Mihai Eminescu – viaţa şi opera relevată în 4 fotografii

Receptat şi astăzi, în tot spaţiul românesc, la cei 176 de ani ai naşterii şi 137 de ani ai veşniciei sale, ca fiind: Poetul, Prozatorul, Teatrologul, Jurnalistul şi Gânditorul naţiei române (s.n.), Mihai Eminescu, prin traducerile operei sale pe întreg mapamondul, se bucură mereu şi mereu şi de o largă apreciere în tot spaţiul universal, astfel că la centenarul morţii poetului UNESCO a declarat anul 1989, anul internaţional Eminescu, iar apoi a decis ca Mihai Eminescu să fie declarat Poetul Anului 2000.  Nici NASA nu s-a lăsat mai prejos şi la descoperirea unui crater imens pe planeta Mercur l-a denumit Eminescu. De asemenea, capodopera creaţiei eminesciene, poemul Luceafărul, cu cele 98 de strofe ale sale, a fost înregistrat în Guinness Book of Records ca fiind cea mai lungă şi frumoasă poezie de dragoste din întreaga literatură universală! La fel de strălucitoare şi în infinitatea spaţiului cosmic: „Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele”, lumina sa „luceferiană” nu s-ar fi putut să nu fie menţionată şi în catalogul planetelor mici: „Minor Planet Names – alphabetical list”, la poziţia 9495,  sub denumirea de  „planeta Eminescu”.

De-a lungul timpului istoric scurs de la  trecerea în Veşnicie a lui Mihai Eminescu şi până în actualitatea contemporană, cercetările şi exegezele întreprinse de către reputaţii istoriografi şi critici literari, mari „voci” ale vremii lor, între care  e bine să-i amintim pe consacraţii: Garabet Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Creţia, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea, Geo Bogza, Eugen Simion, Mihai Cimpoi ş.m.a., fiecare în parte şi / sau toate împreunate, au apreciat şi admis fără dubiu genialitatea operei eminesciene, străbătută de fiorul naţional al dulcelui grai românesc.

În acelaşi context tematic, cel al adâncirii „judecăţilor de valoare” asupra impresionantei opere eminesciene, putem desprinde şi  gândurile pe care-l stăpîneau, în 1932, pe George Călinescu, de departe cel mai autorizat biograf şi critic eminescolog, aşternute după o deliberată  cumpănire de gând şi în monumentala sa „Iistorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Editura Fundaţiilor Regale, 1941:

„Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

La loc de mare cinstire adusă genialităţii operei eminesciene, demn de reţinut este şi  „verdictul” de mare profunzime exprimat de către ilustrul istoric Nicolae Iorga, care n-a ezitat să-l considere pe Eminescu: „expresia integrală a sufletului românesc

În fine, ca un corolar al aprecierilor exprimate, rog să-mi fie permisă părerea nevinovată prin care stărui să cred că poate cea mai preţioasă şi expresivă  definire a personalităţii eminesciene aparţine filosofului Constantin Noica: Mihai Eminescu –Omul deplin al culturii româneşti!”, iar acestei sclipitoare şi profunde defin:iţii filosofice, nici „valurile” stârnite într-un „pahar cu apă” de unii detractori contemporani şi nici altele lor încercări de „demitizare” , sortite pieirii, n-aveau cum să-i aducă atingere „arheului graiului şi culturii noastre – Mihai Eminescu”

În lumina acestor aprecieri exprimate cu asupră de măsură aduse operei eminesciene. n-a fost de mirare că în 2007, prin lege, ziua de 15 ianuarie – ziua de naştere a Poetului Naţional – a fost aleasă să fie sărbătorită ca Zi a Culturii Naţionale!

Despre viaţa şi opera Poetului s-a scris, se scrie şi se va tot scrie şi de-aici încolo de către mai vechi, actuali sau viitori „eminescologi”, dar ceea ce ilustrează  acestaă aplecare rămân doar cele patru fotografii ale sale.

Prima dintre ele şi cea mai des uzitată, trecută în manualele şcolare şi în numeroasele exegeze eminesciene, este cea de la 19 ani pe când Mihai Eminescu se găsea în postura de student – auditor extraordinar . la Fac. de Filosofie şi Drept de la Viena

Într-adevăr, fotografia îl înfăţişează pe studentul Mihai Eminescu aflat la începutul   tinereţii sale, „cu frunte înaltă, ochi luminoşi şi plete fluturându-i pe spate”, aceasta  fiindu-i  rezultatul  „împăcării” sale cu familia, în special cu tatăl său, care nu i-a iertat „peregrinajul” transilvan, din perioada 1866 -1869, cănd a fost  angajat ca sufleur şi copist la trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, ca secretar la trupa lui Mihail Pascaly, sufleur şi copist la Teatrul Naţional, unde face cunoştinţă cu Ion Luca Caragiale., înteprinzând cu aceste trupe lungi  turnee de vară în Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad, Oraviţa. Debutase deja în revista  Familia a lui Iosif Vulcan şi continua să scrie.

În toamna lui 1869, de îndată ce familia „împăcată” l-a vizitat la Voena, întreprinde cu aceasta o călătorie la Praga,  „unde tatăl său îl conduce în atelierul celebrului fotograf I.Tomas”, să se fotografieze, rezultând acest expresiv portret. Să notăm că în prmăvara lui 1872, pe vremea când s-a produs la Viena „întâlnirea magică” cu Veronoca Micle „îngerul blond inspirator”, figura tinerească a lui Eminescu era la fel de fascinantă, astfel că între ei s-a aprins „scânteia” celei mai tumultoase „poveşti de dragoste” din literatura română, cum a apreciat şi George Călinescu. Rod al acesteia, Mihai Eminescu compune poezia Floarea albastră, publicată în revista Junimii „Convorbiri literare”. În noiembrie 1874, pe când se afla tot student „auditor extraordinar” la Berlin, ca bursier al Junimii, răspunzând chemării lui Iacob Negruzzi, secretarul „perpetuu” al Junimii, descinde la Iaşi, împlinindu-şi, astfel, dorinţa arzătoare a revederii Veronicăi. Cei trei ani (1874 -77) pe care i-a petrecut în oraşul Junimii, sunt consideraţi de către biografii săi o adevărată „mană celestă a iubirii, a creaţiei şi a personalităţii sale”. Aici şi atunci trăieşte cele mai fericite clipe ale vieţii sale: iubirea „dulcei sale Veronica”, cunoştinţa şi prietenia cu Ion Creangă, înrâurându-i devenirea povestitorului, creaţia bogată şi inspirată a celei mai însemnate părţi a operei sale poetice, publicată în „Convorbiri literare”. Împreună cu Ion Creangă, participă la Iaşi în mod constant la şedinţele Junimii. Însă, aşa cum se întâmplă uneori, fericirea lui avea să devină treptat nefericire, deoarece dragostea lui pătimaşă pentru Veronica, soţia rectorului Universităţii, Ştefan Micle, nu putea avea sorţii împlinirii, fiind „taxată” copios de „bârfele academice” ale protipendadei ieşene. Aşa că, lăsându-şi prietenii desnădăjduiţi, pe Veronica şi pe „fratele” Creangă, dar bine „sfătuit” de către însuşi Titu Maiorescu, pleacă precipitat la Bucureşti, acolo unde, la 1 oct. 1877, acceptă să se „înhame” la „munca de Sisif” a editării ziarului „Timpul”, trudind de unul singur „la negustoria asta de principii, în care POLITICA nu i-a permis repaos, l-a secat moraliceşte şi l-a strivit”, după cum îşi amintea şi Alexandru Vlahuţă.

Cea de a doua însemnată fotografie a vieţii lui Mihai Eminescu provine de la momentul aniversării celor 15 ani împliniţi de la înfiinţărea Societăţii Junimea.

Astfel, în noiembrie 1878, pe când Eminescu avea 28 de ani, participă împreună cu Titu Maiorescu şi Ion Luca Caragiale la şedinţa aniversară şi la Banchetul Junimii. În vederea alcătuirii tabloului aniversar Junimea – 15, îsuşi Titu Maiorescu „l-a dus pe Eminescu la atelierul fotografului bucureştean Frank Duschek”.

Anii au trecut aflându-l pe Eminescu „salahorind”.din greu la ziarul Timpul.

Exilat şi stingher în Bucureşti, nici decesul soţului Veronicăi, din 8 aug. 1879, n-a putut să-i împlinească „oficializarea” iubirii sale cu Veronica, la care spera, din aceleaşi motive ale situaţiei sale financiare precare cu care se confrunta de mai mult timp. Între cei doi veşnic îndrăgostiţi s-a aşternut mai departe doar o corespondenţă sporadică şi chinuitoare, ce a avut ca rezultat firesc primele semne ale unei boli necruţătoare şi agonizante, periclitându-i serios capacitatea continării creaţiei sale strălucitoare şi curmându-i viaţa prematur şi dureros.

La 5 iunie 1883, pe când se afla la Iaşi, la inaugurarea statuii ecvestre a voievodului Ştefan cel Mare, venit aici să-şi recite „Doina”, compusă special, prin care implora îndurarea divinităţii pentru mântuirea României, aservită intereselor străine: :„Ştefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta, / Las´arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-o-ndura Dumnezeu, / Ca să-ţi mântui neamul tău!”, au apărut primele semne ale bolii sale. Retras din mulţime, abia spre seară în casa lui Iacob Negruzzi şi-a putut recita „Doina”.

Potrivit afirmaţiilor biografilor săi, în 1883, după ce a dat forma finală poemului „Luceafărul” şi l-a publicat la Viena şi în „Convorbiri literare”, mai mult bolnav, Mihai Eminescu, la 33 de ani, „a cam pus capăt creaţiei sale”. Un an mai târziu, în 1884, îngrijit de Titu Maiorescu, îi apare volumul princeps „Poezii”, în care a fost cuprins şi poemul …luceferian.

Cea de a treia însemnată fotografie a lui Mihai Eminescu este realizată în 1885, în perioada când acesta „era marcat de boală şi devenea tot mai neglijent cu aspectul său”.

Această fotografie a fost realizată la Iaşi, în studioul fotografului Nestor Heck. „la stăruinţa unor prieteni de la Iaşi” Pentru realizarea acesteia fotograful a făcut mai multe „retuşuri” şi în final a scos-o şi tip „carte poştală”. Imediat după această fotografie Eminescu a fost internat la Sanatoriul balnear Liman, de lângă Odesa.

Doi ani mai târziu, în 1887, „la rugămintea unui grup de elevi de la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, care doreau să înfiinţeze o societate cu numele său”, a  fost realizată în atelierul fotografului Jean Beilig cea de a patra şi ultimă fotografie a vieţii lui Mihai Eminescu.

Peste alţi doi ani, aflat în sanatoriul dr. Şuţu din Bucureşti, în 15 iunie 1889,  la orele 4 dimineaţa, „clipa cea repede s-a lepădat” şi poetul Mihai Eminescu  a devenit  Luceafăr în veşnicia dumnezeiască a Cerului., după cum promoţional compusese ultima sa poezie „Stelele-n cer”:  „Până nu mor,/ Pleacă-te, îngere, / La trista-mi plângere / Plină de-amor. // Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s a dat?”

  La cei 176 de ani ai naşterii şi cei 137 de ani aii posterităţii sale,, nu ne rămâne, nouă, românilor, decât să-i aducem, acum şi în vecii vecilor, sfânta noastră închinăciune celui ce s-a nemurit pentru Ţară şi Neam – eternul  Mihai Eminescu!

Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

Mihai Caba: Mihai Eminescu – viaţa şi opera relevată în 4 fotografii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 iunie 2026