Când a fǎcut El lumea
Ca omul sǎ-nţeleagǎ,
I-a dat înţelepciunea
Din daruri sǎ-şi aleagǎ,
Cǎ asta I-a fost vrerea:
Sǎ ştim ce-i fericirea,
Ne-a dat la toţi durerea,
Regretul şi mâhnirea,
Iar lângǎ-nţelepciune
A pus şi ignoranţa,
Pentru dreptate-n lume
Ne-a oferit balanţa,
Sǎ ştim ce-i modestie,
Zgârcit a aruncat
Sǎmânţǎ de trufie
Ce o numi, pǎcat;
Sǎ ştim ce-i întuneric,
El a fǎcut luminǎ,
Şi ce este feeric
A pus sub clar de Lunǎ,
Iar lângǎ bogǎţia
Ce-a dat-o tuturor,
A pus şi sǎrǎcia
Ce creşte cu mult spor,
La pacea ce ne-a dat,
Ca sǎ o preţuim,
Rǎzboaie a creeat,
Cu sânge s-o plǎtim;
Sub cupa rǎzbunǎrii
Cu urǎ şi otravǎ,
A pus floarea iertǎrii
Plǎpândǎ şi firavǎ;
La deznădejdea rece,
Menită să-nfioare,
Torent de foc s-o-nece,
Speranţă şi visare,
A morţii mângâiere
Şi-a vieţii continuare,
Ne-a dat o înviere
Şi-apoi…o înălţare!
Valeriu Cercel


