Ion Marin Sadoveanu – personalitatea scriitoricească a

primei jumătăţi de veac XX, pe nedrept uitată

Marea este singura ţară care dacă ţi-a intrat odată

în sânge şi  te-a infectat, te face să nu roşeşti de sclavia ta..

Cred că regionalismul mării e formula  cea mai bună pentru                                                

a desemna cea mai largă, rodnicăi şi surptinzîtoare stare de                                                          

spirit. Marea şi cartea sunt un amestec  dumnezeiesc..

 Ion Marin Sadoveanu

Despre scriitorul Ion Marin Sadoveanu cei mai mulţi dintre cititorii neavizaţi, fără prea multă osteneală a informaţiei, văd un descendent al scriitorului Mihail Sadoveanu, considerat unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români ai primei jumătăţi a secolului al XX – lea, având o bogată operă scriitoricească ce se întinde pe mai mult de jumătate de veac. Dar, vai, între Mihail Sadovveanu şi Ion Marin Sadoveanu nu este niciun fel de filiaţie şi nici de rudenie, precum în cazul lui Mateiu I. Caragiale, chiar dacă amândoi au o oarece apropiere  a datei de naştere; Mihail Sadoveanu, cum bine se ştie, s-a născut la Paşcani, pe 5 noiembrie 1880, în timp ce Ion Marin Sadoveanu s-a născut în Bucureşti, la 15 iunie 1893, pe numele său adevărat Iancu – Leonte Marinescu, singurul fiu al familiei reputatului medic primar chirurg Nicolae Marinescu şi al Emiliei Petrescu; „tatăl fiind el însuşi scriitor şi om de teatru, distins pe front cu medalii de onoare”, cum îl caracterizează mai mulţi biografi ai viitorului  scriitor, care, sub acest pseudonim de Ion Marin Sadoveanu, se va face bine cunoscut şi apreciat în literatura română, iar bunicii săi dinspre mamă „se enumărau printre familiile înstărite ale timpului”.

De altfel, istoriografia românească îi atribuie lui Ion Marin Sadoveanu, recunoscut distinctiv ca fiind  „celălalt Sadoveanu”, calităţile de scriitor, dramaturg şi romancier, aparţinător, atât perioadei interbelice şi cât şi celei postbelice, până la sfârşitul vieţii sale, din 2 februarie 1964, Cât priveşte povestea alegerii pseudonimului său literar, de Ion Marin Sadoveanu, aceasta îşi are obârşia, pe de o parte, în hotărârea tatălui său de a-şi alătura numelui de familie Marinescu şi pe cel de Sadoveanu, din motive doar de el ştiute, iar pe cealaltă parte, în propria sa hotârâre de a-şi schimba prenumele căpătate la naştere de Iancu Leonte , în Ion Marin, mai apropiat de peisajul marin al Constanţei, pe care l-a îndrăgit de îndată ce tatăl său şi-a mutat activitatea medicală şi familia la Constanţa.  Într-adevăr, la finele anului 1890, după ce şi-a terminat construcţia vilei sale de pe vechea stradă Dimitrie Sturdza, situată aproape de faleza mării, în spatele Palatului Episcopal, tatăl său îşi mută familia de la Bucureşti la Constanţa, primind postul de medic primar chirurg la Spitalul Comunal, „unde conduce şi organizează spitalul şi îşi extinde cercetările privind efectele curei balneare de la Marea Neagră şi lacul sărat Techirghiol asupra diferitelor afecţiuni umane, publicând numeroase şi importante articole pe această temă medicală”. Pasiunea sa pentru Pontul Euxin, pentru mare şi viaţa variată a oraşului  de la ţărmul mării a transmis-o sufleteşte şi fiului său, receptiv şi el la frumuseţile şi comorile oraşului antic Tomis din vremea poetului roman Ovidiu Naso, la monumentele şi clădirile acestuia, la pitorescul caselor turceşti şi a amalgamului de obiceiuri şi tradiţii citadine. Toate aceste impresii au constituit „seva” scrierilor sale de mai târziu despre mare, despre freamătul vieţii de la ţărmul mării, despre cetatea antică Histria, pe care o vizita deseori şi despre câte alte întrevăzute frumuseţi ale mării.

Anii copilăriei îi petrece la Bucureşti, unde s-a bucurat de o atentă îndrumare , dar şi de un răsfăţ aparte primit îndeosebi din partea bunicilor materni. Sosit la Constanţa la vremea învăţăturii, după ce „primii trei ani îi face în particular, ghidat de cei mai buni profesori aleşi de tatăl şi bunicul său”, părinţii îl inscriu elev la vestitul liceu Mircea cel Bătrân din localitate, unde va termina cursurile şcolii primare şi gimnaziale, pe care le absolvă în 1908, pe când avea 15 ani.

Ca elev „mircist” are posibilitatea să se instruiască sub exigenţa strictă şi proverbială a profesorilor liceului, dar şi să se mândrească cu „uniforma” diferenţiată a fiecărui an de studiu, după cum se destăinuia în scrisorile trimise bunicului său: „Să vezi cum ăi din clasa I-a şi a II-a cu ce respect mă salută. Dar şi eu la rândul meu salut pe cei din clasa a IV-a”. Îi plăcea să citească foarte mul, astfel că „banii pe care îi primea de la bunicul său îi folosea pentru a-şi cumpăra cărţi”. Deşi vorbea fluent germana, după cum se constată în evidenţele liceului, „rareori notele sale primite la limba germană depăşeau notarea de 8. La fel se întâmpla şi la alte obiecte de studiu, astfel că media generală de absolvire a cursului inferior al liceului i-a fost de doar 7,25”.

Pasionat de lectură, în perioada liceului comstănţean, obişnuia să se împrietenească cu mai mulţi colegi de clasă care manifestau o aceeaşi atracţie pentru cititul cărţilor, întâlnindu-se deseori în timpul liber pentru a-şi împărtăşi mai pe larg impresiile despre cărţile citite „pe <Sulina>, un vechi remorcher abandonat din port”. Aici şi astfel, au început să „mijească” treptat şi primele mici şi nevinovate încercări literare.

După unii biografi, aici la Constanţa, „unde fiinţa pe atunci Societatea literară I.L.Caragiale, condusă de dramaturgul Grigore Sălceanu, o personalitate a spaţiului dobrogean”,   elevul de atunci, Iancu-Leonte Marinescu, se pare că  „a fost infectat cu microbul literaturii, de care nu va scăpa niciodată”.

Pentru a continua şi cursul superior liceal, tatăl său, „un adevărat mentor al formării  sale”, îl trimite să urmeze cursurile valorosului Liceu „Sf. Sava” din Bucureşti. Aici, timp de patru ani, ca elev al secţiei moderne, primeşte o învăţătură solidă, atestată prin examenul de bacalaureat şi diploma de absolvire primită în 1912. Cum în liceu şi-a găsit timp şi pentru continuatele sale încercări literare, preponderent poetice, drept urmare firească, tot atunci, în 1912, primeşte şi „botezul” debutului său literar, prin publicarea primului său poem în „Revista celor şase”, publicaţie periodică bucureşteană, pe care îl semnează cu pseudonimul Ion Marin Sadoveanu.

Îndrăgostit de mare, vacanţele liceului bucureştean le petrece acasă, la Constanţa, „locul în care se simţea cel mai bine”, după cum şi mărturiseşte în scrisorile pe care le adresa colegilor şi prietenilor bucureşteni. Aflat în perioada adolescentină, îşi trăieşte aici „tipicul” acestei vieţi minunate în care „în decorul romantic al mării, citeşte, dansează, joacă tenis şi se îndrăgosteşte pentru prima dată”. Uneori simte nevoia să se retragă în singurătate, „fugind de lume ca de experienţele de la chimie, preferând să citească îndelung şi adesea să şi scrie”.

Cu studiile liceale încheiate, tatăl său îl îndeamnă să le parcurgă şi pe cele superioare, astfel că în perioada 1912 – 1916 , tânărul Ion Marin Sadoveanu studiază mai întâi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, continuate apoi la Paris, până la obţinerea licenţei, perioadă în care a ţinut aproape, atât de „fenomenul literar şi artistic românesc, cât şi de cel similar francez”.

Cu „licenţa” parisiană „la purtător” , tânărul  Ion Marin Sadoveanu se întoarce în ţară în vremea  tulbure a Primului  Război Mondial şi abia după sfârşitul acestuia va primi postul de şef de cabinet la Ministerul de Interne, după care, până în 1920, se află din nou la Paris, urmând cursuri de Drept şi Litere. Este anul în care se sfârşeşte din viaţă iubitul său tată,  Reîntors în ţară, în 1921, înfiinţează la Constanţa Cenaclul „Poesis”, devenit „o adevărată tribună culturală a zonei maritime a Dobrogei”, la care strânge mulţi adepţi ai poeziei, În 1926, pe baza numeroaselor sale cronici dramatice şi stzdii teatrale publicate în presa literară a vremii, i se încredinţează postul de inspector al teatrelor. Este anul în care, după 14 ani, îşi face şi „debutul editorial”, prin publicarea primului său volum intitulat „Dramă şi teatru”, în care dezvoltă o amplă trecere în revistă a repertoriului dramatic, Pe această largă temă teatrală, pe care o stâpâneşte tot mai bine, urmează un an mai târziu, în 1927, alte două volume, cuprinzând încercări literare ale acestui gen, primul fiind volumul „Metamorfoze”, o dramă în versuri „a poveştii de dragoste dintre Pysche şi Eros, modernizată”  şi al doilea volum „Anno Domini”, o parabolă într-un singur act, prin care este redat „zbuciumul sufletesc al unui fiu care se întoarce acasă în timpul agoniei tatălui său”; ambele volume apărute în colecţia „Cartea Vremurilor”,  pe care însuşi autorul le consideră „experienţe de debutant în genul dramatic”. Să notăm, totuşi, faptul că piesa „Anno Domini”i-a fost inspirată de neaşteptata şi ireparabilă pierdere a tatălui său, „a cărei mistică a exercitării profesiei medicinei l-a sensibilizat pentru toată viaţa”,

Dovedindu-se un specialist teatrolog şi un redutabil inspector teatral, în 1929, ascensiunea lui Ion Marin Sadoveanu este evidentă, încredinţându-i-se îndreptăţit postul de inspector general al teatrelor în Direcţia Educaţiei Poporului. În această calitate o cunoaşte pe actriţa Maria Bârsan, de care se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu ea, având grijă „să-i dea numele de scenă, Marietta Sadova, devenită de atunci o faimoasă artistă şi apoi şi o renumită  regizoare a scenei româneşti din acel timp”. Din nefericire, potrivit „surselor”, căsnicia lor s-a destrămat destul de repede, „pe motivul năvalnicei pasiuni pe care Marietta a făcut-o pentru Haig Acterian, un strălucit om de teatru din Constanţa, fratele scriitorului Arşavir Acterian şi al Jeniei Acterian, autoarea cărţii, < Jurnalul unei fete greu de mulţumit >”. Dezamăgit de trădarea Mariettei, se afundă în scris şi în 1930 scoate „Molima”, o piesă în trei acte, a cărei acţiune „se desfăşoară într-o atmosferă dobrogeană, înnegurată de ecouri ibseniene, într-un conac de la malul mării, izolat de cadrul vieţii obişnuite, în care se consumă o dramă – ca o molimă – a unei nurori perescutate de o soacră înveninată, nevoită să plece din conac, la care va reveni resemnată după divorţul şi de al doilea bărbat, de îndată ce-i murise prima ei soacră”.

Să recunoaştem, dară, speranţa, sugerată în piesă de autorul părăsit, cea a reîntoarcerii Mariettei la fostul ei domiciliu conjugal. Dar n-a fost să fie… În schimb, cum se afirmă voalat: „nici mariajul Mariettei cu Haig Acterian, director al Teatrului Naţional, n-a durat prea mult, fiind întrerupt brutal în 1941, la represiunea antonesciană asupra mişcării legionare, la care cei doi soţi erau simpatizanţi.” Nici chiar celebrul său avocat, scriitorul Ionel Teodoreanu, n-a putut să-l „scoată” pe Haig din „boxa acuzaţilor”. Condamnat la 12 ani de închisoare, Haig Acterian este trimis imediat pe front, „în linia întâi” şi va „cădea la datorie” în apriga încleşare de la Cuban (URSS) din 1943. Contrar aşteptărilor, Marietta nu s-a mai recăsătorit niciodată.

Şi dacă tot am ajuns la anul 1930 al biografiei lui Ion Marin Sadoveanu se cuvine să adăugăm aici expozeul postat pe Facebook de către Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, în 17 ianuarie, anul acesta, 2026, când împlinitu-s-a pe „răbojul vremii”exact 96 de ani de la „prima şezătoare literară şi artistică” organizată de Liceul „Mircea cel Bâtrăn”, în 17 ianuarie 1930, având în startul programului acesteia conferinţa: „Parisul oglindit în literatura franceză” , coordonată de către scriitorul Ion Marin Sadoveanu, „pe atunci director al artelor şi teatrelor”. Precum se arată, „prezenţa conferenţiaruluil scriitor şi dramaturg, Ion Marin Sadoveanu, n-a fost deloc întâmplătoare”, deoarece aici, la Constanţa, oraşul de la malul mării, a copilărit şi a învăţat cursul primar şi gimnazial al vestitului Liceu „mircist” elevul Iancu-Leonte Marinescu, devenit, sub pseudonim, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, „veşnic îndrăgostit de mare, de vechiul Tomis şi Dobrogea, pe care le-a evocat în scrierile sale”. Într-o sală arhiplină, şezătoarea s-a încheiat grandios „cu un superb recital vocal muzical al unor arii celebre din opere, interpretate cu distincţie de către soliste şi solişti constănţeni”.

Şezătoarea s-a constituit a fi fost şi o primă manifestare de recunoştinţă a Constanţei adusă lui Ion Marin Sadoveanu, legat sufleteşte de chemarea mării. Cu timpul, acesta a revenit la Constanţa, „ori de câte ori a fost posibil”.

Şi tot la anul 1930 să notăm şi editarea volumului de poezie „Cântece de rob” prin care poetul Ion Marin Sadoveanu impresionează „printr-o poezie metafizică şi religioasă, în maniera poetului francez Paul Claudel”. Este perioada unui deceniu prolific (1930 – 1940) în care Ion Marin Sadoveanu publică numeroase cronici, traduceri, eseuri, povestiri, memorialistică, note de călătorie ş.a. în multiple reviste literare româneşti, dar se şi remarcă a fi şi un  apreciat conferenţiar îm materie de teatru şi teme culturale.

Schimbările politice majore survenite în viaţa României anului 1940 avea să-i aducă lui Ion Marin Sadoveanu „eliberarea din toate funcţiile administrative deţinute”, fapt ce i-a deschis cu adevărat calea „spre marea literatură” şi drept urmare firească, autorul volumului „De la mimus la baroc” (1933), care a înţeles „că viaţa este făcută din renunţări”, a luat cea mai înţeleaptă hotârâre a sa,  „aceea de a se dedica numai artei romanului”. Cum s-a şi dovedit în continuare, editarea romanului social „Sfârşit de veac în Bucureşti”din februarie 1944, la vestita editură bucureşteană Socec, avea să-i aducă autorului Ion Marin Sadoveanu „marea consacrare literară”, ca romancier.

Într-adevăr, potrivit părerilor criticilor literari ai vremii, cu romanul „Sfârşit de veac în Bucureşti” Ion  Marin Sadoveanu izbuteşte să închege o reuşită „frescă socială şi psihologică monumentaţă” a perioadei „fin de siecle” a Bucureştiului, pe care o evocă „într-o factură de mare rafinament”. Aprecierea criticului Şerban Cioculescu asupra romanului lui Ion Marin Sadoveanu, făcută în revista „Viaţa”, este una fără echivoc:     „N-am citit poate de la <Ion> de Liviu Rebreanu un roman românesc așa de obiectiv ca Sfârșit de veac în București. Și tot aşa, de la <Ion> încoace, n-am mai întâlnit la noi un alt romancier cu atâta putere de creație obiectivă ca Ion Marin Sadoveanu.”

La prima lectură, romanul „Sfârşit de veac în Bucureşti” pare să adâncească tema arivismului prezentată de Nicolae Filimon în romanul „Ciocoii vechi şi noi”, publicat cu peste 80 de ani în urmă, pe care o va dezvolta cu mult mai bine în istoria îmbogăţirii fără scrupule a personajului principal al romanului, „obscurul arhivar de la tribunalul bucureştean, Iancu Urmatecu, care urmărea cu asiduitate spolierea averii bătrânului şi decrepitului boier baron Barbu”  Prezentată în cele 16 capitole ale romanului, cu fineţea artistică a detaliilor, istoria arivistului Iancu Urmatescu, poate sugera cititorului întregul proces de apariţie şi expansiune a burgheziei româneşti prin eliminarea treptată până la dispariţire a clasei sociale feudale a boierimii şi moşierimii fenomen caracteristic „prin precizie şi culoare” ultimilor decenii ale veacului al XIX – lea.

Mai mult, critica literară româneacă a vremii a salutat apariţia acestui roman, nedezmiţindu-se în a-l considera: „o capodoperă românească de tip balzacian”, cum se afirmă în  „Dicţionarul biografic al literaturii române”, îngrijit de Aurel Sasu, în 2004. Însă, alţi critici redutabili ai vremii, între care, Paul Georgescu şi Ov.S. Crohmălniceanu trec dincolo de „ambudenţa descrierilor balzaciene din <Comedia umană>” şi evidenţiază „o asemănare cu proza artistă germană din romanul <Casa Buddenbrook> a lui Thomas Mann”. Iar, după cum afirmă şi criticul Valeriu Râpeanu, „arivistul Iancu Urmatecu, cu inteligenţa nativă şi o vitalitate debordantă, se situează mai presus de ariviştii Dinu Păturică al lui Nicolae Filimon şi Tănase Scatiul al lui Duiliu Zamfirescu”. Nici prestigiosul critic literar Perpessicius, după o atentă analiză întreprinsă asupra Sfârşitului de veac în Bucureşti al lui Ion Marin Sadoveanu. nu lasa „garda” criticii mai jos, sintetizând: „grație portretului complex al arivistulu Iancu Urmatecu, realizat cu <o minuțiozitate de ceasornicar>, se poate detecta talentul unui romancier ce creează opere grandioase și durabile.”

După cum autorul va mărturisi într-un interviu ulterior, „ideea scrierii acestui roman datează de la începutul anilor ˝30, iar ciclul primelor articole, intitulat : < Din cărţile lui Ion Sântu> a fost publicat în perioada 1932 – 33, în revista România literară”, Primind din partea criticii „încurajări de contintinuare”, scrierea romanului propus „a început într-o noapte viforoasă de decembrie 1935”. Întreruptă o perioadă,. primele două capitole ale romanului, ce au fost publicate în numărul din decembrie 1939 a Revistei Fundaţiilor Regale, „a deranjat unele persoane din înalta societate a vremii”. Pătruns de dorinţa înfăţişării realităţilor de atunci, Ion Marin Sadoveanu nu renunţă la proiectul său. În urma corespondenţei cu prietenul său, criticul Tudor Vianu, acesta din urmă îi va sugera şi titlul romanului, rămas astfel definitiv: Sfârşit de veac în Bucureşti.

Întrunind deopotrivă sufragiile criticii literare, dar şi ale cititorilor (prima ediţie epuizându-se în noiembrie 1944), cu timpul, Ion Marin Sadoveanu a întrevăzut şi posibilitatea scrierii unei trilogii intitulată „Lume”, continuată cu cel de al doilea volum intitulat „Ion Sântu”, care avea să fie terminat şi editat abia în 1957, iar din cel de al treilea volum, care s-a dorit a fi intitulat „Copacul în flăcări” sau „Desăvârşirea lui Ion Sântu”, cum afirmă alţi biografi, „n-au rămas scrise decât căteva pagini”; Ion Sântu fiind nepotul lui Iancu Urmatecu.

Câteva dintre volumele lui Ion Marin Sadoveanu

După sfârşitul războiului şi instalarea noului regim politic în România, din 1950, Ion Marin Sadoveanu a devenit redactor al ziarului Universul, iar din 1956, pe baza notoreităţii sale de strălucit dramaturg şi cronicar teatral interbelic, i se încredinţează  direcţiunea Teatrului Naţional Bucureşti, funcţie în care va excela, astfel că din 1958 va fi cooptat ca membru în Comisia UNESCO. Din această perioadă, mai mulţi exegeţi îi atribuie „o apropiere de mişcarea spirituală <Rugul aprins> ce se desfăşura  săptămânal şi subversiv la Mănăstirea Antim, unde se dezbăteau teme de literatură şi spiritualitate, alăturându-se poetului Vasile Voiculescu, profesorului Al. Mironescu, scriitorilor Paul Sterian şi Mircea Vulcănescu, ziaristului Sandu Tudor ş.a.” Mişcarea va fi înăbuşită, iar membrii grupării vor fi condamnaţi la ani grei de temniţă, dar Ion Marin Sadoveanu „nu suferă de consecinţe, considerându-se participarea sa doar în faza ei incipientă”.           Continuă să scrie şi, rămas fidel ţărmului mării în care s-a format, în 1962 va edita romanul „Taurul mării”, o construcţie cultural-livrească de factură anticipativ-fantastică, „a cărei acţiune se petrece în cetatea antică dobrogeană Histria”, oferind cititorului un agreabil „efect de lectură”.

În anul următor, 1963, cu prilejul aniversării celor 70 de ani ai vieţii sale, sub îngrijirea, prefaţa şi notele criticului literar Ionel Oprişan i se editează retrospectiva Scrieri I – VIII, iar  oficialităţile îi atribuie distinctiv Ordinul Muncii clasa a II-a.

Inopinat, la 2 februarie 1964, Ion Marin Sadoveanu , fără să fi împlinit 71 de ani, se stinge din viaţă, „pe când se afla la biroul său încărcat de cărţi şi cu stiloul în mână, pregătindu-şi temeinic conferinţa ce urma s-o ţină în ziua următoare tocmai (stranie coincidenţă!)…la .Constanţa, oraşul intrat definitiv în inima sa”. Să-i fi fost emoţia apropiatei revederi a ţărmului mării atât de puternică?  Cine poate şti…?

Despre posteritatea scriitorului Ion Marin Sadoveanu nu se poate spune că s-a menţinut întotdeauna luminoasă şi în şirul anilor următori , la fel cum se află şi astăzi, într-un amalgam de „lumini şi tenebre”, la cei 62 de ani trecuţi de la sfârşitul său. Dar, chiar şi aşa, multe din scrierile sale au fost reeditate periodic de către edituri consacrate, la fel cum actualmente, prin excelenţa de a fi „liber rarus”, se menţine reeditarea „Sfârşitului de veac în Bucureşti”, care trezeşte  de fiecare dată, un apetit deosebit pentru lectura diverselor categorii de cititori , mai tineri sau vârstnici.

De asemenea, chiar dacă mai distanţate, n-au dispărut de tot din presa literară  contemporană  aprecierile şi eseurile însemnaţilor critici literari, ce s-au aplecat cu  interes peste scrierile lui Ion Marin Sadoveanu, în rândul cărora îi găsim pe:  Şerban Cioculescu (1966), Anatol Baconsky  (1968), Nicolae Balotă  (1974), Ion Vartic (1977),  N. Carandino (1979), Ion Oprişan (1980) ş.a.

Din circumstanţe evidente, în monumentala „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, Ed. Fundaţiilor regale (1941), denumită şi „Opus magnum”, aparţinîtoare strălucitului istoric şi critic literar, George Călinescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu este plasat în capitolul ORTODOXIŞTII. Momentul 1926, din care mai fac parte Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu, fiind amintit la pag. 802, doar printr-o singură adnotare: „Raporturile ortodoxiştilor cu Divinitatea sunt în genere amicale. Dumnezeu ţine pe umerir pe Ion Marin Sadoveanu” , urmată şi de o exemplificare versificată: a acestuia: „Şi azi Ţi-am auzit cuvântul, / Şi mâna Ţi-am simţit-o iar / Şi mâna Ta, care mă ţine de umeri, ca pe o ploaie, drept!”

Desigur, „scurtimea” aprecierii călinesciene a avut în vedere doar volumul de poezie „Cântece de rob”, apărut, după cum s-a şi consemnat, în 1930, fiind singurul şi ultimul volum al „celuilalt Sadoveanu” editat până în 1941, anul apariţiei „Istoriei” lui  G.Călinescu. E de mirare, totuşi, că după lansarea, din 1944, a romanului  de  succes „Sfârşit de veac în Bucureşti”al lui Ion Marin Sadoveanu, ilustrul „părinte al criticii literare româneşti”, cum mai este catalogat George Călinescu, n-a scos nicio „vorbuliţă”, nici în Addenda, mereu adăugită „Istoriei” sale, editată ulterior, în 1980, când Editura Nagard” de la Roma, condusă de valorosul om de cultură român, Iosif Constantin Drăgan, a reeditat întocmai ediţia din 1941 a impresionantei „Istoriii” călinesciene şi nici măcar o cât de mică „notiţă” despre romanele lui Ion Marin Sadoveanu în presa literară românească până la decesul său din 1965. Curios fapt…

În cele din urmă, abia după 67 de ani, scriitorul Ion Marin Sadoveanu avea să fie aşezat în adevărata sa postură scriitoricească de către distinsul academician, istoric şi critic literar, Nicolae Manolescu, autor al „Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de literatură”, Ed. Paralela 45, 2008. Astfel, în ediţia a II-a, revăzută şi adăugită a „Istoriei critice”, scoasă la Cartea Românească în 2019, autorul îl plasează pe Ion Marin Sadoveanu în Sec.XX, A doua bătălie canonică, la capitolul Romancieri, încheiind seria: Gib I .Mihăescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Felix Anderca, Dinu Nicodin, Constantin Stere, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu; acestuia din urmă rezervându-i trei pagin de analiză a operei  (756 – 759), din care extragem câteva „eşantioane critice”:

„Ion Marin Sadoveanu are o contribuţie reală la evoluţia romanului românesc interbelic, evidenţindu-se prin densitatea narativă şi capacitatea sa de observaţie; proza lui fiind una analitic-descriptivă, unde locurile şi oamenii sunt construiţi din cuvinte. (…) Romanele sale, inclusiv Sfârşit de veac în Bucureşti şi Taurul mării, sunt vizibile ca tablouri sociale în mişcare, confirmând vocaţia pentru un epic de tip balzacian, capabil să creeze eroi puternici prin complexitate pshiologică. (…) Ion Marin Sadoveanu este un prozator de certă valoare, chiar dacă mai puţin <vizibil> printre alţi autori interbelici, un observator minuţios al sfârşitului de secol, cu o scriitură densă şi o vocaţie pentru portretizarea pshiologică şi socială.”

De remarcat că şi în actualitatea presei noastre literare apar ocazional, la momente  semnificative, interesante eseuri reinterpretative ale operei lui Ion Marin Sadoveanu, semnate de prestigioşi condeieri, dintre care îmi face plăcere să-i consemnez pe Vasile Spiridon, Sînziana Ionescu, Aurelia Lăpuşan, Al.Călinescu, Diana Maria Banu. O distinctă remarcă şi pentru Mădălina Nicolau,  autoare a volumului memorialistic „Pe urmele lui Ion Marin Sadoveanu”, editat la Sport-Turism, în 1988.

Sub semnul neuitării, ajuns la finalul eseului închinat scriitorului Ion Marin Sadoveanu, la cei 133 de ani de la naştere şi 62 de ani de la sfârşitul său, consider de cuviinţă să aduc la cunoştinţa cititorilor măcar „o strofă” din poezia lui Ion Minulescu „Rânduri despre carte”, cu dedicaţia subintitulată „lui Ion Marin Sadoveanu”. poate cel mai vibrant omagiu adus acestuia: „Carte – sora mea-nţeleaptă / Şi cuminte, / Spune-mi, cine / Mă sorti frate cu tine / Într-o noapte fără lună, / Când – pe-aceeaşi cale dreaptă – / Ne trezirăm împreună, / Mână-n mână, / Ca-ntr-un raft de librărie / Unde numai dracul ştie / Ce te-aşteaptă ?”

                                                               Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

Mihai CABA: Ion Marin Sadoveanu – personalitatea scriitoricească a primei jumătăţi de veac XX, pe nedrept uitată/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 iunie 2026