M-am întristat, deoarece, în calitate de părinte (având doi copii la şcoală) am resimţit din plin eforturile financiare pentru asigurarea celor necesare pentru şcoală (achiziţionând rechizite, auxiliare, chiar şi manuale), dar m-am întristat şi mai tare când aud astfel de comentarii legate de cantitatea de hârtie igienică folosită la o anumită grădiniţă sau şcoală, de banii şi discount-urile rămase de la anumite auxiliare, care cică ar rămâne şi ar umfla considerabil buzunarele profesorilor…

Aşa că, nu mai pot să ascult în tăcere atâtea aberaţii pe seama profesorilor, care sunt terfeliţi în toate felurile. E drept că respectul se câştigă şi nu se impune, dar oare meseria de Dascăl nu mai înseamnă chiar nimic pentru poporul acestei ţări? E drept că orice pădure are şi uscături, dar oare chiar nu mai ştim să apreciem în niciun fel eforturile, dăruirea (care încă mai există) şi implicarea sub toate formele ei, în activitatea unui DASCĂL. La fel de drept e şi faptul că noi singuri ne-am ales această meserie, aşadar, se presupune că ne-am asumat din start şi toate greutăţile şi criticile. Dar parcă, din când în când, am avea nevoie şi de recunoaşterea acestor eforturi care nu sunt puţine, aşa ca un pansament al orgoliului nostru destul de rănit.

De ce nu s-ar discuta şi despre faptul că, nu de puţine, ori profesorul însuşi susţine financiar, din buzunarul propriu reuşita actului educaţional? Nu am văzut pe niciunde un astfel de articol care să menţioneze măcar de câte ori un profesor îşi scoate din buzunar bani pentru xerox, hârtie, planşe, cretă. Nu mai vorbesc de nivelul învăţământului preşcolar, unde dacă nu ai material didactic suficient, adaptat nivelului de vârstă şi interesului copiilor, activitatea este un eşec din start. Desigur, aici intervine măiestria şi creativitatea educatoarei care, dintr-o placă de polistiren, sau un carton şi nişte acuarele, reuşeşte să realizeze cel mai frumos material care să stimuleze şi să antreneze piticii în învăţare. Curiozitatea, creativitatea şi imaginaţia copiilor la această vârstă se află la un nivel maxim şi, de aceea, conştienţi fiind de acest lucru, încercam să o fructificăm şi să o concretizăm în unele produse reale, palpabile. Dar aici, în acest punct, ne izbim de unele dificultăţi precum lipsa materialelor necesare, care de cele mai multe ori, fiind achiziţionate de părinţi, sunt de o calitate îndoielnică sau insuficiente. Nu de puţine ori, am preferat să cumpăr singură hârtia sau lipiciul, sau plastilina, care se usucă şi se sfărâmă imediat ce e desfăcută, sau – mai rău – care e lipicioasă sau sfărâmicioasă de nouă. Da, repet, îmi asum toate aceste neajunsuri şi nu mă plâng, mai mult decât atât, nu vreau să acuz pe nimeni – nici părinţii care sunt destul de implicaţi şi fac eforturi supraomeneşti (în destule cazuri, unde sunt doi-trei copii de trimis la şcoală), nici chiar Sistemul care se vede a fi din ce în ce mai neputincios să mai arunce vreun colac de salvare…

prof. Maricica Stroia