MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU: POETUL EUGEN DORCESCU

Era o friguroasă vineri de toamnă, 23 octombrie 2015, când Profesoara noastră, Doamna Mirela-Ioana Dorcescu (pe atunci Borchin) invitase tot anul I Filologie la o inedită lansare de carte ce avea loc în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara. Am acceptat, de îndată, invitația. Parcă aș fi intuit că ceva anume mă cheamă la acel eveniment. Nu bănuiam, însă, că întâlnirea avea să-mi marcheze profund ființa și existența.

Aula Magna era arhiplină. La vederea acesteia, m-am clătinat, în semn de respect: jurnaliști, profesori, oameni de cultură, preoți, cărturari, scriitori timișoreni consacrați și, evident, noi, studenții, o firavă mână de oameni, un „boț cu ochi”, cum ar spune Creangă, curioși, însetați de cunoaștere și de sens.

În aer plutea un simțământ… silențios și grav. Fără să știu prea multe detalii, puteam ușor deduce că este un moment academic de valoare: se lansa Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Selecție, schiță biobibliografică, notă asupra ediției de Mirela-Ioana Borchin, Timișoara, Editura Eurostampa, 2015), o masivă antologie ne varietur de poeme, atent selectate și însoțite de un eseu hermeneutic de 150 de pagini, intitulat Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei, eseu semnat tot de Profesoara mea. Poetul se afla în prezidiu, încadrat de scriitori, profesori și oameni de cultură. Nu-l mai întâlnisem până atunci, însă gravitatea și profunzimea spiritului său vibrau către mine. Era tăcut, atent la tot ce-l înconjura, însă absorbit de propriul abis. Îl apăsa ceva. Nu! Îi lipsea ceva, era incomplet, separat parcă de propria-i flacără geamănă. Mai târziu, aveam să aflu că Nirvana. Cea mai frumoasă poezie era dedicată, in memoriam, Olimpiei-Octavia Berca, soția sa, mutată la Domnul.

A fost o seară magică. S-au recitat poeme, s-au depus mărturii, s-au făcut analize, s-au rostit evocări. În final, fiecare dintre noi a rămas cu el însuși, în duh, contemplând greutatea ființei.

M-am cutremurat la durerea, la vulnerabilitatea și la aura de cavaler loial ale Poetului Eugen Dorcescu. Simțeam că venea din alt timp. Nu aparținea timpului meu, deși îl împărtășea cu mine, cu noi toți. Momentul de paroxism al evenimentului s-a cristalizat la recitarea poemului Nirvana, considerat Ars Poetica a volumului. Mirela-Ioana Borchin i-a cerut poetului permisiunea de a citi poemul, apoi a dat glas și viață acelui mesaj liric. Din acea clipă, decisivă pentru mine, m-am simțit prins în vraja universului dorcescian. Doamna Profesoară a parcurs poemul dintr-o suflare:

Vom sta alături, ușă

lângă ușă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenușă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

și-ți voi răspunde

că acolo sunt,

dar că nu pot

deschide sumbra ușă

a morții, că sunt mort,

că nu mai sunt

acela care-am fost.

O grea cătușă

ne leagă cu teluric

legământ.

Să ne desprindem, deci,

tu – gând, eu – gând,

și-așa ne vom uni din nou,

zburând,

și liberi,

și eterni,

și jubilând,

ca flacăra zvâcnită din

cenușă.

Astăzi, repetând, lăuntric, aceste versuri, încă mă uimesc noblețea unei asemenea iubiri, promisiunea renașterii din cenușă. Eram student în anul I la Filologie clasică și îmi era cu neputință să concep că se poate scrie poezie la un nivel atât de înalt. Nu credeam că așa ceva este cu putință! Și totuși, în fața mea stătea Poetul Eugen Dorcescu cu Nirvana. Cu promisiunea renașterii. Poemul evocă separarea de flacăra geamănă, sinteza dintre starea adamică și starea celestă, dematerializarea spiritului, eliberat din cătușa trupului teluric. Imaginea culminantă este cea din final: „ca flacăra zvâcnită din/cenușă”, vizând forța regenerativă a cenușii, a spiritului, uniunea spirituală deplină și eternă. Zvâcnetul flăcării amintește de Pasărea Phoenix. Dar promite mai mult decât Pasărea Phoenix. Promite Nirvana.

Anii ce au urmat acestui prim-eveniment aveau să fie cei ai inițierii în lirismul dorcescian…

Pe măsură ce treceau lunile studenției mele, prin mijlocirea Mirelei-Ioana Dorcescu, un Prometeu purtător de flacără dorcesciană, am avut contact direct cu poezia și cu Poetul: întâlnirile studenților de la Filologie cu Poetul Eugen Dorcescu, ineditele lansări de carte organizate de studenți, călăuzite de Poet și de Doamna sa, erau zile pline de „sens și țel”!

Într-una dintre întâlnirile Poetului Eugen Dorcescu cu studenții din anul III de la Filologie, după o sesiune de poeme analizate semiotic, sub îndrumarea Mirelei-Ioana Dorcescu, am avut onoarea de a discuta cu însuși Maestrul. Încă de la lansarea Nirvanei în Aula Magna îmi tremura pe buze o întrebare: „Domnule Eugen Dorcescu, Dumneavoastră vă este frică de moarte?”, am zis eu, privindu-l direct în ochii săi cristalini. „Nu”, mi-a răspuns, ferm și demn. „Soția mi-a murit în brațe. Nu mă tem de nimic!” a conchis. „Numai de Dumnezeu”. M-a tulburat răspunsul! Câtă durere și câtă putere ! Reitera, ori de câte ori avea prilejul, sacrul legământ cu Dumnezeu.

Din învățăturile despre viață și moarte ale Poetului Eugen Dorcescu, am dedus că, în fapt, concepția curentă asupra morții este eronată. De fapt, moartea este o trecere, o descătușare de lanțurile trupului, care țin sufletul captiv. În Cartea tibetană a vieții și a morții, Sogyal Rinpoche atrage atenția asupra societății apusene, care neagă adevăratele învățături ale morții: „Cu toate realizările ei tehnologice, societatea apuseană modernă nu posedă o reală înțelegere a morții, sau a ceea ce se întâmplă în momentul morții, sau după moarte. Am aflat că astăzi oamenii sunt învățați să nege moartea, spunându-li-se că ea nu este decât anihilare și pierdere. Înseamnă că majoritatea lumii trăiește fie în negarea morții, fie în teroarea ei. Chiar a vorbi despre moarte se consideră a fi ceva morbid și mulți cred că simpla ei menționare riscă să o atragă asupra noastră”. Eterna luptă dintre „carne și duh”!

Și iată, tot într-o tomnatică zi de vineri, după scurgerea unui an, în octombrie 2016, am avut onoarea de a lua parte la un alt eveniment literar, desfășurat la Filiala Uniunii Scriitorilor, Sala Orizont, în Timișoara: se lansa Etern, într-o eternă noapte-zi, o carte de dialoguri, în maniera celor platoniciene. Protagoniștii dialogului nefiind  alții decât Poetul Eugen Dorcescu și Mirela-Ioana Dorcescu. Tematica interviurilor varia, oferind diverse și complexe abordări filosofico-literare: Despre avatar, Despre forma poetică, Despre libertatea poetului, Despre beatiduine și spirit etc. Etern, într-o eternă noapte-zi nu este o carte pentru lectura cotidiană, superficială ori facilă, ci pretinde o lectură complexă, profundă, empatică, implicată în spirit și abisalitate. Pe fondul grav al acestor paradigme, Poetul Eugen Dorcescu mulțumește auditoriului printr-o mărturisire profundă despre noblețea suferinței în spirit și adevăr. Reiterez, din păcate fragmentar, ori de câte ori am prilejul, acest discurs oratoric, care mi s-a imprimat în ființă: „Psalmul 50. Miserere! Celebru. Cel mai puternic dintre Psalmii de pocăință. Zice așa! Așa zice David, Poetul poeților si Regele regilor: jertfa plăcută lui Dumnezeu este un duh zdrobit, un suflet mâhnit. Asta-i jertfa plăcută lui Dumnezeu! «Nu-ți trebuie ofrande, nici arderi de tort». Ci jertfa plăcută lui Dumnezeu este un suflet zdrobit. «O inimă mâhnită și zdrobită, Tu, Doamne, nu o vei disprețui». De ce agreează Dumnezeu un suflet zdrobit? De ce? Fiindcă atunci își poate arăta, în plină lumină, la vedere, ca să vadă toți, și foarte limpede, puterea și lucrarea. Atunci când i se aduce drept jertfă un duh zdrobit. Eu am adus aceasta jertfă!” În sală s-a lăsat, brusc, o mare tăcere. Auditoriul și prezidiul au încremenit. Contemplau mărturisirea. Oamenii își vorbeau acum în tăcere, în spirit…

Dincolo de aspectul cărturăresc și spiritual, Poetul Eugen Dorcescu se integrează și în tipologia persoanei umane, a cărei definiție a conturat-o și a enunțat-o chiar Domnia Sa: „Persoana umană este acel individ uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care este animat nu doar de sentimentul, ci şi de cultul valorilor şi care are necesităţi spirituale conştientizate”.

De-a lungul carierei sale, Poetul Eugen Dorcescu și-a consacrat viața poeziei, literaturii și culturii. Chiar și astăzi, Eugen Dorcescu este prezentat drept unul dintre cei mai buni redactori de carte din România, fiind așezat alături de Mircea Ciobanu.

Printre cele mai recente și mai complexe opere se numără Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Elegiile de la Carani, Sub cerul Genezei, Agonia caniculei, Elegías Rumanas, Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), Biblice. Operele enumerate au fost comentate de valoroși critici literari, printre care îi menționez selectiv (căci sunt numeroși) pe: Silvia-Gabriela Almăjan, Claudiu T. Arieșan, Livius Petru Bercea, Elisabeta Bogățan, Lucian Bureriu, Zenovie Cârlugea, Radu Ciobanu, Anișoara-Violeta Cîra, Iulian Chivu, Mirela-Ioana Dorcescu, Șerban Foarță, Mircea Lăzărescu, Ticu Leontescu, Maria Cinta Montagut, Coriolano González Montañez, Virgil Nemoianu, Mariana Pâșlea, Florin-Corneliu Popovici, Adrian Dinu Rachieru, Ana-Maria Radu, George Roca, Alexandru Ruja, Ana Pop Sîrbu, Cornel Ungureanu etc. De la Pax magna la Opera Magna se desfășoară creația unică a unui mare scriitor. „Se cheamă geniu omul care creează forme noi de activitate, neîntreprinse de alţii mai înainte, sau dezvoltă, într-un mod pe de-a-ntregul propriu şi personal, activităţi deja cunoscute; şi talent, cel care practică forme de activitate, în general sau frecvent practicate de alţii, mai bine decât majoritatea celor care cultivă aceleaşi aptitudini” (Consultorio Pedagogico Alecor, Cochabamba, Bolivia, 22 ianuarie 2014).

Mărturisesc că am avut bucuria, prin îndrumarea Poetului Eugen Dorcescu și a Doamnei sale, să adaug la acest tezaur cultural dorcescian o serie de scrieri critice – recenzii, cronici, eseuri. Încă de la primele contacte cu poezia dorcesciană, s-a născut în mine un sentiment al responsabilității și demnității, care mă îndemna să scriu despre Poetul Eugen Dorcescu și despre Poezia sa. Iată că am avut această onoare.

Poetul Eugen Dorcescu este și un orator desăvârșit. Captivează, emoționează, invită mai întâi la contemplare și abia apoi, vreme îndelungată, la reflecție, la aducere-aminte. Este un discurs întotdeauna purtător de adevăr și de frumos. În juru-i s-a format și o „Școală Literară”, aici, la Timișoara. De la Poet, de la Doamna Profesoară, continuăm să învățăm carte, ne găsim un rost în literatură și căutăm calea spre marea cultură. Încă din anul 2015, trei studenți de la Facultatea de Filologie anul I au intrat pe porțile acestei „Școli”: Anișoara-Violeta Cîra, Cristina Temu și subsemnatul. Și încă suntem în „Școală” – studiem, citim, scriem, discutăm, păstrăm permanent legătura cu maeștrii și ne întâlnim periodic. Astăzi „Școala” s-a lărgit, cuprinde alți foști studenți, masteranzi, profesori, cu toții pasionați de literatură și cultură, impulsionați de puternica personalitate a lui Eugen Dorcescu. Soții Dorcescu duc, prin noi, mai departe, și învățătura dascălilor lor de geniu.

„A vorbi de Poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă; nu poate să ajungă vorbă până la el fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă”, scria Tudor Arghezi, despre Mihai Eminescu ca poet universal. Magistrul G. I. Tohăneanu îl cita adesea pe Tudor Vianu, veghind la împărtășirea unuia dintre principiile sale existențiale: „să urmărești modéle, ci nu mode”. Poetul Eugen Dorcescu este un model! Pentru mine, pentru noi, discipolii săi, pentru oricine.

Afirm, demn și apăsat, convins, că Eugen Dorcescu este POETUL!

Ad multos, bonos et sanos annos, optimus et doctissimus Magister et Poeta!

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU, POETUL EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 august 2021