Interviu cu Nina Marcu, ziaristă de „rit vechi” și scriitoare de tip nou

Nina, bine te regăsesc! Sau orice alt verb de întâmpinare care are legătură cu literatura și suportă prefixul re-, bucuria e aceeași! Iar pentru cei care te văd, aud sau citesc acum întâia oară, am o primă întrebare: cine ești tu, Nina Marcu? De unde vii și unde te duci?

Hai, bine (că) ne-am regăsit, Issa! Bucuroasă, ba chiar fericită, că ne reîntâlnim, revedem – vorba vine – relocăm, readunăm, regăsim, reluăm (dialogul), re, re, re de o mie de ori! Să vorbim amândouă e o reală plăcere. Căci, și am mai spus-o, ești o foarte bună parteneră de discuție. (Da, da, noi, două, am mai vorbit. Nu suntem la prima… abatere. E drept, în roluri opuse celor de acum.) Ești asumată, spui lucrurilor pe nume, intri în jocuri, nu te bulversează ideile mele crețe, ești prietenă cu toate cuvintele. Sunt oameni care țin să vorbești musai despre ei, dar când îi întrebi ceva, când le aduci mingea în fața porții goale, doar să tragă, ei, ce să vezi, se uită speriați la mingea aia și nu spun nimic. Răspunsurile lapidare de genul da, nu, posibil, vedem, eu nu fac așa, sunt, probabil, bune în procesele verbale de la poliție. La un interviu trebuie să vorbești. Pe sec, aici, nu merge. Adică merge, că nu dă, totuși, nimeni cu ouă. Însă, dacă alegi să fii telegrafic, arogă-ți faptul că, da, atât poți, atât meriți, atât ai. Dar mi-ai făcut-o, Issa! M-ai întors mintenaș cu spatele la zid. La zidul prăvăliei. Prăvăliei cu visuri. Sau, spus altfel, ai făcut rocada cu mine și m-ai așezat de cealaltă parte a baricadei cuvântului scris. Mereu când sunt pusă în postura asta, de intervievat, am emoții. Dar, cum orice naș își are nașul, mi se mai întâmplă și mie să fiu cea care dă răspunsuri, nu cea care pune întrebări. Cum e aia: fie roata și pătrată, tot se învârte ea odată. Așa… Cine sunt eu? Varianta pe scurt, o fată de la țară. Care, din întâmplare sau, nu știu, pentru că a vrut Pronia, scriu. Varianta (mai) pe lung e cam așa: sunt un om obișnuit. Cel mai obișnuit dintre obișnuiți, dacă pot să spun așa. Care e, face, are tot ce face, are și e un om obișnuit. Sunt nevastă, cu state vechi, mamă, soacră,  bunică, prietenă, soră, în alte multe feluri… A, de asemenea, ziaristă și scriitoare și, de zilele astea (că nu știu când apare acest interviu) și cumătră La gard cu Simona Radu. Am inițiat, ca să fiu explicită, o rubrică, o serie de hai să le zicem bârfe literare. Unde spunem adevăruri frumoase despre colegii de la editura BookForge. Asta în timp ce ne dăm, Simona și cu mine, în stambă. Vin, cum ziceam, de la țară, dintr-o comună de la porți de Bărăgan, aflată la vămile dintre județele Prahova și Ialomița. Cu ani în urmă, am lăsat Bucureștiul, unde am făcut, ca omul, niște școli, pentru Ploiești. Orașul care m-a adoptat și m-a făcut, prin toți porii, a lui. Dar, de când cu pandemia, l-am cam abandonat și am rămas la țară – altă… țară, nu cea unde m-am născut – printre trandafiri, zambile, iasomie, bujori, liliac… Stai așa, că am început cu alea frumoase. Vine continuarea: printre găini, rațe, pisici, câini, vrăbii, guguștiuci și ce-o mai fi pe aici. Și foarte multe treburi. Asta dacă m-ai întrebat strict, fără alte conotații, de unde vin. Unde mă duc? Habar n-am unde și cum o vrea viața. Dacă ar fi să glumesc, ți-aș spune că la București, la copii. Și prin mai multe orașe și orășele de lângă locul unde sunt acum, la cumpărături. Și, câteodată, dacă mă duce bărbatul, la mare și pe undeva prin vacanță. Îmi place al naibii de mult să mă plimb, să văd oameni, lucruri, locuri noi sau, de ce nu, arhicunoscute. Nu știu unde duce drumul meu. Și nici cât de lin sau opintit e. Ce știu e că el, drumul, merge înainte, atât cât se poate, prin adevăr și fără măști.

Am impresia că te cunosc de atâta timp și, totuși, nu știu nimic despre tine. Când ai scris primul tău text și despre ce a fost?

Hm… Dacă mă pici cu ceară și nu știu. A fost demult. Demult tare. Prin cretacic. Nici nu eram la școală. Dacă tot mă învățaseră ai mei buchile, pe la cinci ani scriam pe marginea paginilor cărților de povești împrumutate de la biblioteca din comuna mea. Pen’ că, ce să vezi… Nu-mi plăcea mie cum erau poveștile alea. Cum curgeau, ce personaje aveau… De-astea… Și voiam musai să existe în carte și varianta mea. Care, se înțelege, în opinia personală, era cea mai bună. Adică, nimeni nu scria mai bine poveștile alea decât mine. A se remarca aroganța-mi timpurie. Au venit compunerile pe la școală, urmate de analize literare și eseuri. Multe. Fără număr. Pentru mine și pentru unii colegi. Căci, da, generoasă cum mă știi, dădeam din preaplinul meu și altora și încasam, la schimb, minunatul 1. Sau 2, în funcție de toanele profesorilor. Apoi… Apoi, n-au fost nici articolele pentru ziar, nici manuscrisele de roman. Au fost scrisorile. Scrisorile de dragoste pe care le scriam la rugămințile prietenelor. Adică eram ele. Scriam oful lor în felul meu.

Urma să întreb dacă erai cuminte, luai premii… Aș reformula: erai un suflet rebel de atunci?

Suflet rebel? Așa ți se pare că sunt? Deși, da, se poate să ai dreptate. Hai că am luat-o de la sfârșitul întrebării. Ca să nu fim statice. (Doar n-oi spune că asta mi-a atras atenția întâi!) Ce știu e că eram prietenoasă, atentă, săritoare, o bună colegă. Uneori pusă pe șotii, chiar prostii, alteori cuminte. Ascultam pe toată lumea când toată lumea găsea cu cale să-mi spună cine știe ce chestiuni, secrete, povești. Vorbeam și cu cei cu care nu vorbea nimeni. Și astea s-au menținut, au rămas o constantă. Sigur, nu mai trec chiar pe toată lumea strada, că mi-am luat și eu rația de bușituri. Însă, dacă trebuie, sunt aici. Acasă eram, în general, ascultătoare. Dar nu docilă. Drept care, când era cazul, mama îmi mai aplica vreo corecție, recte un ciufulit sau o coadă de mătură peste partea dorsală. Câteodată, mă „boteza” și cu câte un papuc. Dar ăsta nu era de căpătâi. Codițele mele erau mult mai atractive. Am învățat bine, ca să nu zic foarte bine, de să pun lumea pe dat ochii peste cap,  întotdeauna. Am fost aproape mereu premiantă cu coroniță. Însă, fără să fiu tocilară, genul ăla neînțeles și neadmis în comunitatea de colegi. Și pe mine mă apuca amocul dacă mă considera cineva tocilară. Vai, eu? Cum să fiu astfel? Nu! Eu sunt de gașcă, eu sunt de la firul ierbii. Cert e că, și la matematică și fizică, de care nu eram prea îndrăgostită, reușeam să fac față cu brio.

Citeai cărți când erai copil? Ca să ating și această problemă (unii îi zic dramă…) națională.

Pfoooaaa… Ce vremuri erau, Issa! Normal că citeam. Tot timpul! Mamaia mea, cu care locuiam în casă, îmi spunea să las naibii terfeloagele de cărți și să mă apuc de treburi mai serioase. Pune mâna și deschide ochii, așa era adesea formularea care mă făcea să râd cu toată ființa. Iar mama, când mă prindea cu vreo carte pe sub caietul de notițe de la școală sau pe sub cine mai știe care manual – pentru că, recunosc, eram recidivistă veroasă – îmi zicea să pun mâna să învăț, nu să mă țin de citit, că doar nu mă fac scriitoare. Nașpa era și când mă prindea noaptea citind. Ce mai țipete spărgeau tihna beznei! Cădeau apostrofările, amenințările, pedepsele, restricțiile mai ceva ca răpăitul ploii pe acoperiș. A se observa și a se lua act: am fost amenințată de mică, na. Sunt amenințată și acum – cu alergările și cu papucul care lovește pe unde apucă și el să lovească, să se știe, poftim! – când nu scriu ori când mă împinge păcatul să fac pe la romane cine știe ce finaluri triste. Și, ca să mă întorc de unde am pornit divagarea…, seara, când toată lumea se culca, mama scotea siguranțele de la contor ca să nu mai pot să citesc și ca să dorm ca oamenii cuminți și normali. Iar eu, drept răspuns, m-am dus la biserică de mi-am făcut stoc de lumânări și am continuat, senină și nestingherită, să citesc în camera mea. Atât de senină și implicată citeam, că era să dau, Doamne sfinte, foc la casă. Apoi m-am deșteptat și, cu banii de buzunar, mi-am cumpărat lanternă. Era chiar plăcut și misterios să citești la lumina lanternei.

Înaintând în timp, întâi ai scris „la ziar”. La care și cum a fost? Descrie, te rog, sentimentul, dacă-l ții minte. Te întreb pentru că prin clasa a IX-a, împreună cu un unchi care colabora cu… Albina, cred, am pășit pentru prima oară în Casa Scânteii și a fost copleșitor. Așa cum era presa atunci, comunistă și supusă cui nu merita, exista un respect axiomatic față de aceasta.

Așa e. Înainte să public cărți, m-am dus la ziar. Adică am plecat de la farmacie, unde aveam un program lejer și purtam halat alb și unde toată lumea mă respecta, în lumea nebună, dar nebună bine – sau rău? – a presei, unde nu mai știai de program, de oră de masă, de nimic altceva, unde te alergau câinii pe coclauri, unde una-două, când făceai niscaiva anchete, erai dat în judecată pentru calomnie, unde amenințările cu bătaia – vezi, Issa, vezi, iar amenințări! – curgeau ca spicele din combină, unde vedeai și auzeai ce nici cu gândul n-ai fi gândit înainte. Ritmul era nebun. Pentru că, mort-copt, tu, ziarist, trebuia să dai la timp materialele. Ca să prinzi ediția. Și ca să nu pierzi știrea. Și ca să nu se ducă exclusivitatea. Să spun că la ziar nu eram respectată, aș minți. Eram chiar mai mult de atât: sperietoare pentru unii. Eu sunt pașnică, parol, dar ei se temeau nu atât de limba mea ascuțită, cât de condeiul meu acid. Îmi spuneau, și știu asta, otrava. Nu e prea înduioșător sau de lăudat, dar ce să fac, așa mă alintau… În compensație, erau și dintre cei care ziceau că sunt o bomboană de fată. Hai că m-am aprins. Și am pus căruța înaintea cailor. Să revin. Ca valul albastru la țărmul nisipiu. Am plecat, da, la ziar. Asta era prin, cred, ’92. Sau o fi fost ’91? Întâi, am câștigat un premiu la Ziarul Ploieștii pentru cea mai frumoasă scrisoare. (Ehei, aveam stagiatura făcută, la câte scrisori de dragoste scrisesem prin adolescență!) Dar nu m-am dus atunci la acesta, ci la Cheia Succesului, un săptămânal din orașul meu. Peste vreo două luni, cu aplomb și cu tupeu, îi scriam o scrisoare – așa erau vremurile de atunci, nu era internet pentru mail sau mesaj pe messenger – redactorului șef de la Ziarul Național, Gică Voicu. (Adică ai înțeles, eu, o mucoasă de la coada sapei, deja voiam mai mult, mai sus, mai bine, mai intens. Mă chema viața aia smintită de la un cotidian central.) Am fost chemată „sub steaguri” în numai două zile. Am și rămas blocată când domnul Voicu m-a sunat pe telefonul fix într-o seară. Și că poșta se mișcase așa de repede, și că el, om al cuvintelor cu multă experiență, luase în seamă balivernele din scrisoarea mea. Am dus cartea de muncă acolo și am devenit redactor la unul dintre cele mai tari și mai apreciate ziare la vremea aia. Au fost ani de învățat, de frumos, de peripeții, de povești, de gândit că pot să schimb lumea. Desigur că n-am cum să uit primele senzații ale începutului, atât la săptămânalul local, cât și la cotidianul central. M-a bulversat puterea cuvântului scris, m-a năucit forța unei semnături din josul articolului, m-a emoționat faptul că erau sute de mii, milioane de oameni care citeau ziarele. Deci, și pe mine. Toate lucrurile astea mă încărcau, mă responsabilizau, mă făceau să merg, ca tancul, înainte. Sigur că am făcut și greșeli. Indiscutabil. Sigur că am făcut și lucruri bune. Sigur că m-am și jucat scriind. Și sigur și că am învățat să scriu. Zic că m-am ordonat, eu pe mine și pe scrisul meu. Căci, deși spuneau toți că sunt talentată, scriam haotic și siropos. Și fără să știu limpede să transmit mesajul care trebuie. Pe toate le-am făcut cu zel, dar și cu bună-credință. Și gafele, și victoriile au venit din sentimentul că așa trebuie și e bine să fac.

Naționalul nu avea, întâi, sediul la Casa Presei Libere. Când a ajuns aici, implicit și eu, care scriam de la mine din oraș și din județ, dar mai veneam, pentru una, pentru alta, pe la redacție, am fost, cum zici și tu, copleșită. De absolut tot și toate. Când aveam drum pentru alte trebuințe la București, eram mândră spre infatuată să spun, când treceam pe lângă impunătoarea clădire, fostă a Scânteii, că acolo muncesc eu.

Când ai făcut pasul de la jurnalism la beletristică și cum a fost? Pentru că e lucru comun, deși adesea ignorat, că a scrie una nu înseamnă automat a scrie și cealaltă.

A, categoric! Între scrisul la romane și cel la ziare nu se pune semnul egal. Eu păcătuiam mult, după ce m-am dus la ziar, cu literatura. Redactorul-șef adjunct, Lucian Pall, își punea, de multe ori, mâinile în cap. Cum să fie posibil să bagi metafore la un omor, cum… Eu le băgam. Dar tot domnia sa m-a disciplinat. Vreo trei luni, în fiecare zi, de-mi pusese, cum e vorba aia, părul pe moațe, m-a pus să scriu câte un subiect dintre cele pe care le anunțam la ședința de sumar, în toate felurile jurnalistice posibile: știre, anchetă, reportaj, interviu, articol. Într-o zi, scriam ce subiect alegea el în fel și chip. Credeam că așa e mersul la ziar. Și-mi venea să fug pe Marte. Nu știam atunci că vrea să scoată un adevărat om al condeiului din mine și nici cât de bine avea să-mi prindă asta în timp. Uite, dacă o să am timp vreodată, o să scriu o carte numai despre asta. Pentru că e, la propriu, o întreagă epopee.

Pasul de la jurnalism la beletristică a venit mai târziu. Prin 2004. Și brusc. Nici măcar nu mă gândisem atunci că e vremea pentru o carte. Pentru acea primă carte, mai bine zis. Deși de când eram mică visam să fiu scriitoare. Doar că viața are cărări încâlcite. Cum am ajuns să public prima carte… Scrisesem un material amplu în Jurnalul Național, unde lucram atunci, despre eroii prahoveni căzuți la revoluție. În ziar, ca la ziar, a intrat mult prea puțin. Deși foarte mult. Iar redactorul-șef de la Gazeta Prahovei, unde colaboram, a zis să punem totul despre eroii martiri ai județului nostru între două coperte. Lucru pe care, cu o mobilizare și o implicare fără seamăn, atât a celor de la ziarul local, cât și a celor de la cel central, am reușit să-l facem în cinci zile. Ca s-o avem – cartea, zic – pe 22 decembrie, când se comemorau morții revoluției. Spun că nu mă așteptam absolut deloc să apară Cer deasupra unor răni deschise, pentru că eu mă omoram, cum mă pricepeam la vremea aia, să public Cumpăna unei vieți. Ăsta e un roman după fapte reale și subiectul mă răvășise, mă terminase, mă bulversase. Și voiam, în felul meu, să spun povestea aia terifiantă și altora.

Cum te împaci cu amândouă, ai părăsit sau ai părăsi vreun domeniu în favoarea celuilalt vreodată?

Cred că mă împac bine și onorabil. Ca să nu zic că sunt ca peștele în apă în ambele. Scriu, din fericire, cu ușurință orice. Să părăsesc un domeniu pentru altul nu s-a întâmplat. Le-am dus, cu stindardul sus, destulă vreme pe ambele. Dar, la un moment dat, oficial, am pus condeiul de la ziar în cui. Presa scrisă de la noi a cam murit fără lumânare. Sau, în cel mai bun caz, e încă în moarte clinică. Noi, ziariștii ăștia pe rit vechi, nici n-am mai vrut să mergem mai departe, nici n-am mai avut loc prin redacții. Șefii nu mai vor azi oameni care să scrie autentic și documentat. Neoficial, că ziceam mai sus de oficial, mă mai chinuie câteodată talentul și mai fac pe ziarista, stârnind oamenii la discuții, la dialoguri, la jocuri. Deși, ca să-ți spun un secret, eu nu mă joc nici când pare că mă joc prostește.

Premii, diplome, diplomițe, cu ce ni te lauzi, Nina? La cele literare mă refer, îndeosebi. Din ce știu eu, nu prea te-a interesat aspectul, dar îmi place să aud asta spusă de tine.

Așa e, da. Nu prea mă interesează. Doar pe la începuturile cele mai de început, când eram la farmacie, am trimis materiale pe la vreo câteva concursuri literare. Unde, cu toată modestia de rigoare, am câștigat cele mai mari premii. Evident, și cu diplome. Apoi, n-am mai luat în calcul nici concursurile, nici diplomele. A… Stai așa. Că uitam. Prin 2021 am trimis, la îndemnul prietenei mele Dana Petraru, un manuscris la o editură care promitea, nu marea cu sarea, nu banalele diplome, ci traducerea manuscrisului câștigător în mai multe limbi de circulație internațională. Cum naiba să nu te atragă așa ceva? Inutil să spun că n-am câștigat. De fapt, n-a câștigat nimeni. Îți dai seama, niciun manuscris nu s-a ridicat la standardele celor care au organizat concursul. Tot cam atunci a mai fost o mișculație la o altă editură, unde câștigasem dreptul să public ceva gratuit acolo, dar, din motive obiective, nu am vrut să am vreo colaborare cu oamenii aceia.

Câte cărți ai publicat până acum și câte ai în… draft? Sau sertar, cum vrei tu să-i zici…

Câte am publicat? Zău dacă mai știu. Stai așa: trei la prefectură, două la primărie… Cred că vreo 16 am publicate. Sau 17? În draft tot așa, trebuie să le număr: Pecetea lui Satan, Izgonită din serai, Rug pe rugă, al doilea volum la Destinul sărută de 3 ori, roman care se va numi altcumva, treiul din Tango la geamandură, Frați de tată, Prin vin și sânge… Vai de viețișoara mea, parol! Ce de treabă mai am, săraca de mine…

Chiar că… Romanele tale, Nina, au toate în backstage o poveste care, la o adică, ar putea fi poveste separată, cum este cea din spatele Cumpenei unei vieți…?

Și da, și nu. Mai mult nu. Toate romanele care au mai multe tomuri sunt concepute să aibă legătură între ele. La trilogia Precum în cer ar putea, să zicem, volumul al treilea, sau hrisovul vioriu, sau Stirpea dintre vânturi să fie separat de primele două volume. Dar tot se leagă cu ele și parcă e mai bine să nu fie rupt. S-a întâmplat, poate pentru că sunt depozitara multor povești de viață, să pun între niște coperte acele felii de viață care m-au impresionat teribil. Da, Cumpăna unei vieți este unul dintre aceste romane. Am prezentat totul cum a fost, n-am folosit nici bisturiu ca să tai ceva din poveste, nici pensă ca să mai îndulcesc situația. La fel Fata de tătar și O mie de săptămâni, romane scrise după fapte reale care, după scara mea de valori, m-au impresionat și m-au lăsat fără cuvinte și fără aer. Doar că pe la ele am mai lăsat condeiul s-o ia și cum vrea el. Asta și pentru că, uite, iar ajung la asta, am fost amenințată cu alergările dacă fac un final nasol. Fiecare carte de-ale mele – peste mână și peste ureche mai sună de-ale ăsta! – m-a sensibilizat și m-a marcat în felul ei. Aș fi nedreaptă să aleg una, pentru că în toate am pus hălci întregi din sufletul meu.

Ai o predilecție pentru un anume tip de personaj? Te întreb în contextul în care nu am remarcat la tine o preferință pentru personaje feminine sau masculine, rele sau bune – poate doar pentru cupluri (formate deja când intră în poveste sau pe care le formezi sub ochii cititorului).

N-am preferințe. Personajele vin cum vor ele. Cred, totuși, că le portretizez mai bine pe cele masculine. Cel puțin așa deduc din ce mi se spune. Căci prietenele mele îmi vorbesc mereu despre ei, cei dintre pagini, nu despre ele. Și da. Îmi ies cum trebuie și cele negative. E fabulos ca, după ani, să constat că oamenii care mă citesc încă țin minte numele și caracterul nu doar al celor buni, dar și, sau mai ales, al celor răi. Asta înseamnă că e bine și că n-am pierdut nopțile degeaba cu scrisul.

Scrierile tale îmi par, fără a le ști pe toate, că sunt contemporane sau cel puțin din epocile moderne. Așa e sau nu? Te rog să mă contrazici liniștită!

Da, scriu destul de multe povești din prezentul stringent. O scriitoare pe care o apreciez mi-a zis că sunt curajoasă că fac asta. Dar nu știu dacă e curaj. E doar că așa vine ea, povestea. Fata de tătar e din actualitate. Chiar am întâlnit-o la mare. Dar am vreo câteva cărți care merg mai mult, mai puțin, mai afund în timp. Trăind clipa ajunge pe vremea lui Mihai Viteazul, Stirpea dintre vânturi se duce în pre-creștinism, la regele Cotiso, Pecetea lui Satan merge în Bucureștiul și în Veneția anilor de după 1750, Izgonită din serai e cu vreo sută și mai bine de ani înainte de pecete și are acțiunea la noi în țară și la Istanbul. Mă învârt prin toate timpurile, iată. Și peste toate locurile, zic eu. Dar legate, mereu legate de cele natale ale noastre. Subiectele mai din vechime necesită foarte, foarte multă documentare. Asta, desigur, dacă nu vrei să faci, din ignoranță, un talmeș-balmeș ca la naș în cartea aia. Și nu am mereu timp să cotrobăi după date. M-am și temut un pic, recunosc, că rătăcesc drumul prin aceste peregrinări în timp. Tocmai pentru că nu sunt mereu informații ca să te transbordezi altundeva decât în prezent.

Nu te-ncearcă, precum pe mulți alții, talentul și în alte ramuri ale literaturii? Adică, mai pe șleau, să te apuci de poezie, eseuri, teatru, recenzii…, dacă tot te pricepi (aici nu încape discuție!) să mânuiești cuvântul scris? (Iarăși bănuiesc răspunsul, dar îmi place să-l aud de la tine…)

Să știi că, deși mă chinuie talentul, nu m-am apucat. Glumesc. Nu știu și nu pot să scriu versuri. Dacă aș face-o, ar ieși niște puerilități de-ar râde și curcile de mine. Am simțul penibilului. Cum naiba să mă fac de râs în așa hal? Îmi știu lungul nasului. Și unde nu e de mine, nu e și pace bună. Despre celelalte numite de tine, nici n-am timp de ele, nici nu mă atrag în mod deosebit, și, cine știe, nici nu mi-ar ieși cum trebuie. Sunt perfecționistă? Nu știu. Dar dacă tot mă apuc de un lucru, prefer să-l fac bine, nu în dorul lelii.

Pentru că ideea acestui dialog a pornit din dulcea „vină” a unei edituri la care avem amândouă mai multe cărți, te invit acum să vorbești și despre asta: edituri în general, BookForge în special sau oricare alta, de bine, de rău, cum vrei tu.

Dacă m-ai scos la tablă, hai să vorbim despre edituri. Măcar cât să iau notă de trecere. Eu, una, și știu că și alții, dar o să vorbesc în numele meu, am avut destule experiențe, ca să nu zic multe, cu editurile și cu oamenii de acolo. Și nu vorbesc despre cele plăcute. Pornind de la faptul că unii editori nici măcar nu se sinchisesc să răspundă la un mail, trecând prin acela că te duc cu vorba până te lipsești și ajungând la pretexte în legătură cu vânzările și drepturile de autor – vezi, n-am zis nici minciuni, nici furt, nici altcumva – am trecut prin toate, le-am văzut pe toate, am suferit pentru toate. Eu știu să las, să trec, să accept, să iert, să uit, să înțeleg. Doar să fii corect cu mine și să nu mă minți privindu-mă în ochi. Sunt prea hârșâită de viață ca să nu știu când îmi insulți, mârlănește, inteligența. Nu-mi ridic poalele în cap, doar închid, și încă apăsat, ușa. N-o încui, dar trebuie să bați tare ca să mai deschid. De fapt, de multe ori, editurile – oamenii de acolo, se înțelege – umilesc în fel și chip scriitorii. Și iar vorbesc în nume personal. În ce mă privește, s-a ajuns până acolo încât să-mi judece kilogramele, manichiura, părul electrocutat. Desigur, au recunoscut in corpore că scriitura mea e bună, dar ce să vezi, eu nu sunt silfidă, n-am fost la salon înainte să mă întâlnesc cu niște personaje nobile de pe acolo, n-am ascuns cearcănele de sub ochi. Știi că aș putea să dau nume. Dar la ce bun? Să le fac reclamă? Oricum, chestiunile legate de editare m-au rănit de-a lungul timpului foarte mult. Atât de mult, că mi-am jurat, adesea, că nu mai scriu nimic, niciodată în viața mea. Însă au venit prietenii care mă citesc și, mai cu lugu-lugu, mai cu amenințări, m-au mânat iar în luptă. În fond, jurămintele, ca și regulile, sunt făcute să fie încălcate, nu? Ce să zic… Eu, cel puțin, care sunt departe de a fi perfectă, le încalc. Cu grație. Sau cu tupeu. Și la BookForge am avut un episod nedorit. Pe vremea fostei conduceri, ca să zic așa. Mi s-a spus să șterg virgulele și semnele de exclamare dintr-un manuscris, că sunt prea multe, iar dacă nu fac asta, să plec. Am plecat. Cine să creadă în proiectul și în cartea mea, dacă nu eu? Și mă refer strict la acest aspect, al manuscrisului, deși m-a deranjat și despotismul instalat acolo. Eu nu sunt cu urletele, cu răcnetele, cu umilințele. Sunt serioasă ori veselă, după caz. Dar nici pusă pe scandal, nici doritoare de jigniri, nici manifestantă de pupat poala mantalei ori, și mai rău, dosuri. Sunt un om ca un om. Și mă aștept să mi se vorbească fix ca unui om, nu altfel. Apoi, a început o altă eră la BookForge și am fost chemată înapoi. Chiar cea dintâi. Și băgată de Nicoleta în grupul autorilor BookForge înainte să apuc să zic că sunt de acord. Asta m-a făcut să înțeleg că oamenii de acolo cred în condeiul meu și în mine. Nu, nu doar eu plecasem. Am aflat atunci acest lucru. Recunosc că m-am întors cu îndoieli, și cu temeri, și cu sechele. Când te frigi cu ciorbă, sufli și-n iaurt. Dar s-a dovedit că nu e cazul să le am. Și Adelina, și Nicoleta, și Georgiana sunt, cum ar veni, fete salon. Încerc să mă ridic la nivelul lor, dacă nu să le întrec. Iar colegii, mă refer la cei pe care îi cunosc, că nu-i știu pe toți, sunt oameni la locul lor. Și, pe deasupra și scriu bine. Desigur, mi-ar plăcea să ne cunoaștem mai bine toți. Ca oameni și ca autori. Și, poate, o veni și vremea aia.

Mi-ai anticipat întrebarea despre confrați. Cum stai, deci, cu prietenii, cu dușmanii…?

Cu destui zic eu că am relații nu doar bune, ci și corecte de amiciție. Vorbim, glumim, ne întâlnim, bem o cafea, ne citim. Dar știu și că sunt unii, unele, mai bine zis, care au, nu știu de ce, un dinte împotriva mea. Să le fie de bine și la vară cald. În ce mă privește, n-am timp și nici determinare să le răspund la… sentimente. Când observ că unul are stofă de condeier, prefer să-l bag în față, în loc să-i fac brânci pe scări.

Știu că am vorbit deja de draft (mă gândesc, iubitoare de arhaisme cum ești și cum sunt și eu uneori, că aș putea să-i zic chiar cufăr…), dar tot te întreb: ce planuri (literare) de viitor ai?

Nu-mi mai fac planuri literare. Nici în general. Că îmi tot făceam înainte și nu se împlineau, neam. Iar eu rămâneam tuflită să oftez ca Penelopa. Asta măcar ofta după Ulise. Aș vrea să pot să scriu și să public toate poveștile care trag la mine. E imposibil, desigur. Pentru că sunt multe, atât de multe! Dar na, mai visează omul. Oricum, aș fi mulțumită să reușesc să le scriu sau să le termin pe cele enumerate mai sus. Și, desigur, să fie publicate și să plece în lume. Să le mărit, cum ar veni…

Cu Prăvălia cu visuri și cu Macarons la prăvălie care-i treaba? Prima știu ce e, dar a doua, mărturisesc, nu. Și tot în premieră mărturisesc, cu această ocazie, că zilele astea mi-am cumpărat prima cutie cu macarons din cauza ta. Deși, după ce-am gustat minunile, aș zice datorită ție…! Ca să te „iert”, povestește ce-i cu fâșnețele astea mici și colorate de prăjiturele.

Ce-mi place întrebarea asta… Și ce m-ai făcut să râd. Hai că vreau să mă ierți și spun tot. Păi, când am ieșit și eu la prim-plan pe sfântulețul Facebook, am zis hai să-mi fac o pagină – sau cont, ce e – unde să vorbesc despre cărțile mele. Acuma tu înțelegi că n-am fost eu, dorelitoarea șefă, în stare să fac asta, dar așa vine vorba. Și cum să-i zic, cum să-i zic… Paginii. Nu vorbei. Mi s-a părut că sună bine și cu simboluri Prăvălia cu visuri. Și, multă vreme, numai acolo scriam. Dădeam ușa de perete și intram în prăvălie. Puneam flori la geam, cafea și limonadă, ba și ceai (eu nu sunt prietenă de nicio culoare cu ăsta) pe masă, marfă bună, proaspătă, originală pe tejghea și așteptam să vină lumea la prăvălia mea. Acum am și uitat de prăvălie. Câteodată, vigilent, musiu Facebook îmi amintește și, hodoronc-tronc, sar și eu să postez câte ceva. Dar biata mea prăvălie e mai mult abandonată. Că mi-e și teamă să nu intre în insolvență. Cu Macarons la prăvălie a fost așa: am simțit, la un moment dat, o imperioasă nevoie să realizez niște interviuri mai altfel decât ce era pe… piață. În care să pară că ne jucăm, că glumim, că tăifăsuim vrute și nevrute, dar în care, de fapt, să prezentăm, în toată splendoarea lor, oameni care fac și spun lucruri deosebite. Cei mai mulți dintre ei scriu. Și s-au adunat, din 2019 încoace, foarte multe interviuri de acest fel. Pesemne de vreo câteva tomuri. A, cu numele interviurilor. Dacă tot am decis să fie ceva bun și frumos, mi-am spus că niște macarons, finețuri, desigur, le definesc și le pun amprenta potrivită chiar din capul locului. La tejghea nu mergea să fie macaronsurile. Nici altundeva. Dar la prăvălia mea, da. Așa că a ieșit Macarons la prăvălie. Și, din fericire, rubrica asta, deși lungă precum o zi de post, a prins bine printre cititori și printre autori. La început, erau destui care se cereau ei singuri la macarons. Erau alții care îmi țineau cont la numărul de poze și de întrebări pe care le puneam. Ăstora le-am zis poliția macarons. Și erau și din cei care mă acuzau că fac invitațiile pe pile, pe relații, pe prietenii. O doamnă – zice-se că scrie și dumneaei, dar eu afirm că numai crede că scrie – m-a întrebat, după primele interviuri, de ce n-am numit rubrica românește, de exemplu, Gogoși la prăvălie. Că avea mai mult succes și mai multă noimă. N-am nimic cu gogoșile. Doar că, din capul locului, interviurile își pierdeau din valoare și din delicatețe, le minimizam, le făceam banale. Și ele sunt cum vrei, dar nu banale. În plus, gogoși poate să facă oricine. Macarons nu. Sau, cum îmi zice adesea o prietenă, nici eu nu sunt ca lumea, nici lumea nu e ca mine. Dar să știi că sunt foarte bucuroasă că te-am convertit, și la propriu, nu numai la figurat, la macarons. Și sunt și mai bucuroasă că ți-au plăcut.

Cu conștiința că poate am omis una-alta, dar și cu gândul că putem reveni oricând la un nou dialog, te rog acum să închei tu, eu mulțumindu-ți din suflet că am găsit încă o ocazie de a ne conversa.

Aha, să fac io finalul, deci… Păi, încep prin a-ți spune că ești pe lista neagră a bârfelor literare. Adică vei fi chemată La gard. La gardul lu’ BookForge. Adică, te vom bârfi, Simona Radu și cu mine, cum ne-o veni la gură… asta… în taste. Cum altfel, decât în lipsă. Acuma, să-ți spun drept, nu există nicio listă, dar nici nu ne permitem să aducem pe toată lumea la gard. Că nu știm cum stau toți colegii de la BookForge cu simțul umorului. Și, deh, să nu rasolim ori să lezăm ceva cu ironiile noastre. Așa că, da, ne re, re, reîntâlnim, regăsim, revedem, noi două, zic, la dialog. Apoi, îți mulțumesc că te-ai gândit la mine și m-ai chemat la o discuție așa de plăcută. Să intrăm în culise la prăvălie a fost o surpriză și o bucurie. Și, nu în ultimul rând, cu voia ta, le mulțumesc celor care, rupând din timpul lor prețios, stau cu noi la taclale. În fața lor, acum, ieri, azi, mâine, mereu, îmi scot pălăria și fac cuvenita reverență.

by

Referinţă Bibliografică

În culisele prăvăliei cu visuri/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 februarie 2026