi reduși la cele cinci simțuri și la rațiune, n-am putea să ne bucurăm și nici să ne întristăm. Am avea numai reacții la impulsuri. Bucuria sau fericirea nu vine de la satisfacerea celor cinci simțuri sau de la rațiune, ci de la altceva, mai presus decât aceste simțuri și decât rațiunea. De aceea avem așa de puțini care gustă poezia vieții și eternitatea, așa puțini care gustă nemurirea sufletului. Prin cele cinci simțuri facem focul în sobă și băgăm mâncarea în gură, prin rațiune calculăm banii și chiar îi sporim. Însă prin simțuri nu putem să bucurăm sufletul și nicidecum să atingem eternitatea sau nemurirea sufletului. Dincolo, mai presus de simțuri, este sufletul, simțirea și cunoașterea artistică sau poetică. Fără visuri artistice sau poetice și vise de nedescris, oamenii n-ar mai aparține regnului uman, ci regnului zoologic. Am învăța despre oameni la zoologie.
– A, nu! zise Victor. Eu sunt convins că în coliziunea nocturnă dintre conștient și inconștient scapără scântei, se ivesc noi resurse, noi forțe, inspirații, pe care le aducem în realitatea cotidiană. Vise pe care le materializăm în poezii, în artă, în mitologiile religiilor și chiar în știință. Sunt de acord că numai cu raționalul nu putem niciodată să înțelegem iraționalul și nici supra-raționalul. De aceea filozofii marxiști confundă aceste două concepte.
– Fiecare om și fiecare națiune își are tăria numai în conștiința propriului suflet și a propriei sale eternități, zise Năstea. Prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni sunt producțiile culturii populare orale, arta și poezia cultă, marii ei artiști și poeți naționali, nu tancurile și industria, scorul de la meciurile de fotbal și produsul național brut sau clasamentele statistice. Nicidecum astea. Însă în primul rând muzica, arta și poezia populară, colectivă și anonimă. Aceasta exprimă cel mai bine sufletul unei națiuni. Asta o știm încă de la Feuerbach.
– Eroare, interveni Victor. Asta nu poate fi de la Feuerbach, pentru că vine de la Carl Gustav Jung cetire.
–Tu ai citit astea la Jung, însă nu el a emis ideea asta, zâmbi Năstea. C’est du déjà vu. Jung a furat ideea aceasta de la Feuerbach. Jung s-a născut după ce a murit Feuerbach. Nu putea Jung să nu îl fi citit pe Feuerbach, amândoi de limbă germană. Ideea e identică la unul și la altul și formulată cam la fel. Jung nu îl citează. O fi crezut că nimeni nu îl mai citea pe Feuerbach, decât el. Credea că n-o să-l prindă nimeni că a furat ideile de la Feuerbach. Feuerbach avea dreptate când zicea că poezia și religia sunt definitorii pentru o națiune, dar a scăpat din vedere că mai este altceva. Să știți de la mine că cea mai definitorie și cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Feuerbach nu a știut că fără limbă nu este posibilă nici poezia, nici religia și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații. Nici societatea nu ar fi posibilă fără limbă. Cine atacă limba, atacă societatea. Modifică limba și vei modifica societatea.
– Oamenii stâlciți stâlcesc limba. Când îl auzi pe careva că stâlcește limba, știi că e stâlcit la creieri. Ce diagnostic le pui tu, ca psihiatru?
– Așa e, continuă Năstea. Omoară creația spirituală, poeziile, muzica și dansurile ancestrale ale unui popor, toate creațiile populare anonime, comercializează-le, răstălmăcește-le, ucide folclorul și pune-l la televizor sau în cutii de conserve la muzeu. Și vei ucide acea națiune. Astea sunt urzelile lui Falcifer.
– Și unde este țara, care nu e nicăieri? întrebai eu.
– E o miraculoasă țară de graniță între natură și supra-natură, răspunse Năstea, unde zeii coboară ca să întâlnească oamenii. Acolo putem călători în somn dar și în stare de veghe, perfect treji. În această țară ascunsă putem să întâlnim ființe nevăzute și zei. Cei vii pot comunica cu cei morți fără să le fie frică de ei. Cei muritori îi pot întâlni pe nemuritori. Acolo întâlnim personajele mitologice și religioase, care sunt atât zei cât și oameni. Aceste ființe transparente sunt metafore și alegorii vii, pentru aceia dintre noi care nu dormim când suntem treji și suntem treji când dormim. Însă, băgați de seamă, hotarul dintre aceste două lumi poate fi trecut nu numai de aici într-acolo, așa cum reușesc unii, ci și dintr-acolo înspre aici, așa cum fac eu.
Năstea ne-a mai spus că el în permanență se lupta cu Falcifer și că era pe cale să obțină viață veșnică. El deja beneficiase de o jumătate de secol din viața de după moarte. Deja trăise o jumătate de veac din veacurile care îi mai rămâneau în veșnicie. Noi am înțeles că el se referea la accidentul pe care îl suferise cu o jumătate de secol în urmă, când căzuse de pe cal și își fracturase coloana vertebrală.
– Am fost zvârlit din șaua calului. Au zis că am murit. Da, am murit pe loc. Așa mort cum eram, i-am auzit cu urechile mele. Cine a fost acolo? Cine a fost acolo? Eu, care am căzut și am zăcut în livada morții, m-am întors de la moarte la viață. Cât să mai suspine inima mea, cât să mai caute liniștea și cu nespusă durere să n-o găsească nicicând? Moartea nu mai are putere asupra mea. Eu am murit atunci și de aceea n-am să mai mor niciodată. Când ai murit odată, e greu să mai cazi în recidivă, râse Năstea. Eu am să trăiesc veșnic chiar și dacă mor. Am să supraviețuiesc sfârșitului lumii.
– Unde s-au dus cei care au fost și s-au dus? am întrebat eu. „Unde sunt cei care nu mai sunt?” Parcă era și o poezie de Nichifor Crainic, cam așa.
– Nu este nimeni care nu mai este. Omenirea se compune din mai mulți morți decât vii. Așa a spus Auguste Comte: L’humanité se compose de plus de morts que de vivants. Iar Comte știa mai bine decât oricine ce e societatea, pentru că el e părintele sociologiei. El a și inventat cuvântul sociologie.
Victor, ca să schimbe vorba oarecum, aduse vorba de cimitirul din orașul nostru. Asta dacă înseamnă că schimbi vorba, când treci de la morți la cimitir. Orașul nostru era subiectul lui favorit, era centrul universului. Se entuziasma de orașul nostru încât le vorbea chiar și pacienților lui despre Castraveția. Propuse să călătorim toți trei, să revedem împreună centrul universului, Castarveția, și ce s-a mai schimbat pe acolo. Însă Năstea nu a vrut să meargă cu noi. Nu voia să revadă orașul nostru. Zicea că acolo domnește Falcifer. Nici eu nu prea aveam chef să revăd orașul copilăriei mele. Când îl mai văzusem, m-a decepționat, nu mi-a plăcut cum arăta, nu mai era ce știam eu, nu mai era orașul copilăriei mele. M-am simțit mai străin în orașul copilăriei mele decât în vreo țară străină.
Năstea luă de pe raft Cartea egipteană a morții, Cartea tibetană a morților, Cartea morții misterioșilor tochari și epopeea lui Gilgamesh. Mi-le dădu mie.
– Ți le dau cu împrumut, însă pentru veșnicie. Să le sorbi zi și noapte. Nu ți le dau de tot, dar să le citești în vecii vecilor, Amon! Că tot veni vorba de egipteni.
Năstea nu putea să vină, fiindcă era ocupat. Se pregătea sufletește pentru obișnuita sa călătorie anuală în Infernul lui Dante, în împărăția morții. A mai zis că va rămâne acolo până la următoarea noastră venire la el. Așa am înțeles că vizitele noastre erau mai importante pentru el decât erau pentru noi.
– O să găsiți mai mulți cunoscuți la cimitir, decât pe străzi, zâmbi el și clipi din ochii săi mici, scăpărători. Voi puteți călători departe, departe. Însă eu sunt acolo, eu sunt acolo înaintea voastră, cât și după voi. O să mă vedeți și n-o să mă vedeți.
Trecurăm pragul casei lui și, în loc de la revedere, ne zise parafrazându-l pe Dante:
– Lăsați orice speranță, voi care treceți pragul!
——————————
Victor RAVINI
Noiembrie 2020
La Grande-Motte, Franța
byReferinţă Bibliografică |