ZENOVIE CÂRLUGEA

CRITICA LITERARĂ – GUST ESTETIC, ANALIZĂ, EMPATIE ȘI CIVILITATE
MIRELA-IOANA DORCESCU::
„BUCURIA TEXTULUI”
(Editura Waldpress, Timișoara, 2024, 324 p.)

Prozatoare, eseistă și semioticiană, universitara timișoreană Mirela-Ioana Dorcescu (n. 15 mai 1966) este, în calitate de membru mai de curând al obștei noastre scriitoricești, un nume deja cunoscut, mai ales din 2017 încoace, când, devenind soție a binecunoscutului poet, s-a dedicat editării, interpretării și promovării scrierilor lui Eugen Dorcescu.
Dincolo și de reliefarea artistică veridică, de distilarea transferată și în proză a acestui fond marital de sentimente, – deloc rectiliniu și nu lipsit de incitări sufletești ori „probleme” / contextualizări existențiale pe multe planuri (v. volumele de proză din 2016, „Apa” și, respectiv, romanul „Celesta”, considerat de noi „un roman al iubirii mature și modelării pygmalionice”), – un loc important în bibliografia autoarei îl ocupă, în imediata acțiune de recuperare și editare a unor revelatorii manuscrise dorcesciene, hermeneutica de larg orizont prin care sunt puse în valoare valorile scriptice, artistice și vizionar-ideatice ale acestor scrieri: „Etern într-o eternă noapte-zi”. Eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu (2016), Primăvara elegiei (despre „Elegiile de la Carani” de Eugen Dorcescu), 2017, Hermeneia (2019), „Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească” (2022) ș.a.
Dar „bucuria lecturii” ne trimite cu gândul la descinderile aurorale ale unor interpreți în spațiile unor universuri imaginare, în cazul de față fiind vorba de o bucurie expresă a „textului”, procurată de excursuri ale semioticianului în lumea unor autori de azi. Este vorba de cărți de Poezie (pp. 5-166) și Proză (pp. 167-322), cartea fiind structurată, echilibrat, în aceste două compartimente de lectură, vizând instrumentar adecvat dar și judecăți artistice și estetice pe măsură.
Mai întâi remarcăm textele privitoare la poetul și traducătorul Eugen Dorcescu: Un discurs liric original – „Pildele în versuri” ale lui Eugen Dorcescu (volum făcând parte din mai vastul program liric „BIBLICELE”, alături de „Psalmii în versuri”, „Ecclesiastul în versuri” și „Rugăciunea Regelui Manase în versuri”, ed. I, 2003; ed. II, 2021). Plasându-se „în proximitatea cărții Ecclesiastului”, Proverbele (sau Pildele) lui Solomon „se disting în multe privințe de acestea.” După o binevenită „Introducere” în problematica paremiologiei solomoniene, autoarea observă că transpunerea textului biblic originar în text versificat „nu implică abateri de la mesajele biblice, ale căror conținuturi sunt garantate, ci intervenții de altă natură în ordinea textuală, determinând schimbări de tectonică, vocabular, prozodie, stil etc., promovare a unei imagini spirituale, sinteze sau explicări, orientare programatică spre receptor etc.” Nu putem a nu observa că poetul urmează principiul fidelității față de „semantica mesajelor biblice”, textele biblice exprimând o infailibilă experiență de viață, adevăruri peremptorii, observații sentențiale, verificabile în timp, privind lumea, viața, existența, condiția umană etc. Autoarea – investigând acest univers de gânduri și judecăți „biblice” – propune mai multe tipuri de lectură ale acestui scris ce „invocă numele Domnului” în varii contexte metaforico-simbolice (cum mărturisea poetul în jurnalul „Adam”, II, la 11 iulie 2007): lectura „cultural-religioasă”, „socială”, „pragmatică”, „simbolică”, „stilistică”, „prozodică” și, evident, „estetică”. Concluzia este că „Poetul mistico-religios român” Eugen Dorcescu, amintindu-ne de misticii occidentali, „realizează, în cele din urmă, chiar mai mult decât poezii: el reușește, cum observa Mariana Anghel (în eseul „Marginalii la Pildele în versuri ale poetului Eugen Dorcescu”, 2021, n.n.),«să mărturisească despre Cuvânt, să spună adevărul». Ca un veritabil sopher, am adăuga noi. Poetul, servant al Divinității, slujește, cu abnegație unui scrib-cavaler (ioanit sau templier), și Biblia – Cartea Cărților, a Adevărului absolut.”
În calitate de traducător al volumului de versuri „Como hierba en la sombra / Ca iarba la umbră” (2023) al poetului argentinian Guillermo Eduardo Pilía, alcătuit din 30 de texte încredințate de autor confratelui român, putem observa ușor prezența lui Dumnezeu în respectivul univers liric, discursul liric pilían împletindu-se uneori cu descripția, alteori cu narațiunea, într-o logică discursivă de coerență remarcabilă a metaforelor și simbolurilor, menite a institui universul identitar al unei alese conștiințe poetice, cu care traducătorul român „empatizează” (în vastitatea „orizonturilor deschise de poezie”). Traducătorul ne restituie, cu mare fidelitate față de textul propriu-zis și de lumea acestuia, „o poezie hispanică doctă, modernă, vegheată de monștrii sacri ai literaturii universale: Pindar, Vergiliu, Keats, Rimbaud …” („Guillermo Eduardo Pilía – poezia riscului și a biruinței”).
Degustătoare de poezie „înaltă”, autoarea Mirela-Ioana Dorcescu scrie, în relație cu volumul „Iubirile” (2018) al Elisabetei Bogățan, despre o anume „Metafizică a iubirii”, de la iubirea față de Dumnezeu (unică și salutară) la „iubirea lumii” (divizată, împovărătoare, dependentă de „idoli”, îndepărtându-l pe om față de sine însuși și de Creator). Așa cum la Maria Bologa, în volumul „Râul hrănit de mâna ta” (2018), comentatoarea întrevede „Revitalizarea poeziei orfice”. După cum și în poezia Ninei Ceranu (o prozatoare de mare clasă) observă relația dintre „mit și credință” în „Apele care ne poartă” (2023).
La Zoia Elena Deju, este sesizată „durata fără capăt a mișcării circulare”, volumul „Rotitor” (2022) fiind „o carte despre universalitatea și permanența rotirii, o amplă frescă religioasă și culturală, un adevărat manifest pentru unitatea «celor ce sunt» în dinamismul lor ontologic (asemenea palindromului din titlul ROTITOR)… Volumul beneficiază de o prefață fundamental clarificatoare semnată de poetul Eugen Dorcescu, „Poezia vocației antropocosmice”, pp. 5-12, în care apare ideea că „la noi, din păcate, înflorește (și se veștejește repede) o poezie lipsită de orice orizont, de orice sentiment și de orice ideație, «o însăilare de nimicuri» (Șerban Foarță), nu o dată încărcată, brutal, de obscenități”, față de poezia în cauză „pentru care Dumnezeu există, așa cum sunt etericele scrieri ale Doamnei Zoia Elena Deju” („Rotitor”, Eurostampa, 2022, p. 11).
Poeta Nora Ferentz din Sibiu, autoare a volumului „Trecătoarele doruri” (2016), scrie o poezie „a existenței”, experiența scrisului oferind cheia unei ascensiuni spirituale, „o poezie feminină, concentrată și unitară, fină și modernă, încântătoare prin delicata armonie dintre idee și formă”.
Autoarea scrie cu aceeași atenție la registrul marilor texte (și teme) despre „gravitatea și candoarea din poezia lui Ticu Leontescu”, de o religiozitate subiacentă, valorificând, în manieră proprie, un viguros filon creștin (teme, motive, simboluri) „de maximă gravitate”, într-o contiguitate de mare fidelitate, dar și de amprentare originală „întru slăvirea Divinității”. La o privire panoramică, această poezie este, atât conceptual cât și formal, de o complexitate discursivă aparte, Ticu Leontescu fiind un poet „care tratează, atât diacronic, cât și sincronic, în variate formule artistice, cu distincta-i candoare, teme importante ale culturii creștine și, în relație strânsă cu acestea, ale culturii noastre.”
Un „Cântec de dor… major” ar exprima poezia Doamnei Florica Munteanu-Cuc, cunoscută din vremea olimpiadelor naționale la care eleva participa. Devenită poetă, autoarea observă în lirica acesteia temele majore, iubirea și suferința, care „se potențează reciproc în generarea poeziei”, cartea „de dor major” dând glas „dorului autoarei de sufletul pereche”, trecut de curând în lumea umbrelor. Este un dor „exprimat în tonuri sobre”, dar, în același timp, „o năzuință fierbinte, enunțată ardent, spre întregirea unui suflet metafizic, în veșnicia de Sus a celor aleși”
Regretata poetă timișoreană Ana Pop Sîrbu este, cu volumul „Când amurgul devine albastru” (premiat de altfel), o poetă încifrată în textualizări, când „criptică, inaccesibilă”, când „colțuroasă, stâncoasă, fluidă, acvatică”, într-un limbaj poetic „surprinzător”, pe care prefațatoarea Maria Hulber încearcă să-l decodifice în „Amurgul, din alb, e atât de albastru” (am scris și noi despre această carte, care restaurează, vizionar și stilistic, testamentar chiar, statura lirică a unei autoare, cu remarcabile realizări și în romanul-confesiune, precum „Ludovica”)… Analiza acestui roman poate fi întâlnită în partea a doua a cărții, autoarea socotind scrierea poetei drept „piatră de încercare”, succesul ei fiind unul „salutar” confirmând „o performanță estetică fără precedent în creația autoarei”.
Scriind noi și despre „cristalografiile” mai recente ale lui George Schinteie, vedem acum cum o carte de poezie a acestuia este apreciată drept „o construcție suprarealistă a identității” („68 – poeme cu fereastra deschisă”, 2017), lirismul pendulând „între exteriorizarea emoțiilor estetice și asimilarea semiotică a tot ceea ce, în nișa existențială contează, stă sub aspectul artei.” Iar altă lucrare, antologia „Umbra ceasornicului” (2018), în colaborare cu Cristina Sava, reușește a fi o „inspirată, captivantă și elocventă retrospectivă a propriei creații” certificând „nobila existență a lui George Schinteie în spațiul poeziei românești autentice.”
O poezie reflexivă, scrutătoare „în căutarea lunecosului sine” (The Quiet inquiery), scrie Corina Victoria Sein, care, departe de a fi narcisistă sau bovarică, „se cercetează cu un calm desăvârșit” (Ritual în absență, 2015), iar Monica Rohan, prin volumul „Paravis” (2023), ar acroșa „ideea de miracol” – în condiții de doliu răscolitor după decesul mamei, „paravisul” devine pentru poeta timișoreană o șansă extraordinară de consolare, de intrare în contact cu cea mai dragă ființă, reprezentând „o cale/ de comunicare/ dintre lumea de dincolo și/ lumea aceasta” (Elegia perennis)
Dacă „Penultimele” poeme ale lui Nicolae Turtureanu (2014) se înscriu „în prestigioasa și îndelungata tradiție a elegiilor”, lirica lui Șerban Foarță ar exprima „Manierism și gramatică textuală”, un poet major în care se întâlnesc fericit „un poeta genuinus cu un poeta doctus și un poeta artifex” (după cum pertinent observa Eugen Dorcescu în comentariul din recenta carte de critică literară și exegeze „Hic sunt leones”, 2023). Poetul atâtor delicii lexicale, inventica de mare orizont cultural, extravaganța „picanteriilor lexicale”, convertind semantic atât franțuzisme cât și germanisme, englezisme ori lexeme de origine neaoșă, recomandă „un meșter de elită în propriul atelier de creație”, „un scriitor înnăscut, cu înclinații uluitoare pentru artizanatul poetic, un Poet care se distinge prin aplicarea unor strategii lingvistice extrem de interesante.”
În partea dedicată prozatorilor, dna Mirela-Ioana Dorcescu – ea însăși autoare de proză scurtă și roman – comentează câteva reușite în domeniu, observând că alături de o lirică „perennis” există și o „Prosa perennis” (precum culegerea de șapte povestiri, confesiv-recriminatoare la adresa defunctului regim ceaușist, reunite de Livius Petru Bercea sub titlul „Moara”, în 2010), de factură memorialistică, sinceră și limpidă, investigând realitățile unei geografii locale din multiple perspective (istorică, sociologică, semiotică, psihologică și, evident, estetică). Foarte interesant ni se pare eseul despre „Rotirea neamurilor”, romanul autobiografic al d-nei Veronica Bălaj, despre care am scris și noi, povestind întâmplări pe „trei voci”, care se împletesc pentru a da sens, relevanță și valoare artistică „unui motiv literar de prestigiu, și anume întoarcerea la matcă, adaptată la datele unei povești feminine de viață, care, categoric, are sens: povestea prozatoarei, a poetei și a jurnalistei Veronica Bălaj, redutabilă și inconfundabilă în toate aceste registre de expresie.” („Rotirea neamurilor” în lectură semiotică).
Despre dramatismul unei copilării petrecută într-un sat bănățean în vreme de război scrie și Margareta Bogdan în cartea „Copil într-o lume în flăcări” (2018), în tripla ipostază de autor-narator-personaj (Obiectele memoriei dintr-o copilărie salutară), iar Tiberiu Cercel evocă „Provincia Melancoliei” (2007), greu de încadrat într-un gen literar de formula unui „existențialism în registru baroc”. Teleormăneanul Iulian Chivu este și el prezent printre prozatorii bănățeni, cu analiza romanului „Crepuscul la Ulervad” (2014), comentat și de noi, remarcându-se „stringenta actualitate”, ordonarea secvențială, eleganța expresiei lingvistico-simbolice, dar și „rigoarea clasică” la care se supune romanul acesta de itinerarii scandinave, de cutreierare a unei lumi „europene” cu alte probleme existențiale și atât de românesc în datele fundamentale, specifice.
Un roman despre Dora d’Istria, „Domnița valahă” (2019), scrie Viorica Bălteanu, traducătoare și poetă, comparabil, în planul geografiei literare bănățene de azi, cu romanul-portret al Ninei Ceranu privind personalitatea Emiliei Lungu Puhalo („Doamna din Spion Strasse”, 2018), vizând în general tipul femeii ideale (romanul „redutabilei prozatoare” Nina Ceran este comentat într-un eseu admirabil intitulat: „Emilia Lungu Puhalo și Nina Ceranu – scriitoare române de ieri și de azi”, pp. 210-217). Cea mai interesantă dintre idealizări i se pare comentatoarei „cea desfășurată în plan psihanalitic”, unde figura Dorei d’Istria este, fără niciun dubiu, „o proiecție ideală a psihicului autoarei.” Personaj memorabil, de distincție deopotrivă „personală, socială, intelectuală, artistică, morală și spiritual/religioasă”, Dora d’Istria „oferă un model”, „urmărirea idealului romantic, din multiple unghiuri”, întruchipând „caracterul excepțional al unui destin – semn al excelenței”.
Revenind la numele Ninei Ceranu, menționăm și comentariul la recentul roman „Cine cumpără un manuscris” (2023), o dezvoltare narativă a unui caz psihiatric despre identitatea multiplă, ce declanșează și întreține „un ambitus axiologic subsidiar unei linii narative reduse la esențial” (un Ovidiu Armeanu ajunge să se creadă „don Ovidiu cel exilat în Pontul Euxin”, având alături simbolurile naturale, „râul” Dunărea și Marea, autoarea fiind „o legatară a ținutului dunărean”, cum scriam noi într-o cronică de întâmpinare). Toată fantezia in care se leagănă personajul nu ar fi decât „… o invenție a dumitale de a scăpa de realitate” – cum îi spune Părintele Sandu, din partea locului. Caz pe care comentatoarea Mirela-Ioana Dorcescu îl include într-o paradigmă mai veche conturată de prozatoare în romanul „Viața de la zero la unu” (2014).
Monicăi M. Condan îi este comentată „Trăistuța de poveste” (2021), o carte-cadou pentru nepoțica Daria, în preajma căreia întinerește naratorul-personaj (Monica M. Condan și mirajul copilăriei).
Iar romanul timișorencei Dana Gheorghiu, intitulat „Pesta” (2009) este văzut printr-o abordare intertextuală, după perspectiva chomskiană asupra textului, perceput ca producție continuă de sens, cât și după principiile interpretative ale lui Umberto Eco (opera aperta) – Ratomania și estetica repulsiei în lectura intertextuală a romanului „Pesta” de Dana Gheorghiu).
Alte comentarii privesc paradigma romantică din „Valsul sângelui” al Constanței Marcu, cartea de povestiri a lui Dumitru Oprișor, „Femeia care te strigă” (2017), dramele feminității în proza Mariei Pongrácz („Orașul pleșuv”, 2014, traducere de Ildikó Gábos-Foarță), romanul „spiritual” al lui Vasile Dan Zaberca, „Atemporal” (2021).
Lui Petre Vasile Tomoiagă, care face parte dintr-o „generație redutabilă de jurnaliști timișoreni”, i se comentează proza scurtă din „Adevărul care răpune” (2003), prefațat de Ion Arieșanu, care-l raportează la Agârbiceanu, Rebreanu, Pavel Dan, alții la Mihail Sadoveanu și Vasile Voiculescu (Cornel Ungureanu), ba chiar la Zaharia Stancu și Marin Preda (Ion Marin Almăjan). Dar „originalitatea scriitorului” vădește dezinvoltură, stăpânirea tehnicilor narative, mobilitate între tradiționalism și modernism, precum și vocația de a combina „tipuri de narațiuni” (obiectivă/subiectivă) ori categorii estetice (frumos-urât, sublim-grotesc etc.) Oarecum în contrast cu poezia sa, proza lui Petru Vasile Tomoiagă „pare întemeiată pe o pledoarie duhovnicească inversă, decurgând din evocarea tabloului încărcat de materialitate al lumii, pe o viziune mai degrabă materialistă asupra existenței. (…) O lume ce involueză, se compromite, ajunge la dezastru.” Un autor rămânând mereu lucid cu acces direct la „adevărul care răpune”… (Proza lui Petru Vasile Tomoiagă).
Așadar, 17 comentarii despre cărți de poezie și 16 despre cărți de proză. Poate că trebuiau reproduse într-o Addenda și comentariile ce s-au dedicat propriilor cărți de proză (Punctul interior, roman, 2010; Apa (proză scurtă), 2016; Celesta, roman, 2018; Spre nicăieri, roman, vol. I. Piatra de silex; vol. II. Întâmplător sau nu?, în colab., 2014), pentru a avea o oarecare acoladă a fenomenului literar atât de bogat în literatura de azi a Banatului… Sau poate că astfel de texte sunt de păstrat în ideea unui eventual proiect pro domo sua…
Nu insistăm, observăm numai că scriitoarea Mirela-Ioana Dorcescu are o bună grilă de evaluare a cărților comentate, atât din punct de vedere artistic cât și estetic. Autoarea scrie cu o plăcere vizibilă despre cărți, fixând uneori contextul bibliografic al fiecărui autor dar și contextul social-istoric și cultural-literar mai general, empatizează cu spiritul autorilor întemeietori de lumi noi, de universuri paralele. Se apropie de cărți cu o „bucurie” a lecturii, dezvoltând „texte” de analiză, când mai generală, când mai aprofundată, precum comentariile în care se simte confortabilă cu semiotica și hermeneutica citirii în profunzime.
Oricum, cartea „Bucuria textului” confirmă, cu civilitate și bun gust, o indimenticabilă vocație, aceea de comentator aplicat al operelor literare, utilizând – deși pentru unii „impresioniști” ar părea aproximative, prezumțioase, inoperante – obișnuințe din arsenalul criticii universitare, dar și convingeri infra din arealul semioticii sau hermeneuticii de mai larg orizont, devoalând sensuri nebănuite.
BUCURIA TEXTULUI conturează una din direcțiile de cercetare și evaluare literară pe care spiritul creator al D-nei Mirela-Ioana Dorcescu are asigurată continuitatea și anume critica literară de întâmpinare, făcută cu atenție, discernământ și respect al valorilor, departe de cursul obedient, de improvizațiile și futilitățile momentului literar, care nu sunt puține, de regăsit în târguri dar și la case mai mari… De unii care umblă „cu ufa mică” prin literatură, uitând de „sita și dârmonul” Timpului care cerne după alte interese și gusturi decât acelea ale unei biete contemporaneități, și ea acolo bună să declare vedetele zilei… Și „ca dânsa suntem noi”…
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 20 iulie 2024

by

Referinţă Bibliografică

ZENOVIE CÂRLUGEA, CRITICA LITERARĂ – GUST ESTETIC, ANALIZĂ, EMPATIE ȘI CIVILITATE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 iulie 2024