CLAUDE  LE  BIGOT

LIRISMUL  LUI  EUGEN  DORCESCU  ÎN  DRUMUL  SPRE  TENERIFE*

Se poate spune că literatura română este aproape ignorată în Franța, mai cu seamă poezia ce se scrie în acea zonă a romanității.

Abia dacă este citat Mihai Eminescu (1), căruia i se acordă, curent, titlul de fondator al poeziei lirice în limba română, în timp ce Eugen Dorcescu se sustrage cu totul eforturilor pe care le desfășoară câțiva editori pentru a face cunoscută poezia română contemporană.

Ne gândim la defuncta colecție Orphée/La différence, condusă de Claude Michel Cluny, al cărei catalog a contribuit totuși la difuzarea textelor lui Lucian Blaga, Daniel Turcea, Tudor Arghezi. O convergență mi-a permis, în calitate de hispanist, să descopăr poezia lui Eugen Dorcescu, dat fiind că el este comentat în Prefața celei mai recente culegeri a lui Andrés Sánchez Robayna, Por el gran mar/ Marea cea mare (tradusă în română de Mirela-Ioana Dorcescu) (2) și a tălmăcit el însuși o selecție de poeme din volumul La sombra y la apariencia/Umbra şi aparenţa, al aceluiaşi autor (2012, Timişoara, Editura Mirton).

Concomitent, cartea despre care vrem să vorbim, drumul spre tenerife/la route pour tenerife, a făcut obiectul unei traduceri în Spania, reunită cu alte texte sub titlul de Elegías Rumanas; un alt poet din Canare, Coriolano González  Montañez, i-a asigurat versiunea castiliană. Partea cea mai consistentă a cărții constă într-un lung poem de 50 de fragmente, încadrate de două scurte compoziții, de asemenea în versuri, purtând titlurile de Prolog și Epilog. O dublă curiozitate ne-a determinat să citim poemul lui Eugen Dorcescu: supraviețuirea elegiei în secolul XXI și experiența unei călătorii insulare, la un autor a cărui existență se desfășoară între Dunăre și Carpați.

Plecând de la titlul Elegías Rumanas (3), întrebarea care se pune este de a ști ce rămâne din genul elegiac astăzi. În Antichitate, punctul de plecare al elegiei era într-un cântec care celebra moartea unei persoane, în iubirile contrariate sau într-o despărțire dureroasă. În epoca romantică, elegia dobândește o dimensiune filosofică, instituind curajul spiritului în fața morții. Dar, în sine, cântecul nu are puterea de a-l smulge pe om din singurătatea sa. În cel mai bun caz, el poate conduce la resemnare, sau, dimpotrivă, la nădejde, ce coincide, la un credincios ca Dorcescu, aşa cum precizează Epilogul, cu întâlnirea lui Dumnezeu.

el camino hacia tenerife, care se prezintă ca un lung poem, este, într-un anumit fel, cronica unui voiaj de un tip particular, fiindcă ea deschide o cale meditativă, orientată spre sentimentul religios și spre experiența sacrului. Mai degrabă decât a idealiza o viață exemplară sau frumusețea naturală a peisajului, în acest caz descoperirea Insulei Tenerife de către autor, volumul este o meditație asupra raporturilor dintre poezie și credința care prevalează. Dacă poetul se înscrie într-o indiscutabilă tradiție lirică în care comuniunea cu peisajul joacă un rol esențial, călătoria la Tenerife este mai întâi o călătorie interioară care confirmă o căutare a transcendenței. În fine, ultimul punct pe care îl vom aborda va fi consacrat noii desfășurări lirice pe care o operează Eugen Dorcescu.

• Abordarea spațiului insular

Este mai degrabă emoțională decât fizică. Într-adevăr, Dorcescu nu pare doritor să zugrăvescă specificitățile insulei, cu litoralul ei negru și stâncos în nord și cu plajele sale de nisip alb, scăldate în lumină, în sud, cu ale sale curiozități geologice, precum cuptoarele de zâne, cu râpele sale abrupte.

Cel mult el reamintește natura vulcanică a insulei, cu nisipul său negru. Firește, peisajul maritim este prezent : „pulsaţia mării în/scoici în pescăruşi în cer/în nisipuri/dar drumul spre/tenerife/ e mai mult decat/marea” (cf. fragment 34,  2009: 74) (4). Dar el nu reține atenția poetului decât în măsura în care este calea unei asceze interioare, a unei deposedări de sine, ce trebuie să conducă la elevația sufletului. De unde această tensiune între un real literar, ce prelungește mitul Insulelor Fericite, și o parusie pe care numai credința o poate procura:

„[…] solitudinea

drumului ce izvora tot mai

clar

spre marea insulă iluminată

spre unica insulă iluminată

spre insula mereu căutată

niciodată găsită

cum se spune-n romanţe

spre insula topos existenţial

topos romantic

topos livresc

himeric topos

u-topic topos

spre insula

spre insularitatea

insondabilă ca

un ochi rotitor rătăcitor

de fântână

spre insularitatea

la isla

din mine însumi”

(2009:  12-13)

În aceasta, experiența insularității descrise în carte este mult diferită de cea   încearcată și exprimată de Andrés Sánchez Robayna, pentru care insularitatea este deopotrivă izolare și deschidere (5). În fond, Dorcescu adoptă alte coordonate în fața peisajului, căruia poetul îi descoperă intimitatea profundă; el simte cum bate inima lumii în această divagație spirituală, pe care o scandează reluarea obsedantă, de-a lungul cărții, a titlului fără majuscule drumul spre tenerife.

Interogând lumea exterioară, poetul descoperă liniile de forță ale vieții sale interioare. Experiența peisajului este rezultatul unei construcții sensibile, care pune în lumină misterele ascunse ale Naturii. Dar, în același timp, conștiința de sine se trezește la contactul cu lucrurile lumii, ca și cum interiorul și exteriorul s-ar hrăni într-un dialog viu, ce reunește omul și lucrurile lumii. Iată un punct comun cu Sánchez Robayna, a cărui operă este reunită sub titlul En el cuerpo del mundo.

Astfel, a interpreta sensul unui peisaj revine la a sonda partea de alteritate ce ne locuiește și ne definește. Dorcescu a știut să traducă, într-o imagerie care amintește acel „cou coupé” al lui Guillaume Apollinaire (pură coincidență ?), această experiență a deposedării de sine, pe care o favorizează tensiunea dintre identitate și alteritate.

O atare ambivalență mijește în spectacolul crepusculului, când percepția se fragmentează, cufundând individul în perplexitate, dar, de asemenea, ascuțindu-i curiozitatea de a fora ștergerea, misterul, accesibiulitatea. Prin mijlocirea imaginilor capabile a sugera ciclul natural, între dispariție și renaștere, Dorcescu găsește în relația cu necunoscutul dimensiunea unei transcendențe :

„stau pe ţărm

pe plaja neagră

înecată in flori

în palmieri şi

în valuri

stau pe playa jardin (6)

în timp ce soarele

lunecă-n vid

decapitat răvăşit

stau şi simt cum

vântul din larg mă

prinde în laţ

mă sugrumă

mă risipeşte-n negre nisipuri

şi iarăşi mă strânge

şi iarăşi

mă frânge

soarele

aruncă o ultimă privire

o ultimă rază sângerie

spre ţărm ca şi cum

m-a zărit

stau pe ţărm

şiroind de

apă de soare

renăscut din

mister”

(2009:  96-97)

Peisajul face un semn, pe care poetul îl exprimă prin imagini și metafore ce îl descriu, fără a-i revela secretele. Poetului îi rămâne astfel îndatorirea de a face cunoscut misterul. Oferă scriitura această posibilitate ? Stilul epurat al lui Dorcescu oscilează între o expresie simplă, directă și abateri metaforice care ne îndepărtează de realul perceput.

Temându-se de riscurile unei metaforizări abuzive, poetul este mai degrabă tentat să numească, pur și simplu. Dar el are sentimentul că acest mod de desemnare rămâne foarte îndepărtat de experiența trăită. Este mult mai bine a renunța la alipirea de aparențe, dacă poetul vrea să enunțe un adevăr interior.

La Dorcescu, peisajul este o totalitate de impresii și de senzații legate între ele, unde fuzionează interiorul și exteriorul, cosmicul și umanul, într-un ritm foarte personal, în care discursul se dispensează de punctuație și de majuscule. Dacă uneori lectorul se împiedică în anumite ambiguități sintactice, autorul îi oferă ajutorul unui personaj martor, întrupat de un înțelept eremit, ale cărui cuvinte pun în gardă împotriva rătăcirii.

• Căutarea transcendenței

Misterul ascuns în organizarea lumii și, de asemenea, existența umană adresează întrebări științei și poeziei. Tradiția filosofică a desemnat, sub numele de metafizică, întrebările care i se ridică omuului și care nu găsesc răspunsuri satisfăcătoare sau definitive.

Dorcescu face parte dintre poeții care și-au pus creația în serviciul unei prospecțiuni fără încetare reîncepute, dacă nu se găsea o anume certitudine în fermitatea credinței. Limbajul poemului, ce încearcă să dea un sens iraționalului, dorește, în același timp, să se elibereze de ceea ce îl alienează. A căuta un sens dincolo de ceea ce vehiculează limba vernaculară este principiul însuși al transcendenței.

Jean-Claude Renard remarca în ale sale, Notes sur la poésie, că „[poemul] ne arată, în maniera sa, că totul rămâne a fi descifrat: că el nu este decât semnul unei prezențe mereu amânte, mereu diferite, mereu trecute sau viitoare – un limbaj ce se schimbă neîncetat, care deschide și închide, descifrează și e descifrat, într-un raport paradoxal (ca și imposibil) între altul și același, știință și neștiință etc., dar care apare astfel, într-un anume fel, capabil să domine absența și prezența[…]” (7)

Încercând să facă încomprehensibilul comprehensibil, poezia ne învață, cu mijloacele ei, că lumea este semnificantă și că poetul se angajează să ne ofere descifrarea ei. Se înțelege deci de ce primul limbaj poetic a fost religios; el învață a depăși limitele condiției umane, a surmonta contradicțiile care i-au împins pe filosofii materialiști să vorbească despre absurdul existenței.

Un poet credincios, precum Jean-Claude Renard, este explicit când spune despre limbajul poetic că el a fost „cel dintâi sistem de semne prin care s-a încercat ieșirea din sine, doborârea barierelor, dominarea timpului și a morții, obținerea de semnificații deschise, imboldul de a intra în relație cu inaccesibilul, încercarea de a accede la «viața adevărată»” (8) etc.

Se poate stabili astfel o înrudire strânsă între poezie și credință, chiar dacă, pe de altă parte, există și curente de gândire care înscriu sacrul în profan, cum s-a putut semnala referitor la Andrés Sánchez Robayna (9).

Revenind la sensul prim al sacrului, Dorcescu este mai apropiat de gândirea lui J. C. Renard, care face din poezie un exercițiu spiritual, „drumul spre tenerife”, cu înaintările și reluările sale, putând fi asimilat unei întâlniri cu Dumnezeu sau, încă, accesului la Ierusalimul ceresc, pentru a prelua expresia lui Dorcescu, subliniind că utilizarea majusculei este rezervată strict pentru desemnarea Divinității :

„şi m-am situat

iarăşi imaginar

mai mult

temerar inconştient

necugetat păcătos

în teritoriul lui

inaccesibil

şi totuşi

de ce inaccesibil?

mi-am zis

de ce inaccesibil? Tu

Însuţi mi-ai spus că

dacă Te chem dacă

mă las cu totul în

seama şi-n grija Ta dacă

mă las altfel spus mântuit

voi fi primit şi eu

nevrednicul

fie şi ultimul din

şirul de umbre ce vin şi

iar vin

cu pietriş cu nisip

cu cenuşă în oase şi-n gură

voi fi primit şi eu în

cubul divin al

Ierusalimului Ceresc

eu

cel ce mă îndoiesc de

propria mea existenţă eu

care

drept să spun

am uitat că exist”

(2009: 46-47, fragment 20)

Totuși, activitatea poetică și activitatea religioasă nu se pot confunda, chiar dacă și una și cealaltă se străduiesc să înscrie sacrul în lume, pentru a instaura un loc deschis transcendenței, unde triumfă forțele spiritului :

„drumul spre tenerife nu

e nicidecum

ultimul drum

pentru cine vrea

să-nţeleagă

pentru cine are

urechi de-auzit şi

ochi în stare să

vadă

drumul spre tenerife

e drumul

adică mişcarea eului

în sfârşit conştientă de

sine de propriul

mister de

tenebrosu-i traseu

monocentric

adică eul ce s-a

descoperit în

sfârşit

în eterna sa ascensiune

edenică

adică mizeria nesfârşită

a trupului

incapabil să călătorească

spre propriul duh

adică istoria luptei

dintre carne şi duh”

(2009, p. 49-50, fragment 21)

La drept vorbind, nu se pune pentru Dorcescu problema de a reactiva vechea dezbatere teologică asupra divorțului dintre carne și spirit. Dimpotrivă, tot interesul poetului este orientat spre indispensabila legătură dintre cuvânt și scriitură, convins fiind de ambiția demiurgică a poeziei de a face să existe ceea ce inventează ea și ce îi oferă omului exercițiul deplinei sale libertăți.

Un asemenea punct de vedere ar fi putut să pară suspect în optica vechilor teologii. Să-i recunoaștem lui Dorcescu această îndrăzneală a gândirii, care refuză să abandoneze omul unui timp îndurat cu pasivitate. În raportul său cu timpul (fragmentul 20), autorul nu este doar torturat de meditația asupra vieții și morții, limbajul său este traversat, totodată, de cuvântul divin și, în plus, de invadarea Istoriei de către Spirit.

Trebuie să vedem în această orientare filosofică un răspuns la anii de represiune pe care i-a cunoscut România într-un trecut recent? Oricum, forțele spiritului sunt prezente în autor și îl conduc la o manieră de a „dori absolutul” (Renard 1970 : 153), ce mărturisește despre încrederea într-o practică semnificantă, pe care postmodernitatea ar avea mai degrabă tendința de a o lua în râs, convinsă de totala neputință a cuvântului poetic :

„un glas lăuntric

nocturn

un glas venit

din locul acela

nevăzut

neştiut

din locul acela

de negăsit […]

locul acela

există

adică se află dincolo de

toate puterile şi

iscodirile minţii

un glas venit de

acolo mi-a spus

într-o noapte

târziu

că drumul spre

tenerife

e începutul drumului

de-ntoarcere

în paradis

aşa mi-a spus El

béni soit-Il”

(2009, p.  65-66, fragm. 30)

Înfruntarea dintre trup și duh, ale cărei ecouri teologice s-au atenuat, încă dă astăzi o rațiune de a fi exercițiului poeziei: a testa materialitatea limbii, pentru a exploata efectele ce țin scriitură, și a construi un sens, care spune ceva despre fundamentele înseși ale realității. Această interogație este condusă cu luciditate de Dorcescu, după un ritual ce ne permite să circulăm în labirinturile lumii cu o relativă seninătate, fiindcă limba poeților reduce antagonismele:

„… dintre carne şi duh

un război ce nu

s-a oprit nici o

clipă

de atâtea şi atâtea

decenii

şi care dintre cele două

forţe are şanse

să-nvingă?

niciuna devastat

sunt doar eu

locul înfruntării lor

crude nepotolite

priveşte-mă bine şi

te cutremură

eu sunt un duh

pătat cu limfă şi

sânge

şi tot eu sunt

un trup ucigaş

în care duhul veghează

fără odihnă

cu spada alături”

(2009, p.  98-99, fragm. 47)

În ciuda eforturilor sale de a găsi un echilibru liniștitor, poetul poate fi cuprins de îndoială și poate descoperi că strădania sa de a gândi și exprima realul este inutilă, întrucât limbajul nu își ține întotdeauna promisiunile. Fragmentul 25, în centrul poemului, pare a exprima un moment de descurajare :

„am pus pe hârtie

aceste cuvinte

zadarnice într-un

moment de

zadarnic răgaz

pe zadarnicul meu

drum

spre Tenerife”

(2009, p. 58, fragm. 25)

Totuși, acest scepticism nu ajunge să afecteze poezia lui Dorcescu, fiindcă poetul găsește în asceza poetică mijlocul de a se sustrage curselor estetismului și ale virtuozității înșelătoare. Scriitura sa provine dintr-o sensibilitate pudică și lucidă, care nu se încrede în industria verbului. Am văzut mai devreme că referirile la peisajul canarian rămân discrete și concretețea lor se încadrează în coerența unui peisaj mai mult mental decât fizic. Căutând un peisaj dedesubtul cuvintelor, Dorcescu nu se conformează preceptului lui Paul Valéry, care înțelegea să facă din poemul liric „dezvoltarea unei exclamații”; el își ancorează lirismul într-o „scriitură precară”, după expresia lui Jérôme Thélot, care nu are a transmite un mesaj în sensul politic al termenului, ci se preocupă să facă sensibile emoțiile sufletului. În același timp, căutarea unei posibile salvări mizează pe intervenția voinței divine; seninătatea ar fi atunci accesul spre o stare afectivă obținută prin rugăciune. Se poate vorbi de „poezie precară” în sensul prim, ancestral, al adjectivului (din lat. precarius, din prex, precis, prière: „obținut prin rugăciune”). Orientare ce se cuvine salutată la acest poet, care probează că lirismul de azi nu cedează în fața exaltării.

• O nouă desfășurare lirică

Este ceva paradoxal în scriitura lui Dorcescu, ceva ce ține de contrastul dintre gravitatea reflecției și modestia tonului. Poetul face să se lovească brutal simplitatea unei deplasări aeriene și sentimentul ascensiunii, care derealizează stilul cronicii. Lectorul observă aceasta încă de la debutul celui de al doilea fragment:

„încerc să fiu ceea ce

voi deveni

adică mai întâi un

călător spre tenerife apoi

un sojourner un locuitor temporar

al tenerifei

liber în autocraţia sublimului în

autocraţia frumuseţii

urcăm la bordul avionului

saab

zbor cu mici turbulenţe

cu nori

vânzoliţi cu

aterizare normală”

(2009, p.11, fragm. 2)

S-a spus foarte clar că poetul nu va ceda „sublimului”, nici celebrării gratuite („liber in autocraţia sublimului în/autocraţia frumuseţii”), nu acceptă nimic ce ar putea să flateze calitățile peisajului obiectiv. Mai mult încă, ceea ce fonda altădată lirismul romantic în confuzia dintre stările de spirit și dinamica forțelor naturale și nu avea drept țel decât să sublinieze opoziția dintre eu și lume, această concepție este ruinată de însuși faptul că subiectul care contemplă peisajul este bântuit de ideea de a ieși din sine:

„eu însumi

strivit între săgeţile

aprinse ale dimineţii

smuls din propria-mi

bătrâneţe sinistră

neretrăind nimic

nemaivisând nimic

eu însumi pornit pe

drumul spre tenerife

drumul alb şi singur şi

iluminat ca o cărare a

lunii pe mare”

(2009, p. 14 fragm. 3)

Dacă parcursul conduce la un delicios vertij, în care eul este uitat, autorul face experiența unei de-subiectivări, își moare sieși pentru a se abandona clipelor de surpriză, chiar de extaz, pe care i le oferă călătoria:

„iar funcţia lui [a drumului?] e

să mă poarte în

amiaza nesfârşită

înecată-n lumină

să mă poarte spre

marea oglindă

spre ocean

lacrima azurie a soarelui

unde

chipul meu neschimbat

chipul meu întru totul

schimbat

se descompune limpid şi

aseptic

dezvelind armătura nevăzută

a duhului”

(2009 , p. 23, fragm. 7)

Cufundându-se în apele oceanului, călătorul își anihilează identitatea, suferă metamorfoze ce îi eliberează spiritul (limba română stabilește nuanțe între : spirit, suflet, duh). Această metamorfoză este tradusă prin paradoxuri abrupte, singura modalitate de a exprima smulgerea din sine.

Evoluția călătoriei lăuntrice dă naștere unui ritm foarte personal, prin care poetul pare a vrea să meargă până la limita cuvântului, desăvârșind o poezie prolixă, adică o poezie ce își înlănțuie sintagmele fără a multiplica elementele de subordonare, fără să fi recurs la o hipotaxă greoaie, care ar fi frânat întrucâtva alura voiajului.

Numeroasele repetiții sintagmatice, reluările și laitmotivele animă ritmul călătorului și cele câteva pauze – acelea unde intervine vocea bătrânului eremit – strecurate în versurile mai lungi. Această formă de prolixitate elimină toate efectele somptuoase ale rimei, ceea ce nu înseamnă că Dorcescu este insensibil la efectele sonore.

Căutarea unui ritm sintactic este prioritară și, pentru a-și redobândi suflul, această căutare recurge la ingambamente brutale și total neașteptate, prepozițiile rămânând suspendate la sfârșit de vers și dislocând astfel sintagmele. Totuși, Dorcescu nu bravează sintaxa pentru a părea modern; pur și simplu, el opliază la exigențele unei gândiri ce progresează pornind de la rupturi și juxtapuneri. Acest stil ar putea să ne amintească o formă de oralitate care șterge stratificările unei scriituri ce s-ar sprijini prea mult pe logica discursivă. Este de ajuns să ne oprim la fragmentul nr. 13, din care cităm doar finalul :

„drumul spre ceea ce numeam

real ireal

convenţional nonconvenţional

probabil

improbabil oniric

difuz bisolar bilunar

asemantic suprasemantizat

într-un cuvânt

abia îndrăznesc a rosti

spre ceea ce numeam şi

numesc

într-un limbaj ce transmite

mesaje doar

între mine şi mine

agonizantul meu paradis

tenerife”

(2009, p. 36, fragm. 13)

Un ultim punct merită un comentariu, dat fiind că el bulversează deprinderile noastre privitoare la percepția de sine și la perceperea celuilalt. Teza susținută de Blanchot și Lévinas, care ne învață că „întâlnirea Celuilalt este inseparabilă de deschiderea spre lume”, își află limitele când înțelegem că această deschidere este abisală (apud Michel Collot 1989 : 94).

Celălalt și lumea au partea lor nevăzută, care se reconciliază, într-un anume fel, cu misterul orizontului, ce ne scapă pe măsură ce înaintăm către el.

Fragmentul 34 este foarte interesant în această privință. Dorcescu se întreabă dacă cunoașterea Celuilalt, care nu se lasă sesizat așa de ușor, ne revelează ceva din noi înșine. În măsura în care identitatea este, și ea, schimbătoare, individul se descoperă închis într-o mreajă, unde partea sensibilă a două entități frânează o cunoaștere reciprocă. Paradoxul alterității este asemănător structurii orizontului, insesizabil la nesfârșit:

„drumul spre tenerife […]

nu seamănă cu nici o cale

spre ce-i

cât de cât şi

în orice chip

în afara eului

nu seamănă cu

nicio cărare

spre alteritate

drumul spre tenerife

e-alteritatea însăşi

adică

identitatea cea

mai profundă

cea mai adevărată

cea care

deşi a ta

străină ţi-a fost

străină îţi

este şi

probabil

cât timp vei fi viu

la fel de străină

îţi va rămâne”

(2009, p. 75, fragm. 34)

Dar ce nu spune Dorcescu, nescrutând paradoxul structurii orizontului, este că această prezență absentă domină intersubiectivitatea și misterul orizontului, la fel cum invisibilul din Celălalt poate deveni obiectul dorinței mele. Dacă ne fixăm pe ceea ce prezidează originea poemului liric, vom vedea că aceasta coincide cu dorința de a umple un hiatus și de a răspunde la necesitatea absolută de a lumina misterul.

Transcendența poate ajuta aici; dar în egală măsură imanența, dacă se vrea cu adevărat a o situa în materia semnificantă a poemului. Este rolul imaginilor sau al metaforelor, al expresiei figurate, care nu devoalează decât mascând; acest mod de reprezentare decalată este poate mai aptă a „face văzută” partea nezăzută a lumii.

Dorcescu nu a renunțat la acest rol; doar că el plasează atare capacitate în puterea demiurgică a poetului. Dacă ar trebui să avem în vedere alți autori deschiși tematicilor religioase, după căderea lui Ceaușescu, despre care se poate spune că participă la redezvoltarea lirismului, ar fi potrivit, poate, să fie citată Liliana Ursu, cu publicarea, în 1996, a cărții Înger călare pe fiară, din care aceste câteva versuri amintesc de gândirea lui Dorcescu : «urc /treaptă după treaptă,/rugăciune după rugăciune/până la Tine//Între revelaţie şi adorare/nu sunt decât o pietricică rostogolită/în cer».

BIBLIOGRAFIE

COLLOT Michel, La poésie moderne et la structure d’horizon, Paris, PUF, 1989.

DORCESCU Eugen, drumul spre tenerife, Timişoara, 2009, Editura Eubeea.

–-,  Elegías Rumanas,  2020, Editorial Arcesis, La Muela (Zaragoza), traduction de Coriolano González Montañez.

LE BIGOT Claude, La experiencia de la insularidad o el viaje hacia la alteridad en la obra poética de Andrés Sánchez Robayna, dans „La nueva literatura hispánica”, 2020, n° 24, pp. 223-226.

–- , Le sacré comme tension entre l’imaginaire et la visée ontologique: l’exemple de Andrés Sánchez Robayna, dans Écritures poétiques, Écritures du sacré: Interactions,  Coordonné par Bernadette Hidalgo Bachs,  Université Blaise Pascal, 2015, pp. 64-75.

RENARD Jean-Claude, Notes sur la poésie, Paris, Seuil, 1970.

____________

* CLAUDE LE BIGOT (n. 1946), profesor emerit la Universitatea din Rennes 2, Haute Bretagne, Franța, este autorul mai multor lucrări și a numeroase  articole publicate în Franța și Spania. Cităm titlurile câtorva dintre cărțile sale : Comprendre le texte poétique, 2006 ; À quoi bon la poésie, aujourdʼhui ? 2007; Questions de littérature générale, 2015 ; Les polyphonies poétiques: Formes et territoires de la poésie contemporaine en langues romanes, 2016 etc. A fost director al Centrului de Studii și Cercetări privitoare la Peninsula Iberică al Universității din Rennes 2. Studiile sale aprofundează poetica textului, istoria poeziei și istoria culturală. Mai recent, se preocupă cu traducerea textelor poetice. Este consilier literar al revistei „Les Langues néo-latines” (París).

NOTE

• Trebuie salutată, totuşi, excelenta traducere în franceză a unei scurte antologii din M. Eminescu, realizată de Jean Louis Courriol, în versuri cu măsură și rimă; ceea ce oferă o imagine mai fidelă a lirismului românesc din a doua jumătate a lui  XIX^e. (cf. Poezii/Poésies, Non Lieu, 2015).
• În ce mă privește, traducerea în franceză a volumului Por el gran mar/Sur la vaste mer ar fi trebuit să fie publicată în acest an la Tallis Pré (Bruxelles). Andrés Sánchez Robayna, deci, a servit de interfață pentru a intra în contact cu Eugen Dorcescu. Îl citesc și comunicăm în limba spaniolă, deși unele  rudimentse de limbă română îmi permit să îndrept o privire discretă spre original.
• Sub acest titlu cartea reunește: el camino hacia tenerife/drumul spre tenerife, Poemas del viejo/Poemele Bătrânului, Las elegías de Bad Hofgastein/Elegiile de la Bad Hofgastein, 2020, Editorial Arcesis, La Muela (Zaragoza).
• Cităm textul plecând de la ediția originlă: drumul spre tenerife, Timişoara, 2009, Editura Eubeea.
• Pentru noțiunea de insularitate la poetul canarian, trimitem la articolul nostru: „La experiencia de la insularidad o el viaje hacia la alteridad en la obra poética de Andrés Sánchez Robayna”, în La nueva literatura hispánica, 2020, n° 24, pp. 223-226.
• În spaniolă în text.
• C. Renard, Notes sur la poésie, Paris, Seuil, 1970, p. 90.
• C. Renard, Ibidem, p. 118.
• Le Bigot, „Le sacré comme tension entre l’imaginaire et la visée ontologique: l’exemple de Andrés Sánchez Robayna”, în Écritures poétiques, Écritures du sacré: Interactions. Coordonné par Bernadette Hidalgo Bachs, Université Blaise Pascal, 2015, pp. 64-75.

by

Referinţă Bibliografică

CLAUDE LE BIGOT, LIRISMUL LUI EUGEN DORCESCU ÎN „DRUMUL SPRE TENERIFE”*/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 august 2021