SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN: POEZIA MISTICO-RELIGIOASĂ (I)

,,Dumnezeu e totul și în toate”

Rădăcinile genunchiului sau Rădăcina crucii este un volum de poezie apărut la Editura Eurostampa, din Timișoara, în 2005, avâdu-l ca autor pe Domnul Petru Vasile Tomoiagă.
Cartea se deschide cu o frumoasă Precuvântare, ce-i aparține Mitropolitului Nicolae al Banatului, urmată de o ,,mărturisire” versificată a autorului – Pe pământ sunt rele, căci ,,miroase a sânge de iarbă”, iar coasa ce ,,foșnește prin suflet” simbolizează moartea. Numai ,,Domnul”, ,,cerul cu îngeri” oferă alean, vindecare.

,,Miroase a sânge de iarbă în preajmă
și coasa o simt cum foșnește prin suflet,
mi-e cerul cu îngeri scumpă catapeteasmă
și pe Domnul îl știu după taină și umblet”.

Titlul cărții trimite la rugăciune și jertfă. Un genunchi care ,,prinde rădăcini” este cel al credinciosului ce se roagă neîncetat. Este un semn (o sinecdocă) pentru omul care își duce viața în ascultare, în credință. Crucea sugerează mai mult decât lemnul cu această formă, pe care a fost răstignit Iisus, este crucea fiecăruia, povara omului, lupta celui ce vrea cu tot dinadinsul să se înfrâneze, în primul rând, pe sine.
Coperta, Precuvântarea, titlul, dar, mai ales, conținutul demonstrează că avem în față poezii de inspirație mistico-religioasă.
Poezia din debut, intitulată Meșterul Manole, face trimitere la mitul jertfei umane, care, în mitologia românească, poartă acest nume. Între mitologie și literatură se creează o interdependență: literatura este fiica mitologiei. Lucian Blaga considera că, fără o gândire mitică, din păcate sau din fericire, nu poate exista poezie.
În capitolul despre folclorul literar din Istoria literaturii române, George Călinescu remarca existența celor patru mituri autohtone fundamentale în cultura noastră: mitul Traian și Dochia, mitul Mioriței, mitul Zburătorului, iar cel de-al patrulea, chiar mitul Meșterul Manole – cel al creației, al sacrificiului pentru creație, pentru absolut. Este preluat în creația lui Macedonski – Noapte de decemvrie, în drama lui Blaga, Meșterul Manole, în drama lui Horia Lovinescu, Moartea unui artist, în balada lui Ștefan Augustin Doinaș, Mistrețul cu colți de argint.
Același mit, al meșterului Manole, este prelucrat și aici, exprimâmd patima creației, jertfa pentru creație, aspirația spre absolut și sacrificiul suprem. Verbul cu formă reflexivă ,,se ziduie” repetat, redă felul în care omul este el, însuși, răspunzător de condamnarea sa. Alături, în această ,,împietruire”, îi sunt: vremea, viața, moartea. Până și dragostea, sentimentul nobil ,,ziduie mână în mână”. Forma veche a verbului a fi – iastă trimite la vechile traduceri ale textului biblic: ,,Nu iastă pod și nu iastă cărare”. Versurile din final, construite ca o sentință, transmit suferința lui Dumnezeu care a pedepsit omul pentru neascultarea strămoșilor săi: ,,Ne ziduie Domnul și sufletu-L doare,/Ne ziduie Domnul și nu e scăpare”.
Poezia Condiție conține două stihuri axiomatice, care subliniază faptul că omul, cu cât e mai ancorat în păcat, pe pământ, cu atât simte mai puțin influența divină: ,,De câte ori mai mult ești lut,/Cu-atâta mai puțin ești cer”.
Un șipot nou… – o confesiune lirică tulburătoare, ca și când Dumnezeu Însuși le vorbește oamenilor, le răsplătește răul cu bunătate, cu iertare: ,,Când pietre-mi dați în vorbe de ocară,/veniți de luați pâine, mi-e totuna”. De jertfa de la Golgota amintesc construcțiile ,,mi-e azi de spini cununa”, ,,Otravă să-mi turnați”. Tot aici apare și nevoia de sacrificiu pentru a putea renaște: ,,cu el voi duce neamul meu sub pietre,/să izvorască-un șipot nou și bun”; ,,ca semn că am trecut vă las feciorul/cu râvnă s-o luați de la-nceput”. Sacrificiul lui Iisus – șansa de mântuire a sufletului omenesc.
Că rugăciunea este singura modalitate de a fi cu adevărat liber o afirmă poezia Liber: ,,Să fii cu-adevărat liber/în rugăciune/iar gândul/să îl atingă/doar pe Dumnezeu”.
Motivul literar al cocorului – simbol al nostalgiei, al apăsării, îl întâlnim în poeme ca: Triști cocorii… sau Zilele șiraguri. Liniștea veacurilor scoate în evidență faptul că Dumnezeu este în tot și în toate: în vameș, în omul de rând, în sătul, în flămând, în inimi, în gând.
Așa cum în poezia simbolistă, Ion Minulescu aducea cu obsesie numerele trei și trei sute cu valoare de simbol, tot așa, în poemul Cina cea de taină, este repetat numărul doisprezece în multiple îmbinări: ,,doisprezece îngeri”, ,,doisprezece Apostoli”, ,,lebede tot doișpe”, ,,Suliți doisprezece – raze tot atâtea”, ,,douășpe icoane”, ,,douășpe fecioare”, ,,doișpe porți”, ,,doisprezece gânduri”, ,,douășpe cuțite”, ,,inimi doisprezece”, ,,doisprezece: clipe, ani, milenii, ere”, ,,doisprezece viață –, moarte, doisprezece”, ,,Doisprezece osii”, ,,doișpe pâini”, ,,doișpe căni cu vin”, ,,doișpe e: durerea de sub braț spre umăr, râsul, suspinul, tăcerea, rostirea, drumul, trecutul”. După acestă enumerație impresionantă, versul final – ,,Iuda a fost singur, doar Hristos e unul” – accentuează singurătatea trădătorului, faptul că el este singurul care l-a vândut pe Iisus, și unicitatea lui Hristos, Atotstăpânitorul.
Preocupat de forma textului, în Ochii fără lacrimi, poetul reia, în ultima strofă, versurile din prima: S1: ,,Sunt bătrâni părinții, unde-mi sunt bunicii?/Frații mei crescură. Sunt copiii mari…/Inima-mi plăpândă bate-n colțul fricii,/Ani ce se pierdură, anii mei fugari…”; S5: ,,Ani ce se pierdură, anii mei fugari,/Sunt bătrâni părinții, unde-mi sunt bunicii?/Frații mei crescură, sunt copiii mari,/Inima, săraca, bate-n colțul fricii”… Textul, în ansamblul său, redă trecerea timpului, moartea ce se apropie și răpește cu atrocitate: ,,Clopotul de seară ne trimite șoapte,/Tot de mai departe și cu buze reci” ca în poemul eminescian Peste vârfuri: ,,Mai departe, mai departe/Mai încet, tot mai încet (…) Mai suna-vei, dulce corn/Pentru mine vreodată”?
Poemul Prunc subliniază nevinovăția puerilă, aprecierea tuturor elementelor înconjurătoare, apropierea de Iisus, iluziile, în contrast cu împovărarea bătrâneții: ,,Prunc fiind,/iluzia dezmierdătoarea/te însoțește”, ,,Bătrân fiind,/stai ascuns în cuvântul…/și trupul și gândul/ți-l ronțăiește pământul”.
Iscarioteanul este prezent în fiecare individ care nu știe să aprecieze darurile divine: iubirea, aerul respirat. La cumpăna anilor și a mileniilor ,,trădează iarăși Iscarioteanul”. Vocea lirică exprimă revoltă, indignare: ,,mi-e inima pornită a răscoală/și sufletul încrâncenat de patimi”.
În finalul volumului, găsim un Epitaf , în care este implorat divinul întru zidire în cuvânt, pentru a-i construi o catedrală poeziei: ,,Zidește-mă, o, Doamne, în cuvânt/Și fă-mă catedrală poeziei”; și o confesiune, Sălășluind întru El – nimic mai potrivit pentru încheierea unui volum de versuri mistico-religioase: ,,Dumnezeu e totul și în toate, e deopotrivă în bogat și sărac, e în noi și deasupra noastră, e împrejurul nostru, în ceea ce simțim și cunoaștem, în ceea ce nu putem cunoaște și nici măcar să ne închipuim”.

by

Referinţă Bibliografică

SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN, POEZIA MISTICO-RELIGIOASĂ (I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 noiembrie 2022