Ar fi mult de scris despre viețile emigranților, despre reușitele lor, eșecurile lor, bucuriile și necazurile acestor oameni ce în realitate sunt vieți de oameni ce curg spre împlinire sau distrugere. Sunt oameni ce emigrează în Spania sau în oricare alt loc al pământului cu unicul scop de a muncii cinstit și a câștiga bani.
Exista însă o altă clasă de oameni ce emigrează dintr-o altă dorință. De a participa la distrugerea societății și se integrează în lumea drogurilor, prostituției, a crimei. Însă ce m-a uimit mereu pe mine este faptul că viețile unor astfel de oameni iau uneori întorsături uimitoare de întoarcere pe cărările binelui. Trist este faptul că nu se întâmplă cu toți așa, unii se îngroapă, se insensibilizează în acea parte întunecată a lumii. Întrebarea care uneori mi-o pun este: De ce unii aleg un drum al pierzării, iar alții aleg drumul binelui?
Mentalitatea, cultura, educația, valorile, dorințele ascunse tainice ce anume ne determină alegerile. Cine poate pătrunde în acest univers cu nume mintea umană și să răspundă cu exactitate. Doar unul singur Dumnezeu, și El caută să ne influențeze, ba chiar ne invită cu dragoste să alegem binele. Totuși unii refuză invitația divină zicând: Nu mă interesează, sau este foarte bine dar mai târziu. Însă există riscul ca acel mai târziu să nu mai sosească pentru că viața umană este foarte fragilă. Unii cad de pe căile binelui și se afundă în mocirlă și beznă. Este adevărat că uneori poate fi destul de greu să te menții pe drumul binelui. Dar niciodată imposibil iar dacă se întâmplă să cazi există speranța iertării și a noului început prin Hristos.
După ce am lucrat în Spania diferite munci, m-am îmbolnăvit cu spatele discopatie lombară și alte complicații la coloana vertebrală, nu mai puteam muncii ca înainte, uneori nu puteam să stau mult nici în picioare, de aceea am căutat de muncă la pază. Un prieten m-a introdus în această lume a muncii nocturne, unde am întâlnit oameni minunați și am învățat lucruri deosebite de la ei. Am lucrat un timp la un spital mare numit ,,LA FE” din Valencia erau făcute clădirile dar pe dinăuntru erau goale încă lucrau diferite firme de construcție. Trebuia să efectuăm acolo pază de noapte, circumferința curții spitalului era cam de patru kilometrii, trebuiau făcute ronde din două în două ore. Aveam condiții foarte bune sală de mese, toaletă, apă rece și caldă, aer condiționat sau calorifere pentru nopțile reci de iarnă am îndrăgit acel loc de munca. Dintre toți paznicii cu care am lucrat acolo m-au impresionat câțiva, (regula era ca să lucrăm doi paznici pe tură) unul din ei cam de șaizeci de ani se numea Mauri era un om minunat puteai discuta aproape orice cu el avea bun simț și un optimism care te molipsea. Discutam mult împreună pe diverse teme, îmi aduc aminte că odată era tare nedumerit de imaginea lui Dumnezeu prezentată în filmul ,,Arca lui Noe” îmi spunea:
,, Nu mi-a plăcut această descoperire a lui Dumnezeu din film. Oare așa este Dumnezeu cum a încercat directorul filmului să -L descopere?”
Avea dreptate ideea prezentata în film despre Dumnezeu era denaturată din punct de vedere biblic. Mă străduiam să-i prezint ce ne învață Biblia despre acest fascinant subiect intitulat: Cum este Dumnezeu? Cum este caracterul Său descoperit în persoana și viața lui Iisus Hristos.
Am lucrat multe nopți împreună, am împărtășit momente plăcute și mai puțin plăcute împreună așa cum se întâmplă de obicei în orice muncă. Pentru că munca în condițiile păcatului are și momentele ei plăcute și neplăcute. Mauri era spaniol și era un bun coleg de muncă, când ne-am despărțit m-a îmbrățișat și mi-a urat succes în viață, era un om de treabă deși avea și unele hibe în ființa lui, interesant cum era clădită ființa sa din bine și rău însă de cele mai multe ori îmi plăcea că reflecta un umanism autentic, de asemenea avea un umor fin, se deschidea mereu spre oameni cu o atitudine de prietenie, deținea un simț al dreptății în limitele sale umane.
Un alt paznic cu care am lucrat se numea Corbacho, era un bărbat cam de treizeci și nouă de ani. Înalt bine clădit, plin de dinamism, cu prezență bărbătească, părul puțin încărunțit, ochii verzi expresivi, cercetători. Expresia feței lui inspira bărbăție, siguranță, plin de curaj și lipsit de teamă, lucrând noaptea cu el simțeai siguranță. Felul lui de a fi, te făcea să înțelegi că iubea ceea ce făcea și lupta ca totul să-i iasă bine. Era spaniol de origine. Îmi aduc aminte când începea să vorbească, să gesticuleze, cu patos, trăind din plin totul. Uneori atingea nivelul fanatismului în sensul bun vorbind. La data aceea era cel mai vechi de la firma unde lucram, și dorea ca totul să se realizeze după cum el dorea. Uneori avea dificultăți cu unii care nu erau de acord cu felul lui de a fi și a face lucrul. Am conversat mult cu el, îmi aduc aminte de o noapte de iarna întunecoasă, ploua în continuu (așa este iarna în Valencia mai mult plouă) ne era foarte greu să facem rondele, la un moment dat îmi spuse:
,,Suntem doar noi doi în noaptea asta aici, trebuie să avem grijă unul de altul, să ne acoperim spatele.”
,, Nu suntem singuri, Dumnezeu este cu noi … ”
M-a privit atent, iar eu l-a rândul meu l-am privit în ochi. Se dădea o adevărată luptă în el, semăna cu acea parte a dimineții, când noaptea se termină și începe să se facă ziua. Ai impresia că în acel moment al dimineții ai asista la o luptă între lumină și întuneric.
,, Îmi dai impresia că cândva ai crezut în Dumnezeu, i-am spus eu.”
,, Da am fost cândva destul de aproape de a fi un om al credinței, dar m-a împiedicat ceea ce văd la tot pasul în lume. De ce Dumnezeu nu pune capăt suferinței? Apoi mai este o problemă în biserici, ai de obicei lideri spirituali care manipulează masele în beneficiul lor, pentru interese personale. Un fel de perversitate morală prin care cei sinceri devin ca niște miei sacrificați pentru interesele altora. Banii voștri, ai credincioșilor și multe alte lucruri devin ale liderilor. Ce încep să facă un fel de politică de biserică. De aceea m-am retras din viața religioasă, soția mea crede dar în felul ei după tradiția bisericii catolice.”
,, Dar cu mântuirea ta personală, cum rămâne? Am să-ți citesc ceva, dar mai bine îți dau ție să citești din Evanghelia după Ioan; 3-16:” I-am deschis Biblia și el a citit:
,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
L-am privit în timp ce citea acel verset. L-a citit o dată de două ori, a treia oară, o licărire de speranță i s-a aprins în ochi. A rămas după cum rămâne un om în fața unui tablou ce îl impresionează, și îi captivează toată ființa. A rămas câteva clipe pe gânduri cred că în acele clipe iubirea lui Dumnezeu i-a atins inima. Apoi izbucni într-un râs forțat.
,, Este frumos dar nu se potrivește cu viața reală.” După ce am mai discutat puțin contradictoriu am vrut să-i arăt unul din răspunsurile Bibliei l-a problema suferinței umane și i-am dat să citească din Epistola apostolului Pavel către Tesaloniceni. (aveam pe atunci la mine o minunată traducere a Bibliei în limba spaniolă și anume Reina Valera ediția din 1995)
,,Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului Iisus nu vom lua-o înaintea celor adormiți.
Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos.
Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinam pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi întotdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.”
A citit și recitit acest pasaj biblic, și a rămas tăcut ceva timp. Ca absorbit de invitația unui nou început. Apoi a închis Biblia și mi-a zis:
,,Este foarte frumos dar nu se potrivește cu viața noastră de zi cu zi, și am să-ți spun de ce: răutatea și perversitatea omului din zilele noastre a ajuns la culme. Toți caută să te însele, să profite de tine, să nu te lase liber, dacă poate să te exploateze prin muncă după cum ne fac nouă aici la firma unde lucrăm. Nu vezi că este un sistem care ne guvernează, ne afundă, ne taie aspirațiile spre ceva mai bun, mai înalt. De aceea îți spun că ceea ce am citit este frumos dar nu are legătură cu viața.”
,, Dar eu cred că de fapt cartea aceasta Biblia ne oferă adevărata calificare și putere pentru astfel de situații ca pe cele pe care le-ai enumerat.” Am mai discutat un timp, apoi se așternu tăcerea între noi, auzeam cum cădeau stropii de ploaie. Loveau în ghereta unde eram, în geam, îi auzeam cum cădeau pe pământ. Îmi plăcea să ascult în tăcere acel zgomot, ce părea ca o serenadă din altă lume.
După un timp Corbacho rupse tăcerea spunându-mi: ,,Hai să facem o rondă când este un timp ca cel de acum este bine ca rondele să le facem în doi.” Am pornit amândoi prin ploaie, un timp am mers pe ciment, apoi pe pământul noroios. Priveam clădirea spitalului în noapte, pe jumătate construită părea precum caracterul unui om în formare. Cu pas hotărât înaintea mea mergea Corbacho. Îl încânta acea muncă, îi plăcea să facă ronde și să-mi dea indicații, acel serviciu era una cu viața lui iubea ceea ce făcea și asta îl făcea ca uneori să devină prea exaltat. Faptul că el era cel mai bun în acel serviciu, și că nimeni nu își făcea datoria ca el. Într-o oarecare măsură era adevărat ceea ce el gândea și îmi spusese în câteva rânduri. Plin de forță înainta prin ploaie, îl admiram însă mai târziu am înțeles că Corbacho avea o hibă în ființa lui.
Priveam cerul din acea noapte întunecat de norii cenușii, stropii de ploaie cădeau cu putere, la un moment dat s-a auzit un zgomot de fiare venea de undeva din subsolul clădirii. Pe lângă zgomotul apei s-a auzit zgomot de fiare, înăbușit în subsolul clădirii. Cu lanternele în mâini am decis să intrăm. Aici a fost prima greșeală pe care noi am făcut-o în acea noapte. Nu ar fi trebuit să intrăm ci doar să anunțăm poliția. Însă Corbacho vibra de dorința de aș îndeplini datoria sa. Am înțeles mai târziu o lecție de aici chiar și în lucrurile bune dacă te arunci în extrema fanatismului nu este bine. Ceea ce cred este că în orice situație, în orice domeniu, echilibrul trebuie căutat fanatismul produce întotdeauna dezechilibru.
Am intrat amândoi în subsol mergeam prin întuneric și apă, luminând cu lanternele aveam impresia că din clipă în clipă din întuneric va apare cineva. Era zgomot produs de apa ce se scurgea de afara șopotul apei și întunericul îmi strecurau în suflet o stare de alertă, de a fi gata în orice clipă pentru ceva neprevăzut. Înaintam cu repeziciune prin camerele de la subsol la un moment dat Corbacho a spus: ,,Trebuie să fim gata a ne acoperi spatele unul altuia.” L-am aprobat și am pornit înainte după treizeci de minute negăsind nimic am ieșit. Stropii de ploaie cădeau peste noi în noapte, cerul era închis de ploaie, undeva la orizont se vedeau câteva luminițe de la blocuri iar, în incinta curții spitalului erau zone bine luminate și erau zone de semi-întuneric. Apoi am intrat din nou în subsol căutând, mergeam repede amândoi cred ca am străbătut aproape tot subsolul, pe sub hainele groase de iarnă simțeam cum îmi curge sudoarea, iar Corbacho înainta în viteză căuta și căuta, motivat doar de un singur gând să-și împlinească datoria așa cum nimeni altcineva nu o făcea.
Într-un târziu ne-am dat seama că datorită marii cantități de apă ce s-a scurs în subsol, anumite fiare depozitate acolo se mișcau și produceau zgomot în noapte. Obosiți, puțin uzi am ieșit din subsol ne-am oprit câteva clipe și am privit curtea spitalului, birourile, clădirile mari ale spitalului, ploaia care cădea acum liniștitor, asta doar câteva clipe, pentru că liniștea nopții fu străpunsă de claxonul unei mașini. Apoi un bărbat țipând vociferând, înjurând, a sărit poarta principală a spitalului. Corbacho a început să alerge de parcă ar fi vrut să fie în toate părțile și în subsol și la poartă oriunde era nevoie. Am alergat și eu în urma lui dar el alerga mai repede decât mine. Când am ajuns în fața porții și a gheretei de control am văzut ce s-a întâmplat. Corbacho era față în față cu directorul spitalului ce striga, înjura, trecu pe lângă Corbacho și se duse la biroul său. Abia atunci am înțeles realitatea situației în care ne găseam. Directorul venise cu taxiul să își ia mașina iar când a bătut la poartă noi eram în subsol căutând presupuși hoți.
În acea noapte Corbacho a pierdut ceea ce el iubea foarte mult, acel loc de muncă. Întrebarea care m-a frământat în zilele următoare a fost: De ce Corbacho a pierdut locul de munca? Răspunsul l-am primit de la cei ce mai lucraseră cu el și inclusiv de la el. Îmi aduc aminte în acea noapte după vizita directorului agitat, nervos, vorbea fără întrerupere: ,,De data aceasta mă vor termina, pentru că este a doua oară când mi se întâmplă, adică îl fac pe director să aștepte la poartă, nu mă vor trece cu vederea. Prima data când s-a întâmplat eram cu un coleg nou reparam gardul și îi arătam spitalul iar directorul a venit și negăsind pe nimeni la poartă a sărit gardul a stat treizeci de minute în biroul lui și a plecat fără să mă vadă. A doua zi s-a plâns l-a firmă și eu am fost avertizat, iar pe de altă parte am dat tot ceea ce am avut mai bun în acest serviciu daca eu nu eram îl pierdeau de mult.”
După ce directorul a plecat, l-a scurt timp a venit în control șeful de personal ce se numea Manuel. Am vorbit amândoi cu el explicându-i situația. Corbacho însă a făcut o altă greșeală mi-a cerut și mie să înfățișam anumite aspecte a tot ceea ce s-a întâmplat altfel decât cum au fost dar nici așa nu l-am putut salva. Mi-l aduc aminte în acea noapte în fața șefului de personal dezchizându-și inima. ,,Șefii noștri stau cu femeile lor acasă iar noi aici ne riscam viața și sănătatea noapte de noapte, prin frig, prin ploaie, iar când se întâmplă ceva ei îți întorc spatele, și cât de mult m-am luptat pentru acest serviciu ca totul să fie bine, m-am ocupat de oamenii care i-ați trimis aici, unii nu valorau ce înseamnă responsabilitatea. Ce știu șefii noștri ce înseamnă ca după ora două noaptea să simți că cazi de somn și totuși să îți aduni forțele ca să faci ronde, simțind în felul acesta greutatea fiecărei nopți. Firma noastră a devenit o mașinărie groaznică de a exploata oameni. Nimic nu mai contează spanioli, străini, important bani să iasă de fapt nu este decât un mic segment din acest sistem uriaș ce ne dezumanizează transformându-ne în unelte, iar dacă se rupe una mâine o înlocuim cu alta așa funcționează sistemul.” Gesticula, vorbea cu voce tare, agitat, nu putea accepta că atâta efort peste limitele normalului, în viziunea lui făcuse totul absolut bine nu se putea împăca cu ideea pierderii locului de munca.
Șeful de personal în mare parte îi dădea dreptate, dar nu putea face mare lucru erau alți șefi care decideau, iar decizia lor a fost ca pe Corbacho să-l dea afară iar eu să primesc doar un avertisment însă ce m-a uimit a fost faptul că nu m-au tratat cu duritate așa cum era de așteptat. Peste doua zile după ce l-au dat afară a venit să mă vadă, lucram pe atunci de zi la poarta principală a spitalului. M-a îmbrățișat era foarte emoționat îmi aduc aminte de cuvintele lui: ,,Am dat totul aici, acest serviciu s-a menținut datorită mie au câștigat bani cu mine, așa sunt ei nu le pasă de noi care îi facem bogați, când nu le mai iești util te zdrobesc, te strivesc, te calcă în picioare pentru că nu au sentimente umane ca noi. A mai fost o problemă pentru care m-au dat afara. Unul din șefi trăiește cu o femeie ce vine câte odată pe aici să mai lucreze, iar pe departe mi-a cerut să-i fac anumite favoruri însă eu am spus nu, m-am purtat dur cu ea, ca și cu oricare a trecut pe aici, cu tine de asemenea pentru că nu am dorit să se piardă acest loc de munca.” Îi priveam fața, expresia feței lui impresiona, părea un artist ce a creat o operă și dintr-o dată o vede prăbușită, sfărâmată, călcată în picioare stătea acolo năucit și nu îi venea să creadă că așa era realitatea. Este ca și cum ai dat tot ce ai putut pentru a schimba o cauză însă vezi că se afundă tot mai mult, pierduse și nu putea să accepte.
Am încercat să-l consolez printre altele îmi aduc aminte că i-am spus: ,,Mă voi ruga pentru tine.” În acel moment întreaga sa duritate s-a dat l-a o parte și am văzut o parte sensibilă la el. ,,Mă impresionează mult ceea ce spui, sunt un om matur și tu să-mi spui că te vei ruga pentru mine.” Am mai discutat puțin apoi a plecat. Cred că greșeala lui fusese așa cum îmi spunea un alt paznic: ,,Corbacho a crezut că acest spital era al lui și că numai el putea face totul corect, și să dea indicații celorlalți cum să se facă totul. Modul lui de a fi și a se comporta cu alții era dur, nu și-a dat seama că cei ce venim aici suntem oameni ca și el, mândria sa profesională l-a dărâmat. Conceptul că numai el putea face acest serviciu, sau ca el nu îl putea face nimeni. Încrederea lui în sine, asta i-a adus prăbușirea modul lui de a fi și a se comporta cu colegii de muncă și totul amestecat cu fanatism au împins lucrurile l-a extrem și i-au adus pierderea locului de munca.”
Însă pe mine Corbacho m-a impresionat, cu calitățile și hiba lui ce alcătuiau caracterul lui, modul lui de a vedea viața, înțelege sensul existențial, ideile lui despre Biblie. Realitatea este că nu merita să fie lovit atât de dur, chiar dacă a avut și greșeli înainte de orice era un om care uneori uita regula de aur a Bibliei. ,,Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel … ” Este adevărat că a avut momentele lui de neomenie. Dar avea și mari momente de umanism autentic de ceea ce înseamnă a fi un om ce caută binele celorlalți, nu numai egoismul personal. Printre diferitele munci pe care le-am făcut în Spania am întâlnit printre muncitori o categorie de oameni mult mai periculoși decât Corbacho care acționau și dădeau de înțeles că aveau următoarea filozofie de viață: ,,Să nu pierd locul de muncă îmi voi călca pe conștiință, sau îi voi dărâma pe alții ca să fiu promovat eu, ca după legea junglei, legea celui mai tare, a celui mai viclean a celui ce lovește primul, și de multe ori pe la spate, sau de ce sa nu mă impun eu și să se impună alții și eu să fiu cârpa lor. De ce să mă calce în picioare ei și să nu îi calc eu? De ce nu ideile mele să se impună așa cum zic eu să se facă pentru ca altfel este greșit? Numai eu înțeleg și de aceea modul meu de gândire este superior altora.” Nu știm că trăind așa ne distrugem în primul rând pe noi înșine, calitatea noastră de oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu doresc să fiu înțeles greșit și să creadă cineva că sunt împotriva competivității la locul de muncă sau că cineva nu ar trebui să-și apere personalitatea și demnitatea personală dar niciodată cu armele întunericului ci cu armele ale luminii.
Întâlnești pe căile vieții oameni cu calități deosebite, ce par adevărați eroi ai nobleței, însă când îi cunoști mai bine îți dai seama că au hibe în caracterul lor care uneori eclipsează tot ceea ce este bun. Iar eu gândeam într-un timp că nu are rost să-ți pierzi vremea cu astfel de oameni. Dar aprofundând prin prisma Bibliei modul cum Iisus Hristos a lucrat cu oamenii si de ce nu as recunoaște cu mine, am înțeles un lucru că El nu abandonează ființa umană ce are hibă. Este interesant modul cum El tratează astfel de bărbați și femei, cu iubire de necrezut am urmărit în Evanghelii modul cum Iisus a tratat oamenii ce au avut păcate flagrante, nu i-a tratat aspru ci i-a primit cu iubire, iertare, i-a învățat să-și mărturisească păcatele și să nu le mai repete. Apoi s-a oferit să-i vindece, să-i educe din punct de vedere spiritual oferindu-i societății reabilitați. Eu am înțeles că atunci când îmi văd propriile defecte este un semn că El are un plan cu mine și se va ocupa de cazul meu. Însă de aici se desprind mai multe atitudini ale bărbaților și femeilor aflați în cauză. Unii spun: ,,Nu este chiar așa eu nu am nevoie de transformare, alții sunt cu mult mai răi decât mine, sau eu nu sunt chiar atât de rău. Tot ce mi s-a descoperit este ca să le spun altora. Atitudinea corectă este să ne lăsăm modelați de harul Său minunat.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: GREUTATEA NOPȚII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 februarie 2024