CUVÂNT ÎNAINTE

sau despre ce

SĂ ŢINEM MINTE!

Atât în scurta și trunchiata perioadă a ultimelor zvâcniri ale democrației interbelice (toamna 1944 – toamna 1947), cât și în anii `80 ai secolului trecut, etichetați ca ai naționalismului ceaușist, în comemorarea evenimentelor din 1940 – 1944 se folosea, ca o supapă de refulare a durerilor, expresia: ”Iertăm dar nu uităm!”. Era vorba de suferințele generate de atrocitățile individuale și de grup, veritabile pogromuri locale, pe care autoritățile maghiare ocupante le-au săvârșit deliberat împotriva românilor, evreilor și slovacilor din Ardealul de nord, pierdut prin Dictatul de la Viena. Românii au receptat această formulă de încadrare a perioadei în istoria lor, în loc de-a se răzbuna, la fel de sângeros, contra conaționalilor maghiari din rândurile cărora s-au recrutat călăii părinților, fraților, mamelor și copiilor lor. Mai ales răzbunare împotriva celor care încă trăiau alături de ei, dovediți fiind că au dirijat și participat la atrocități!

Motivația era alambicată. La început, pentru că țara era condusă de minoritari, iar în anii `80 deoarece regimul trâmbița rezolvarea problemei minorităților și impunea o frăție indiscutabilă bazată pe internaționalismul proletar.

Era bine, era rău? O întrebare care ar necesita mai profund discutată pentru urmările ei reale și de vitrină! Totuși, formula românească ”Iertăm, dar nu uităm!” se încadra perfect în psihologia și mentalul nostru. Oameni pașnici, iertători, pătrunși de frica lui Dumnezeu, de simțul echilibrului – românii, de cele mai multe ori, resping vendeta, mai ales împotriva ”străinului” de lângă el. Chiar dacă-l acuză de toate relele pe care i le face, nu o dată dovedibile.

Totuși, prin pana specialiștilor istorici, din categoria cărora cu onoare face parte dl. col. (r.) dr. Constantin Moșincat, doctor în Istorie al Universității din Oradea (coordonator prof. univ. dr. Viorel Faur), vremurile trecute, cu bune și cu rele, cu bucurii și necazuri, trebuie scrise și readuse periodic în mentalul noilor generații. Cu atât mai mult cu cât există astăzi și pentru mâine șansa ca greșelile și orgiile trecutului să se repete.

Neorevizionismul maghiar al zilelor noastre, propagat nu numai în cadrul Uniunii Europene ci și în propria noastră țară, prin guvernul, partidele Ungariei și structurile extremiștilor maghiari, cetățeni din țara noastră – capătă, pe an ce trece, o escaladare care parcă copiază perioada anilor 1930-1940. În același timp, guvernanții români parcă copiază impotența decizională a epocii interbelice a lui Carol al II-lea. Din păcate neofascismul dă semne de revigorare în vestul, centrul şi nordul Europei. La începutul lunii august 2012, la festivalul de muzică de pe insula Kismarosy – Veroce din Ungaria, au fost prezenţi mii de tineri militanţi ai doctrinei neofasciste din Ungaria, Germania, Marea Britanie etc., inclusiv tineri maghiari din România, membrii ai „Tineretului Maghiar din cele 64 de comitate”, care l-au inspirat recent şi pe Anders Brevik în atentatul de pe insula Utoia. Potrivit unui corespondent al revistei engleze „The Sun” acolo, în locaţia amintită din Ungaria vecină, la doar câţiva zeci de km de Oradea, tinerii neofascişti au rostit discursuri împotriva evreilor, musulmanilor, popoarelor ne ariene, au comercializat cărţi despre Hitler, însemne naziste ştanţate pe tricouri şi bijuterii ieftine, au intonat cântece extremiste specifice anilor 1933 – 1940[1]. Se pare că de aici îşi alimentează ideile un orădean de-al nostru, deputat europarlamentar, când incită parte din tinerii săi conaţionali la acţiuni antiromâneşti, drapate, pentru captarea bunăvoinţei Uniunii Europene, cu declaraţii de dragoste faţă de lumea evreiască de astăzi, uitând de păcatele înaintaşilor săi din 1944, inclusiv din Oradea, când evreii din Ungaria au fost trimişi în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Birkenau, în aşa zise „tabere de muncă”.

În dezamorsarea neofascismului de astăzi, prin condamnarea regimurilor fasciste ale Europei interbelice, se înscrie şi ceea ce face dl. Constantin Moșincat, în ultimii douăzeci şi cinci de ani, ca organizator a numeroase sesiuni științifice naționale dedicate anilor 1930-1944, şi editează un nou volum în care revine asupra atrocităților horthyste din Ardealul ocupat al anilor 1940-1944. Nu este primul volum dedicat acestei teme, dar acum face o sinteză a surselor arhivistice, presei și bibliografiei edită, dedicate perioadei istorice în discuție, după cum pune în circuitul ştiinţific şi documente de arhivă inedite. Firesc, ca în orice lucrare științifică, autorul interpretează evenimentele cu uneltele istoricului avizat, dar și a militarului român patriot și echilibrat prin mesajul pe care-l transmite cititorilor, mai tineri sau mai cu experiență de viață.

Nu am să fac o prezentare a capitolelor cărții. Ar fi școlăresc. În fond, o carte se prezintă singură, alături de autor, iar acesta are o operă bine articulată, temeinic argumentată, pe această tematica, şi nu numai, atât de dureroasă! Meritul autorului de a descoperii noi documente din arhive diferite este exemplificat şi de astă dată, bibliografia istorică devine mai bogată, mai diversă cu această nouă lucrare riguros documentată.

Pe lângă cele punctate mai sus, apreciez consecvența autorului în completarea cu noi dovezi arhivistice a punctului său de vedere. Fără documentul care înregistrează ca o fotografie realitatea momentului, scrierea Istoriei riscă să treacă în fabulație, în politică și minciună.

Cartea este adresată memoriei tatălui şi socrului său care au satisfăcut serviciul militar sub comanda regentului Horthy. Apoi o dedică foștilor săi profesori și colegi de liceul militar, la a 45-a lor întâlnire de la absolvire, cu toții foști ofițeri ai Armatei Române. Un gest mai mult decât frumos, încadrat în tradiție.

Poate, alături de alte volume dedicate diferitelor momente și etape din evoluția Armatei Române de-a lungul epocilor istorice, această carte să argumenteze, în atmosfera zilelor noastre, necesitatea imperioasă a refacerii forței de rezistență armată a națiunii, după cum, odată, aici în Ardeal se formase acea „conştiinţă naţională favorabilă apărării graniţei de vest”.

Vremurile adună nori pe cerul Patriei. Românii trebuie să-și refacă armata populară, pe lângă cea de profesioniști. Ea se cere dirijată nu numai de ofițeri de carieră, buni cunoscători ai strategiilor militare și armelor momentului, ci și de oameni politici responsabili și cu viziune națională și europeană, chiar mondială.

Altfel, putem cădea în capcana anilor 1940, cu suferințele mult amplificate – până la sfârtecarea definitivă a Țării de către ”prietenii” din jur!

Prof. univ. dr. Mihai D. Drecin

Membru corespondent al

Academiei Oamenilor de Știință din România

INTRODUCERE LĂMURITOARE

Arhivele sunt prin excelenţă depozitarele unor documente de referinţă. Cele ale serviciilor secrete completează informaţia civilă, uneori comentată. Serviciile secrete doar consemnează faptele, comentarea acestora revenind instituţiilor statale şi mai târziu interpretate de cercetătorii interesaţi. Pe astfel de documente, cele mai multe inedite, se bazează rândurile referitoare la o temă extreme de actuală.

Obiectivul demersului nostru constă în dezvelirea adevărului şi îndreptarea responsabilităţii numai asupra acelora care se fac vinovaţi de faptele reprobabile comise. Nu căutăm vrajba, ură sau himere dar nici nu putem asista impasibili la denaturarea, falsificarea şi/sau denaturarea adevărului de mai noua iredentă maghiară, prin omisiune interpretativă, sau prin apel la „drepturi” minoritare discriminatorii,. Cu atât mai mult cu cât rănile pricinuite în 1940 încă nu s-au cicatrizat pe dea-ntregul.

Documentele inedite pe care le prezentăm reprezintă izvorul strigătului de durere la care au fost forţaţi, maltrataţi şi umiliţi românii, din Ardealul ocupat, de administraţia horthystă între 5 septembrie 1940-25 octombrie 1944. În lucrarea de faţă prezentăm – din unghiuri de vedere diferite – germenii care au generat isterica răbufnire şi răzbunare a ocupanţilor unguri asupra românilor nevinovaţi, în evoluţia şi principalele ei momente din timpul evacuării părţii cedate din Transilvania, sub ocupaţia horthystă şi după eliberarea Transilvaniei. Prigonirea românilor şi exterminarea evreilor a fost adevărata esenţă a politicii horthyste.

Argumentele aduse, prin documente infailibile ce poartă şi semnătura reprezentanţilor horthyşti, sunt de natură a şterge alibiurile confecţionate de cei care le voiau neştiute şi uitate. Documentele sunt grăitoare dovezi ale punerii în practică a politicii de revanşă şi răzbunare faţă de valahii care şi-au permis să atârne opinca, în mod sfidător, pe Parlamentul de la Budapesta, în 1919. Crezul lui Dücsö Csaba a fost însuşit şi multiplicat în tot atâtea cazuri câte omoruri, schingiuiri, bătăi, maltratări şi dstrugeri de simboluri naţionale – statui şi biserici – au fost semnalate. Şi mai trebuie dedus că nu toate s-au aşternut oficial pe hârtia reclamaţiei şi că cercetarea primară făcută de administraţia horthystă a aplicat, unde s-a putut, principiul „corb la corb nu-şi scoate ochii”.

Îşi poate cineva imagina că urmaşii pedepsiţilor, prin sentinţele tribunalelor instituite pentru sancţionarea crimelor de război, au recunoscut vina înaintaşilor lor? Mult miram-aş! În fond nu le pasă, în orgoliul lor grofesc, de drama românilor. Este suficient să analizăm declaraţii recente ale reprezentanţilor lor, să le vedem reacţiile extremiste în condiţii normale când „nem tudok romanul – adică, nu ştiu româneşte” este spus de tineri în România anilor 2017! Au uitat prea repede, sau au vrut ei, ungurii, ca despre aceste lucruri să nu se mai vorbească, că vezi doamne nu-i în spirit european. N-am face-o dacă din trecut s-ar fi învăţat ceva. Dar atâta vreme cât trecutul este falsificat prin trufie, fală şi o pretinsă superioritate culturală contrară realităţii, câtă vreme victimele n-au avut nici măcar dreptul la creştineasca cruce, de la căpătâi, nu putem să ascundem faptele reprobabile din perioada horthystă sub preşul uitării adevărul.

Violenta instalare a regimului horthyst a traumatizat pe românii ardeleni. Drama lor a avut un dublu aspect: au fost abandonaţi de regele lor, Carol al II-lea, după ce au trudit vreme de două decenii la consolidarea României Mari, şi apoi maltrataţi fizic cu brutalitate – prin bătăi şi schingiuiri – molestaţi psihic şi moral de batjocura ungurească. Brutalitatea în retragere a bolşevicilor lui Bela Kun, din 1919, a fost întregită de regimul de groază şi teroare a lui Horthy, din sângeroasa toamnă a anului 1940! Văile Ardealului s-au transformat în „văi ale plângerii”, iar dealurile şi munţii în adevărate „Golgote ale umilinţei şi deznădejdii”.

Expulzarea intelectualilor, funcţionarilor şi fruntaşilor români a fost esenţa politicii horthyste. Cruzimea ghetourilor şi lagărelor de exterminare a evreilor, din care prea puţini au mai supravieţuit, este cutremurătoare. Au asumat şi luat ungurii asupra lor responsabilitatea prigoanei românilor şi holocaustului evreiesc din Ardealul administrat de Horthy? Până în prezent NU!

Se ştie că horthyştii, de la Tratatul de pace de la Trianon până în 1940, au dus o politică agresivă de revizuire a prevederilor acestuia, sfidând dreptul internaţional privind opţiunea românilor ardeleni la autodeterminare. În timpul ocupaţiei s-a făcut orice pentru maghiarizarea românilor, discriminarea economică, rechiziţii abuzive, persecuţii de tot felul, internări forţate în tabere de muncă, concedieri, retrageri de brevete şi licenţe, anulări de pensii, pedepse grele în armată, arestări şi condamnări pentru orice gest considerat antimaghiar. După descoperirea masacrelor săvârşite în primii ani de ocupaţie, schingiuirile morale şi despuierea românilor de bunuri s-au metodizat, s-au legiferat, s-au generalizat şi s-au camuflat sub diferite feluri. În satele şi comunele curat româneşti – de pildă – erau numai învăţători unguri. Nimic în administraţie, cultură şi chiar biserică nu a rămas neatins. Până şi credinţa românilor era ameninţată. Adesea erau „sfătuiţi” să renunţe la ortodoxie şi să treacă la catolicism. Rezultatele administraţiei horthyste le-am sintetizat pe ani, după cum au fost prezentate de reprezentanţii Armatei, în sintezele informative şi contrainformative.

Dreptatea ungurească murise demult, de pe vremea lui Matei Corvin, după cum cu regret constata preotul Ioan Moţa, atunci când trecea pe lângă statuia din Cluj a regelui, în drumul său spre a-şi ispăşi pedeapsa în închisoarea din Vacz:”egüt veled meg halt az igasag- adică odată cu tine a murit dreptatea”. Dezertările din armată ale românilor aveau drept cauze: bătaia şi pedepsele grave, insultele, jignirea sentimentului naţional. Ungurii erau siguri că nici un fel de anchetă nu se va efectua în armată fapt pentru care erau fără milă faţă de români. Incidentele provocate la frontiera trasată prin Diktatul de la Viena aveau ca scop destabilizarea şi crearea situaţiilor conflictuale, încordate, incidente în care cei responsabili să nu poată fi identificaţi, iar vina să fie aruncată, musai, pe români. Anchetele au dovedit, în cele mai dese cazuri, că majoritatea incidentelor au fost provocate de unguri, care au căutat tertipuri pentru a-şi ascunde vina. Constatăm că, prea uşor, s-au dat verdicte pentru deposedarea românilor de bruma lor de avere. Dreptul horthyst era discreţionar în favoarea ungurilor, patronajul fiind girat de guvernul ungar. Litigiile erau superficial judecate, declaraţiile ungurilor având totdeauna relevanţă, fiind mereu tranşate în favoarea lor.

Această carte semnalează doar un strigăt de durere al românilor supuşi regimului fascisto – horthyst de deznaţionalizare, de lovire şi spintecare a sufletului celor obligaţi a-l suporta între septembrie 1940 şi octombrie 1944. El chiar s-a prelungit, ungurii convertiţi de noua administraţie sovietică mult după această dată de regimul socialist-muncitoresc (la care s-au lipit ungurii pentru a-şi pierde urma şi identitatea horthystă), cu aspecte perfide până în actualitate. Astăzi asistăm la înăsprirea relaţiilor româno-maghiare din cauza ungurilor care manifestă o falsă şi disimulată democraţie şi un comportament european doar declarativ tolerant. A se vedea sfidarea cu prilejul preluării preşedinţiei europene când a prezentat harta Ungariei Mari, după cum a fost şi încercarea eşuată a deputatului bihorean Szabo Ödon de declarare a satului Tărcaia sat martir, în loc să se recunoască că civilii din sat s-au alăturat armatei bolşevice şi opus armatei române, în 1919.

Cum se poate oare depăşii momentul de tensiune?

Aproape simplu: recunoaşterea publică şi aşezarea unor plăci, cruci comemorative în toate localităţile martir, acolo unde brutalitatea horthystă a fost prezentă, căci n-am face nimic potrivnic istoriei normale. Documentele pe care le publicăm, peste care s-a aşternut colbul timpului, reflectă, în bună măsură, starea de spirit, modul cum au acţionat armata, autorităţile şi cum a rezistat populaţia românească din Ardealul cedat în acei ani de supliciu, durere, deznădejde, revoltă şi speranţă.

Această carte o rostuim pentru memoria tuturor celor ştiuţi şi neştiuţi, amintiţi şi pomeniţi în faţa altarelor neamului. Jertfa lor, poate zadarnică, o preamărim, căci moara timpului nu macină adevărul. Îl reamintim pentru ca nicicând să nu fie repetat.

Autorul, Oradea, 30 August 2017

CITEȘTE CARTEA AICI

by

Referinţă Bibliografică

1940-STRIGĂTUL DE DURERE AL ROMÂNILOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 iulie 2024